Isus se retrage adesea la o parte, în singurătate, pe munte, mai cu seamă noaptea, pentru a se ruga. El îi duce cu sine pe oameni în rugăciunea sa, de vreme ce și-a asumat pe deplin omenirea în Întrupare, și îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuși. El, Cuvântul „care s-a întrupat”, ia parte, în rugăciunea sa omenească, la tot ceea ce trăiesc „frații săi” (Evr 2, 12); El suferă alături de slăbiciunile lor, pentru a-i elibera de ele. De aceea l-a trimis Tatăl. Cuvintele și faptele sale apar astfel ca o manifestare vizibilă a rugăciunii „în ascuns”.
„Sfințească-se numele Tău” 2812
„Sfințească-se numele Tău” 2811
„Sfințească-se numele Tău” 2810
„Sfințească-se numele Tău” 2809
„Sfințească-se numele Tău” 2808
„Sfințească-se numele Tău” 2807
Rugăciunea Domnului: „Tatăl nostru!” 2805
Rugăciunea Domnului: “Tatăl nostru!” 2804
Rugăciunea Domnului: “Tatăl nostru!” 2803
