Cu adevărat săraci doar când El lipseşte din viaţa noastră
PS Claudiu: Meditație pentru Duminica a XXVI-a după Rusalii (Ev Lc 12,16-21)
Ev Lc 12,16-21
“Ce voi face…?” spune omul din
evanghelia de astăzi. Tradus într-un limbaj actual ar veni: “Ce să mă
fac…?” Ne-am crede în evanghelia de duminica trecută; în mod cert va
urma o întrebare esenţială! O vrea să afle calea înspre viaţa veşnică?
Are o problemă existenţială? Vrea să înveţe cum să se apropie de
Dumnezeu?
Dezamăgire totală: omul nostru vrea doar să ştie cum
să-şi adăpostească mai bine bogăţiile, pentru a avea o siguranţă mai
mare în această viaţă. Nu-l interesează ce va fi. Îl interesează doar
prezentul. Și doar al său. Hambarele sufletului îi sunt atât de pline de
sine şi de bogăţiile sale, că nu mai e loc pentru nimeni. Intrebarea
însăşi, nu e parte nici dintr-un dialog cu o altă persoană, nici dintr-o
rugăciune înălţată către Ceruri. E doar un monolog. Bogăţiile îl
înconjoară precum un deşert, izolându-l de oameni şi de Dumnezeu. Iar el
se bucură, văzând cum deşertul se lărgeşte tot mai mult în jurul lui.
Moare şi se bucură… Glasul adevărului răsună tăios: “Nebunule!”
Cineva
se apropie de Isus la începutul evangheliei de astăzi şi-i spune:
“Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea.” Sunt
cuvinte ce ne privesc pe fiecare dintre noi. Fiindcă suntem cu toţii
fraţi pe acest pământ. Și cu toţii fii ai lui Dumnezeu. Și cam toţi
luptăm pentru o parte de moştenire. Lumea întreagă, în schimb, e un dar
pe care să-l folosim împreună.
De câte ori bunurile, multe sau
puţine, devin bogăţie în viaţa noastră, e ca şi cum fiecare dintre noi,
cel puţin în mod simbolic, încercăm să luăm câte o parte din această
moştenire doar pentru noi. E ca un mic hambar pe care îl punem deoparte
în sufletul nostru. O mână de nisip, mirosind a deşert, pe care ne-o
presărăm în suflet.
Au existat în istoria Bisericii sfinţi cu
mulţi bani, care în pofida bunurilor au rămas săraci. Fiindcă se
foloseau de bunuri pentru a face o lume mai bună în jurul lor. Și au
existat şi mai există oameni cu doi lei în buzunar, ce sunt bogaţi
precum bogatul din evanghelie şi izolaţi la fel ca el: şi de oameni şi
de Dumnezeu. Sărăcia nu e o virtute, iar bunăstarea nu e un viciu. Totul
depinde de felul nostru de a relaţiona şi cu una şi cu alta.
Pentru
a scăpa de capcana bogăţiei, avem un criteriu şi o referinţă sigură:
viaţa veşnică. Ne va ajuta să ne bucurăm cu seninătate şi cu simplitate
de tot ce avem în această viaţă, ştiind că e doar un dar, ce ne aduce
aminte de Cel ce dăruieşte: El este adevărata noastră bogăţie.
De aceea suntem cu adevărat săraci doar când El lipseşte din viaţa noastră…
PS Claudiu
Episcopul Curiei
