De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți este titlul celui mai recent volum publicat de episcopul greco-catolic de Bucureşti Mihai Frăţilă. Un jurnal din vremea pandemiei, scris de curând, după trecerea printr-o formă severă de covid. „Când m-am infectat cu covid, celebrul microorganism parazit, m-am trezit, fără niciun preaviz, în fața posibilității de a-mi pierde viața. Orice comentariu sau lamentare, dar și actele de cutezanță deveniseră de prisos”, spune PS Mihai Frăţilă.
Acest dialog, pe care l-am avut în Săptămâna Mare, are ca punct de pornire jurnalul în care pledează pentru păstrarea speranţei chiar şi în vremuri de mare încercare. Am vorbit despre schimbările interioare pe care le produc trecerea prin boală şi apropierea de moarte, despre ce presupune pregătirea pentru întâlnirea cu Binele, despre greşeli făcute în speranţa câştigării bunăvoinţei divine, despre folosirea, în scop de manipulare, a Bisericii şi a credinţei în lupte politice sau ideologice, dar și despre regăsirea umanităţii şi a solidarităţii.
CV PS Mihai Frăţilă
S-a născut în 10 decembrie 1970, la Alba-Iulia. A studiat Teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno – singura instituție românească din Cetatea Eternă aflată sub patronajul Vaticanului –, și la Institutul Catolic din Paris.
Este preot din 1996, iar între anii 2005 și 2007 a fost rector al Colegiului Pio Romeno. În 2007 a fost sfințit episcop rezident în Capitală, vicar al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj. În 29 mai 2014 a fost ales primul episcop al nou-înființatei Episcopii Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare“ de București.
Este autor al lucrărilor: Dumnezeu este acolo unde doreşte să te întâlnească. Simplitatea în fragmente(Galaxia Gutenberg, 2005), Lumina este un dar al Cerului. Privind viaţa prin ochii lui Dumnezeu (Galaxia Gutenberg, 2007), Cu o singură gură şi o singură inimă. Liturghia altfel (Galaxia Gutenberg, 2007), Precedenţa răgazului. Eseuri imaginare de teologia speranţei (Galaxia Gutenberg, 2013), Curajul de-a improviza. Eseuri întârziate despre harul nevăzut al vieţii(Ed. Surorilor Lauretane, 2014), Poate fi trimis Dumnezeu în exil? Despre riscurile mântuirii și șansa răbdării (Humanitas, 2016) și Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct (Humanitas, 2019) şi De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți. Un jurnal din vremea pandemiei (Humanitas, 2021).
(Sursă CV: Editura Humanitas)
Preasfinţia Voastră, sunteţi autorul unui inedit şi dătător de speranţă jurnal din vremea pandemiei, scris la scurtă vreme după ce aţi trecut prin experienţa dură a contaminării cu acest virus care bântuie şi înspăimîntă lumea de mai mult de un an de zile. Binele pe care îl invocaţi încă din titlu este, deduc, Dumnezeu. Ce presupune însă această pregătire? E la îndemâna oricăruia dintre noi?
Cred că sunt la îndemâna oricăruia dintre noi putința şi luciditatea de a recunoaşte Binele, dacă reuşim să surprindem ceea ce viaţa aduce peste noi. Dumnezeu a pus în fiecare fiinţă umană amprenta lui spirituală: sufletul spiritual. Chiar dacă ni se pare firesc să ne gândim mai uşor la pregătirea în faţa răului, descoperim până la urmă că, şi sub masca unor încercări teribile – aşa cum sunt cele pe care le trăim astăzi –, există o zestre de bine pe care cu timpul învăţăm să o recunoaştem şi să profităm de ea; adversitatea ne schimbă și profităm de aceasta în sensul de a creşte interior, de a recunoaşte prezența celuilalt, nevoia celui de lângă noi. Cred că acesta este mesajul general la care cartea face apel.
Aţi simţit că au schimbat ceva în structura dumneavoastră interioară – atât ca preot, cât şi ca om de rând – trecerea prin boală şi apropierea de moarte?
Întotdeauna când suntem expuși riscului morţii trăim o experiență-limită hotărâtoare. Nimeni nu este atât de insensibil încât să treacă printr-o asemenea încercare fără să aibă luciditatea de a-şi face un examen de conştiinţă. Şi până nu admitem că moartea ni se poate întâmpla fără preaviz, nu am surprins mare lucru, cred, din miza interioară a existenţei care ne este dată.
E firesc ca lucrurile care ne deranjează să ne și covârşească uneori. Mulţi care au tangenţă mai puţin cu lumea credinţei au impresia că omul credincios are răspunsuri imbatabile la orice, că are o anumită siguranţă ce riscă să dobândească accente de superioritate. Or, credinţa nu vine să garanteze o viață fără griji, viață pe care și-o imaginează omul abil, crezând că e suficient să fi descurcăreț pentru a traversa greutățile. Credinţa ne ajută să căpătăm luciditate asupra faptului că, atașându-ne de suferința lui Hristos, prin puterea jertfei sale, aflăm inspirația şi ajutorul să ne încredințăm în mâinile Lui. Se depășește astfel absurdul la care durerea riscă în general să-l condamne pe om. Lucrul acesta l-am simţit.
Pentru că m-aţi întrebat inclusiv de felul în care, din perspectiva preotului, am traversat încercarea, pot să vă spun că foarte multe lucruri care, înainte de îmbolnăvire, riscau să mă consume au căzut de la sine. Am descoperit o seninătate de fond pe care o atribui lui Dumnezeu. Mi-am dat seama că se cade să cer zi de zi această detașare și, mai ales, să o practic în viaţa curentă. Este o perspectivă importantă pentru echilibrul sufletesc. Și pentru a ne raporta cu detaşare la semeni, şi pentru a avea încredere în ceea ce Dumnezeu realizează în favoarea noastră, permițându-ne să trecem prin ceasurile de cumpănă.
Aţi perceput această experienţă care v-a adus în apropierea morţii ca pe o lecţie? Ca pe un semn?
Ceea ce trăim reprezintă, cred, de fiecare dată un semn pentru o realitate mult mai profundă, dincolo de fiecare eveniment în sine. Nu suntem dispuşi să sesizăm importanţa acestui fapt atunci când ni se pare că deținem controlul lucrurilor și ni se pare că suntem propriii noştri regizori, dar lucrurile tulburătoare care se întâmplă fără voinţa sau decizia noastră ne învaţă tocmai acest lucru. Până la urmă, temeiul umanității persoanei nu se poate perfecționa fără astfel de experienţe hotărâtoare.
„Dumnezeu are întotdeauna la îndemână o stea pentru fiecare dintre noi, dar lumina ei nu se lasă văzută oricum”, scrieţi, Părinte, în acest jurnal. Ce trebuie să facem pentru ca, în momente de beznă, să putem vedea steaua? Altfel spus, cum ne putem pregăti, cum ne putem educa credinţa?
Dumnezeu ne-a dat sufletul și ne face părtași de şcoala vieţii, asigurându-ne de dragostea lui. Ne câştigăm umanitatea făcând zi de zi apel la sămânța interiorității, acolo unde Dumnezeu ne caută și ne inspiră. Sunt multe lucruri importante pe care nu le vom putea niciodată dobândi doar din cărţi, din sfaturile bune sau corecte ale celor trecuți prin diferite experiențe. Trebuie să dăm ochi cu experiența directă pentru a pricepe miza vieții. Acest adevăr important pe care școala încercării ni-l comunică spune că Dumnezeu nu ne iubește doar atunci când ne merge bine. Secretul reuşitei depinde de unde şi cum ne situăm aşteptările şi, până la urmă, bucuria. Suntem în Săptămâna Mare, iar oamenii credincioşi celebrează Crucea lui Hristos. Este triumful Său şi al vieţii; se cântă de altfel în imnul Paştelui biruinţa lui Hristos asupra morţii care, prin moartea Lui, ne dăruieşte fiecăruia dintre noi bucuria vieţii. Să nu uităm însă că pentru cei ce socotesc succesul un triumf al poftei de putere și al controlului vieții, o izbândă care poate fi contabilizată, crucea este o nebunie curată, o absurditate evidentă.
Cred că unii dintre noi avem tendinţa de a încerca să câştigăm bunăvoinţa lui Dumnezeu. Se cuvin astfel de încercări?
Bunăvoinţa lui Dumnezeu nu se câștigă făcând fel de fel de lucruri la care recurgem în viaţa de zi cu zi pentru a atrage atenția semenilor. Uităm un lucru important spus de Iisus în Evanghelie: dragostea lui Dumnezeu este necondiționată. El ne vine în întâmpinare înainte de a putea să-I oferim ceva, înainte de a putea face ceva anume pentru El. În momentul în care omul se apropie de Dumnezeu, acest parcurs este presupus deja în dragostea divină. Se remarcă bine acest lucru, de pildă, în dialogul lui Hristos cu tâlharul din dreapta. Acest om fără merite ajunge să-l recunoască pe Isus în momentul tragic și extrem al suferinței sale de pe Calvar. Isus este despuiat de popularitatea pe care a dobândit-o timp de trei ani, când a oferit vindecare, consolare atâtor suflete; ei, bine, în acel moment-limită, de suferință și moarte, împlinindu-și datoria în favoarea omenirii, Hristos continuă să mărturisească atenția Lui față de suflete. Mai mult, va reuși să-l trezească pe acel om la credință, să-i ofere compasiune și să-l salveze în al doisprezecelea ceas.
La protestele anti-mască, anti-vaccin, anti-restricţii, unii au venit cu icoane şi cruci. Nu este o blasfemie să foloseşti crucea şi icoana pentru a instiga, pentru a manipula oamenii să nu se supună regulilor sanitare ce le pot salva vieţile, iar asta cu riscul de a-i arunca în braţele morţii?
E o situaţie foarte delicată, dar nu surprinzătoare. De-a lungul timpului, atunci când oamenii au creat tot felul de ideologii, s-au folosit inclusiv de mesajul evanghelic pentru a-şi susţine sau justifica atitudinile. Cred că este o problemă de luciditate interioară. Am amintit în carte, citând un clasic al literaturii creştine, cardinalul Jean-Marie Lustiger, că luciditatea credinţei îl ajută pe om să se apere de el însuşi. Nu e suficientă raţionalitatea. Din perspectiva credinţei primim o responsabilitate de a fi pentru noi şi pentru alţii un punct de referinţă. Dialogul fără luciditate este însă lipsit de sens. A avea principii şi a fi un om cuminte – cu-minte! – nu înseamnă să te mulțumești cu sloganuri pe care reușești să le apreciezi după o raționalitate restrictivă.
În aceste condiţii, acum în pandemie, ce ar presupune iubirea de aproape?
În momentul în care te afli în spital şi vezi că personalul medical este sub foc continuu, lucrând în condiţii foarte dificile şi lăsând impresia că nu mai are casă, nu mai are familie, nu mai ai timp să filozofezi. În clipele grele omul are șansa de a se resitua față de fibra intimă a vieţii sale și de ceea ce s-a obișnuit să numească virtute. Timpul de încercare pe care îl reprezintă pandemia repune lucrurile pe un făgaș firesc. Se redescoperă nu numai accentele tăriei de caracter, ale devotamentului și sacrificiului de sine, ci și compasiunea dezinteresată față de cel aflat în nevoie.
Şi, totuşi, asupra medicilor a fost de curând revărsat un val de ură. Cum îl explicaţi?
Îmi vine în minte un aforism al episcopului de Lugoj, Fericitul Ioan Bălan (+1959), unul din martirii Bisericii Greco-Catolice. Acesta spunea cu mult umor că un singur lucru e veşnic – Dumnezeu – şi că două lucruri sunt perpetue – prostia şi nestatornicia umane.
Se resimte la nivel de societate, şi nu doar în România, o pierdere a busolei iudeo-creştine, la unii, nu puţini, chiar o antipatie profundă faţă de creştinism. Ce cauzează această stare de fapt? Ce a acutizat-o în ultimii ani?
Privind la istoria ultimului secol, corectitudinea politică este o filosofie insidioasă. Este mărturia marxismului cultural, născut după Primul Război mondial în Germania şi exportat mai târziu în America de Nord. Este o gândire oprimantă, relativistă, anti-creștină şi fără respect faţă de toţi aceia care nu-i împărtășesc viziunea centrifugă. Se folosește de toleranță pentru a defini apoi drept intolerant pe oricine nu-i admite absurditățile. Secularizarea galopantă a secolului trecut s-a suprapus peste aceste curente ideologice. Acolo unde libertatea de exprimare n-a fost o problemă pentru Biserică după Al Doilea Război mondial, oamenii au început să creadă că viața credinciosului nu mai este o expresie a voinței lui Dumnezeu în Evanghelie, ci a aranjamentelor lor, a sondajelor de opinie, a leadershipului, a politicii, a acomodării adevărului în funcție de împrejurări. Renunțând la necesitatea atașamentului față de adevăr, ajungi în timp să te rușinezi de o credință pe care de fapt n-o mai ai și te vei întreba de ce nu te mai temi de Dumnezeu. Vei ajunge apoi prin a crede în judecata celor necredincioși și-ți vei închipui, bineînțeles, că nu ești ca ei. Or Biserica în lupta pentru bine nu poate propune altceva decât spiritul Împărăției cerești.
Busola iudeo-elenistic-creştină, pe care s-a format civilizaţia ai cărei membri suntem şi noi este pusă la încercare tocmai pentru faptul că oamenii nu şi-au mai asumat complet adevărul lui Isus, diluându-l. Or, în momentul în care pretindem că rămânem credincioşi, dar suntem dispuşi să renunţăm la crezul nostru interior ori să-l transformăm în funcţie de comodităţi, nu suntem altceva decât oameni lipsiţi de consecvenţă şi ne pierdem fibra.
Viaţa în această lume este temporară. A subscrie stilului de viață inspirat de Hristos nu e decât bucuria de a ştii că la sfârşit vom fi făcuţi părtaşi la viața deplină în Dumnezeu, fără oprelişti. Altfel, busola se pierde.
Vă citez: „Nu ne apropiem încă de finalul încleştării, dar semnele cernerii se arată acum cu vivacitate în bătălia cu corectitudinea politică. Până când nu va veni sfârşitul – chiar dacă Biserica va deveni o civilizaţie insulară, înconjurată de mări de minciună şi degradare morală – nimeni nu se poate pierde atâta vreme cât ţine la gustul şi parfumul lui Dumnezeu”. Gustul şi mirosul – iată, două simţuri care, întâmplător sau nu, se pierd temporar în timpul bolii prin care aţi trecut şi dumneavoastră. Ce semnifică de fapt „gustul şi parfumul lui Dumnezeu”?
Reprezintă savoarea vieţii care nu este dată doar de o anumită educaţie precisă, ci îşi găseşte menirea într-un stil de viață inspirat de Evanghelie. Dacă într-adevăr ne străduim să rămânem ancorați în Dumnezeu, acest lucru ne predispune la atenția față de ceilalți și la o asumare responsabilă a evenimentelor pe care le trăim. Creștem atunci când constatăm în ceea ce ne este dat să trăim că devotamentul față de bunătate, față de sacrificiu este real. Viaţa pământeană, care e un pelerinaj prin lume, nu poate avea pentru omul credincios decât miza veșniciei. Atenție: acolo unde ne situăm comoara, ne va fi și inima.
Suntem, se pare, destul de departe încă de finalul pandemiei; în acest ultim an de restrişte, nu am dobândit însă un plus de umanitate şi de fraternitate, cum se preconiza şi cum speram, ci parcă suntem mai dezbinaţi. Cum am putea (re)deveni mai umani, mai solidari? Ce sfat ne-aţi da, Părinte?
În baza chemării de preot mă străduiesc să încurajez oamenii pe care îi întâlnesc să-și asculte fibra interioară, iar dacă sunt credincioși, să se lase interpelați cât mai mult de legătura cu Dumnezeu. Atâta timp cât nu vom înceta să ne întrebăm dacă reuşim să ne asemănăm lui Hristos în existenţa noastră cotidiană, atunci într-adevăr, mărturia personală îi poate ajuta şi pe alţii. Altfel, putem să ne pretindem eventual competenți, abili, inteligenți sau drepți, dar exemplul nostru nu va schimba pe nimeni. Cred că fiecare la locul lui e hărăzit de Dumnezeu să contribuie prin creșterea în propria omenie și la regăsirea celor de lângă el. Istoria umană e în mâinile Providenței, chiar şi atunci când ni se pare că lucrurile bune pot părea atinse de urma întunericului. Viața lui Isus demonstrează că Dumnezeu are întotdeauna soluții surprinzătoare. Astfel de perspective permit generaţiilor să traverseze încercările cu speranță. Suntem aproape de vremurile în care mulți oameni au preferat să țină la crezul lor sufletesc decât să aibă vreo complicitate cu Răul. Știau că Dumnezeu asta cere, fiind convinși că El mergea întotdeauna înaintea lor. Pătimirea lui Iisus spune, de fapt, că sfârşitul nu este victoria răului sau a morţii, ci Învierea; asta ne oferă și astăzi speranţă, ajutându-ne să mergem mai departe și alegând binele cu gândul că pelerinajul vieții se va împlini abia Dincolo.
