Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Zece noi Sfinți: cine sunt, cum au trăit, ce minuni au mijlocit

 
Zece noi Sfinți: cine sunt, cum au trăit, ce minuni au mijlocit
  • 17 Mai 2022
  • 347

Din 15 mai 2022, Biserica are zece noi Sfinți. Papa Francisc a prezidat duminică Sfânta Liturghie solemnă și ceremonia de canonizare a zece Fericiți, printre care se află doi martiri. Vă oferim aici un scurt medalion biografic despre viața, virtuțile și minunile noilor Sfinți.

Biserica de pe întregul pământ și din cer îi aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru darul celor zece noi Sfinți, ridicați la gloria altarelor de papa Francisc la ceremonia de canonizare și Sfânta Liturghie din 15 mai a.c., oficiate pe esplanada bazilicii San Pietro.

Cine sunt noii Sfinți, care sunt virtuțile creștine pe care le-au trăit în mod eroic și ce minuni au mijlocit pentru Poporul lui Dumnezeu? Vă oferim mai jos câteva medalioane biografice ale noilor Sfinți.

Sfântul Titus Brandsma, preot, martir (1881-1942). De origine olandeză, a făcut parte din Ordinul Fraților Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel (ordinul carmelitan). Doctor în teologie, a tradus în olandeză cea mai mare parte a scrierilor Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Jurnalist, profesor de filosofie și matematică, a fost primul rector al Universității Catolice din Nijmegen. A criticat premisele păgâne ale ideologiei național-socialismului și a fost arestat în 1942, apoi ucis cu o injecție cu fenol în lagărul de concentrare de la Dachau. A înfruntat cu seninătate tot felul de suferințe și umilințe în numele apărării Bisericii și al demnității omului, oferind un exemplu strălucit de caritate față de tovarășii de detenție și chiar față de călăii săi. Este atribuită mijlocirii sale inexplicabila vindecare, ”rapidă, completă și definitivă”, a unui preot carmelitan bolnav de cancer în metastază. A fost beatificat în 1985 de Sfântul Ioan Paul al II-lea și va fi amintit anual în calendarul roman pe 26 iulie.

Sfântul Lazăr (Devasahayam) Pillai, martir, credincios laic indian și tată de familie (1712-1752). În timpul persecuției creștinilor din regatul Travancor, a fost ucis din ură față de credință fiind acuzat de renunțare la religia hinduistă. Este primul Sfânt laic indian. A fost beatificat de Benedict al XVI-lea în 2012, ceremonia desfășurându-se în orașul indian Nagercoil, în dieceza de Kottar. Minunea primită prin mijlocirea lui și care a dus la canonizare? Reanimarea unui fetus în a 20-a săptămână de sarcină, recunoscută drept inexplicabilă pentru actualele cunoștințe medicale. Va fi amintit anual în calendarul roman în 14 ianuarie.

Sfântul Cezar de Bus, preot, fondator (1544-1607). Născut în Franța într-o familie de nobili, a dus mai întâi o viață de distracții și aventuri militare. Dezamăgit de șubrezenia celor lumești, își dedică viața lui Dumnezeu și săracilor. A fost hirotonit preot în 1582 în dieceza de Cavaillon și merge pe calea reformatorilor catolici ai timpului în lumina Conciliului Tridentin. A întemeiat mai multe asociații de credincioși și de persoane consacrate pentru formarea creștină a celor simpli. A murit la 63 de ani în dimineața Paștelui, după cum a prezis cu câteva zile mai devreme: ”Va fi pentru mine de două ori Paștele, adică trecerea Domnului și trecerea mea alături de El”. Minunea dobândită prin mijlocirea lui a avut loc în 2016: este vindecarea miraculoasă ”rapidă, completă și definitivă”, inexplicabilă științific, a unei tinere din Salerno (Italia), afectată de meningită cu hemoragie cerebrală. Rămâne pe firmamentul spiritualității creștine drept un ”preot care, convertindu-se de la cele lumești, s-a dedicat predicării și catehezei și a întemeiat congregația Părinților Doctrinei Creștine, dând acesteia scopul de a-l preamări pe Dumnezeu prin formarea credincioșilor”. A fost beatificat în 1975 de Sfântul Paul al VI-lea și va fi amintit anual în calendarul roman pe 15 aprilie.

Sfântul Alois Maria Palazzolo, preot, fondator (1827-1886). Născut la Bergamo, în nordul Italiei, este ultimul din cei nouă copii ai familiei, în care a primit o puternică amprentă creștină. Sfințit preot în 1850, a întemeiat congregația Surorile Sărăcuțe, pentru formarea umană și creștină a fetelor, precum și congregația Frații Sfintei Familii, care să aibă de grijă de orfani. A murit la vârsta de 58 de ani, împovărat de datorii și afectat de o sănătate șubredă din cauza unor disfuncții cardiace. Minunea atribuită mijlocirii sale – neașteptată, completă și definitivă, inexplicabilă științific - a avut loc în 2015 în beneficiul unei călugărițe a congregației sale, afectată de o gravă malformație a colonului care a dus-o în agonie. A fost beatificat de Sfântul Ioan al XXIII-lea în 1963 și va fi amintit anual în calendarul roman general pe 22 mai.

Sfântul Iustin Maria Russolillo, preot, fondator (1891-1955). Italian, al treilea din zece copii, a făcut Prima Sfântă Împărtășanie la vârsta de cinci ani, când s-a îndrăgostit efectiv de Isus Euharistic. Celor care îl întrebau ce vrea să facă atunci când va fi mare, le răspundea fără ezitare: ”Voi fi preot”. Dorința i s-a împlinit în 1913, dar în scurt timp a fost chemat să participe cu misiunea de capelan militar în Primul Război Mondial. Numit mai târziu în funcția de paroh, și-a dedicat comunității sale toate energiile, observând încă din anii ’50 o schimbare foarte profundă a societății. A pus în regulă numeroase cupluri care trăiau fără sacramentul căsătoriei și a deschis calea unei adevărate pastorații familiale. ”E adevărat”, scria în 1952, ”că nu mai este îndeajuns biserica sau școala. E nevoie de alte locuri, e necesar a face o biserică și o școală din orice casă, orice stradă sau Piață. Nu mai este îndeajuns trăirea cu devoțiune a ceremoniilor sacre și administrarea Sfintelor Sacramente celor care le cer, dar e necesar a-l cuceri din nou la Isus pe aproapele, suflet cu suflet”. Prin mijlocirea sa, a fost vindecată în mod inexplicabil – ”rapid, complet și definitiv” -  o tânără călugăriță, aflată în comă din cauza complicațiilor unei pneumonii. Sfântul Iustin Russolillo rămâne pentru posteritatea Bisericii drept un simplu preot, paroh în localitatea Pianura di Napoli (dieceza de Pozzuoli, în Italia) și fondator al Societății Vocațiilor Divine pentru cultivarea, căutarea și formarea vocațiilor la preoție și la viața consacrată. A fost beatificat în 2011 de papa Benedict al XVI-lea și va fi amintit anual în calendarul roman pe 2 august.

Sfântul Carol de Foucauld, preot (1858 – 1916). ”Aș vrea să fiu bun, ca să se poată spune: dacă așa este slujitorul, cum va fi Stăpânul?”: sunt cuvintele lui Carol de Foucauld, preot, militar, explorator al pustiului Sahara și cercetător al limbii și culturii tuareg, asasinat într-o ambuscadă la vârsta de 58 de ani. S-a născut la Strasbourg, în Franța, într-o familie cu puternice convingeri creștine. După o carieră militară și o viață nepăsătoare, întreprinde o periculoasă expediție de explorare geografică în Maroc, dar își dă seama că inima lui căuta, de fapt, altceva. Schimbarea decisivă a vieții are loc în 1886, în biserica Sfântul Augustin din Paris, când se spovedește și se împărtășește. Cu ajutorul unui preot, face un pelerinaj în Țara Sfântă, ”pășind pe drumurile Nazaretului, pe care au mers picioarele lui Isus, muncitor sărac”. Misterul Nazaretului devine centrul spiritualității sale. Intră în ordinul trapiștilor, de care avea să se desprindă, apoi este sfințit preot în 1901. Se pune la dispoziția Prefectului Apostolic al Saharei și se stabilește ca eremit în oaza Beni-Abbès, la frontiera dintre Algeria și Maroc. Aici, scrie în notițele sale: ”Vreau să-i obișnuiesc pe toți locuitorii – creștini, musulmani, evrei – să vadă în mine pe fratele lor, fratele universal”. În 1905, din cauza politicii anticlericale franceze, Carol pleacă din oaza Beni-Abbes și se îndreaptă spre populația tuareg, stabilindu-se la Tamanrasset, în pustiul Sahara. Se face sărac printre săraci din fidelitate față de vocația sa de a imita viața nevăzută a lui Isus la Nazaret, care s-a făcut mic pentru a da un chip omenesc lui Dumnezeu. Carol se face mic printre săraci pentru a revela chipul unui Dumnezeu care este iubire: ”A ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit Isus”, scrie eremitul, ”înseamnă a face din mântuirea tuturor sufletelor lucrarea vieții noastre, dându-ne, în caz de necesitate, sângele pentru aceasta, așa cum a făcut Isus”. Nu s-a despărțit niciodată de Euharistie, convins că ”aici, pe pământ, nimic nu-l preamărește mai mult pe Dumnezeu decât prezența și jertfa Euharistiei”. Iubirea l-a însuflețit să trăiască într-o sărăcie extremă, până la a-și da viața, pe 1 decembrie 1916, când a fost ucis de o bandă de prădători. Minunea care a făcut posibilă canonizarea lui se referă la salvarea din pericol grav – inexplicabilă științific - a unui tânăr de 21 de ani, ucenic lemnar, care a căzut în gol de la o înălțime de 15,5 metri fără să aibă leziuni fizice grave, cum ar fi fost de așteptat. Beatificat de Benedict al XVI-lea în 2005, Sfântul Carol de Foucauld va fi amintit anual în calendarul roman pe 1 decembrie.

Sfânta Maria Francisca a lui Isus (Anna Maria Rubatto), călugăriță, fondatoare (1844-1904). ”A învățat nu doar să-i slujească pe cei săraci, dar să se facă ea însăși săracă”: s-a spus despre Sfânta Maria Francisca a lui Isus, călugăriță, fondatoare a Surorilor Terțiare Capucine. Din nordul Italiei, a mers în America Latină și s-a dedicat cu toate mijloacele pentru îngrijirea și slujirea săracilor. Născută la Carmagnola, în apropiere de Torino, a rămas orfană de tată la vârsta de patru ani. Ajunge în mediile nobilimii torineze, dar cultivă faptele de caritate, predarea catehismului și îngrijirea bolnavilor. Colaborează alături de Sfântul Ioan Bosco la formarea și recuperarea adolescenților într-o epocă de industrializare rapidă și derutantă. A intrat într-o nouă asociație religioasă de femei care era pe cale să se înființeze și a devenit fondatoarea unei noi congregații: Surorile Terțiare Capucine (astăzi, ”Surorile Maicii Rubatto”). Și-a schimbat numele în Maria Francisca a lui Isus și după câțiva ani, surorile congregației ajung în Uruguay, Argentina și Brazilia. De șapte ori a traversat Oceanul Atlantic pentru a însoți, a vizita și a încuraja surorile, fără a se lăsa condiționată de greutățile apostolatului. A murit la Montevideo pe 6 august 1904, lăsând posterității o clară mărturie de fidelitate față de Evanghelie, de iubire a lui Cristos, de slujire a Bisericii și de dăruire în ajutorarea săracilor. Minunea atribuită mijlocirii ei se referă la vindecarea, inexplicabilă științific, a unui tânăr cu traume și hemoragie cerebrală. Beatificată în 1993 de Sfântul Ioan Paul al II-lea, va fi amintită anual în calendarul roman pe 6 august.

Sfânta Maria Domnica Mantovani. Călugărița Maria Domnica Mantovani (1862-1934) a fost prima superioară a Institutului de viață consacrată Micile Surori ale Sfintei Familii, pe care l-a întemeiat împreună cu Fericitul Iosif Nascimbeni, preot, pentru a-i sluji din iubire față de Cristos pe cei săraci, orfani și bolnavi. Născută într-o familie creștină la Castelletto di Brenzone, lângă Verona (Italia), s-a distins încă din copilărie prin spiritul de rugăciune și de atenție față de tot ceea ce se referea la Dumnezeu. A devenit o adevărată ”apostolă” printre fetele de vârsta ei. Pe când Maria Domnica avea 15 ani, în satul lor a venit ca preot paroh Fericitul Iosif Nascimbeni, care va deveni călăuza ei spirituală. În 1866, în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, face votul de feciorie perpetuă și se dedică predării catehismului în rândul copiilor și slujirii săracilor. A devenit co-fondatoare, împreună cu Fericitul Iosif Nascimbeni, a congregației Micile Surori ale Sfintei Familii, la conducerea căreia a fost aleasă ca superioară. În scrierile ei se observă calitățile de mamă iubitoare și blândă, învățătoare înțeleaptă și luminată, zeloasă și uneori exigentă pentru adevăratul bine. Remarcabilă prin virtutea umilinței, a murit pe 2 februarie 1934, după ce a parcurs un drum lung și anevoios pe calea sfințeniei și a răspândit în diferite țări spiritualitatea congregației. Minunea care a făcut posibilă canonizarea ei se referă la vindecarea inexplicabilă, în orașul argentinian Bahia Blanca, a unei fete de 12 ani, paraplegică, aflată în comă după complicații cardio-respiratorii. Beatificată în 2003 de Sfântul Ioan Paul al II-lea, va fi amintită în calendarul roman pe 2 februarie.

Sfânta Maria Rivier (1768 - 1838). Fecioară, călugăriță care, în timpul Revoluției Franceze, pe când toate ordinele călugărești și congregațiile au fost interzise, a întemeiat congregația Surorilor Prezentării Mariei la Templu pentru educația creștină și umană a celor din urmă. S-a născut în Franța la Montpezat-sous-Bauzon, în dieceza de Viviers, în 1768. A căzut din leagăn și a rămas cu o gravă malformație la șold, nereușind să-și îndrepte șira spinării. La nouă ani, în fața imaginii Fecioarei Maria, a promis că dacă se va vindeca, își va dedica viața educației creștine a copiilor, dar cade din nou și rămâne imobilizată. Se va vindeca în 1777 și începe să pună în practică promisiunea făcută. Își dorește să intre în mănăstire, dar este respinsă din motive de sănătate. Deschide o școală, unde vin din ce în ce mai mulți copii. A intrat în al Treilea Ordin Franciscan și în al Treilea Ordin Dominican, făcând vizite frecvente la bolnavi și ajutându-i pe cei săraci. Revoluția Franceză a dus la întreruperea proiectului, dar în 1796 înființează congregația Surorile Prezentării Mariei la Templu pentru educația creștină și umană a copiilor și adolescenților din familiile sărace. În scurt timp, au deschis 46 de centre, iar în 1803, primul noviciat pentru formarea viitoarelor călugărițe. Școala și predarea catehismului au constituit pentru mult timp unicul domeniu de apostolat al noii congregații, dar o atenție pastorală era acordată poporului lui Dumnezeu: prin instrucțiuni și îndemnuri, surorile convocau credincioșii duminica în biserică, îi îndemnau să se roage și să recite rozariul. Multe convertiri, vocații și schimbări de viață conduceau pașii către scaunul de spovadă. A murit în 1838 în faimă sfințenie. Congregația ei este prezentă astăzi în Africa, Asia, Europa și America, îndreptându-și energiile spirituale și umane către copii, tineri și marginalizați. Minunea atribuită mijlocirii Sfintei Maria Rivier se referă la vindecarea, în Filipine, a unui fetus cu malformații în a 12-a săptămână de sarcină, vindecare recunoscută de comisia medicală a Congregației pentru cauzele sfinților drept ”rapidă, completă și definitivă”, ”inexplicabilă pe baza actualelor cunoștințe științifice”. Sfânta Maria Rivier a fost beatificată de Sfântul Ioan Paul al II-lea în 1982 și va fi amintită anual în calendarul roman pe 3 februarie.

Sfânta Maria a lui Isus (Santocanale), călugăriță (1852-1923), fondatoare a congregației Surorile Capucine ale Neprihănitei de la Lourdes. ”A renunțat la comodități și s-a făcut săracă printre săraci. De la Cristos, în special în Euharistie, a prins puterea pentru maternitatea ei spirituală și pentru blândețea ei față de cei mai slabi”, spunea papa Francisc la beatificarea Mariei a lui Isus (Santocanale). Născută la Palermo în 1852, a avut parte de o educație creștină și umană chiar în familie. La vârsta de 19 ani a mărturisit părinților pentru prima dată dorința de a-i consacra lui Dumnezeu întreaga viață, visând o viață claustrală. În fața necesităților morale și sociale ale poporului, și-a schimbat orientarea, conștientă de binele pe care ar fi putut să-l facă celor mai săraci, bolnavilor și fetelor lipsite de educație. O mare durere la picioare i-a marcat viața pentru totdeauna, dar a înfruntat suferințele cu credință și răbdare. Se apropie de spiritualitatea franciscană și intră în rândul terțiarelor, luându-și numele Maria a lui Isus. În jurul ei se formează o comunitate de câteva tinere, iar în 1892 a depus primele voturi simple anuale. Deschide un orfelinat, apoi o grădiniță, un internat și un atelier de croitorie. Comunitatea a fost atrasă în orbita Ordinului Fraților Minori Capucini, fiind transformată canonic, în 1910, în Surorile Capucine ale Neprihănitei de la Lourdes. În anii Primului Război Mondial, pe o gravă criză economică, surorile însuflețeau o vastă activitate caritabilă, răsplătită din Cer cu numeroase vocații la viața consacrată și la preoție. A suportat cu încredere în providența lui Dumnezeu tot felul de suferințe fizice și morale, unele venind chiar din partea Bisericii și deosebit de greu de acceptat. A murit în faimă de sfințenie în 1923, invocând numele lui Isus, al Sfintei Fecioare Maria și al Sfântului Iosif. Minunea care a dus la canonizarea ei se referă la reactivarea spontană și completă, inexplicabilă științific, a fertilității unei tinere soții, afectată de miastenie gravă, tiroidita lui Hashimoto și sindromul insuficienței procreative autoimune. A fost beatificată de papa Francisc în 2016 și va fi amintită anual în calendarul roman pe 27 ianuarie.

 

 



Sursa:vaticannews.va.ro