de Andrei Claudiu Hrişman
Societatea postmodernă ar putea fi numită „societatea eficienţei” pentru că totul gravitează în jurul principiului cost-eficienţă, inclusiv fiinţa umană şi activităţile sale, de aceea până şi politicile statului sau politicile sociale, nu de puţine ori, se orientează după acelaşi principiu al eficienţei.
Pentru a fi fericiţi astăzi ne-am transformat corpul într-o maşină şi îi cerem să aibă aceeaşi eficienţă şi performanţă ca şi cea mai inovatoare tehnologie: „cerem organelor noastre aceeaşi fiabilitate şi performanţă pe care o pretindem maşinilor” (R. Marchesini, Bioetica e Biotecnololgie, Apèrion, Bologna 2002).
În căutarea fericirii şi pentru a-şi depăşi propriile limite, omul a încercat să-şi îmbunătăţească intelectul prin educaţie, meditaţie şi disciplină, fizicul prin diete şi exerciţii fizice cu mult înainte ca civilizaţia noastră să existe. Astăzi însă, inovaţiile tehnologice (biotehnologia, nanotehnologia, manipularea genetică, etc.) ne-ar putea oferi posibilitatea de a nu mai fi limitaţi la îmbunătăţirea „tradiţională” a fiinţei umane.
În literatura bioetică, încercarea de a perfecţiona fiinţa umană este întâlnită sub denumirea de „îmbunătăţirea organismului uman” („human enhancemet” în engleză, „potenziamento umano” în italiană). Din păcate, acest concept este foarte greu de identificat şi definit în literatura de specialitate, fiind aproape imposibilă găsirea unei definiţii universal acceptate, fie pentru că limitele îmbunătăţirii organismului uman sunt trasate de fiecare autor în relaţie cu propriile principii şi dependent de scopul cu care este dată această definiţie, fie pentru că unii autori nu se limitează la o definiţie generală, ci preferă să vorbească în mod concret de anumite practici de îmbunătăţire a organismului uman, presupunând că definiţia acestui concept este cunoscută. Definiţiile acestui concept sunt numeroase şi foarte variate, dar majoritatea dintre ele susţin că îmbunătăţirea organismului uman depăşeşte misiunea medicinii. În continuare, vom reda câteva dintre definiţiile identificate în literatura de specialitate.
Definim „îmbunătăţire a organismului uman” o modificare menită să îmbunătăţească performanţa unui individ prin intervenţia ştiinţei sau a tehnologiei în corpul uman.
„Îmbunătăţirea organismului uman” este un concept general care de obicei se referă la o varietate de eforturi – unele dintre ele tratate cel mai bine de literatura ştiinţifico-fantastică, unele bine împământenite în societatea contemporană – prin care se intenţionează amplificarea capacităţilor noastre mentale şi fizice, dar şi a capacităţilor copiilor noştri, dincolo de limita superioară găsită în specia noastră.
„Îmbunătăţire a organismului uman” descrie îmbunătăţirea, ameliorarea sau crearea de capacităţi umane, înainte sau după naştere, prin folosirea unor diverse tehnologii corelate numeroaselor ramuri ştiinţifice (biologie, anatomie, genetică, mecanică, fizică, electronică, chimie, medicină, etc.). La prima vedere, problema pare destul de simplă. Cu toate acestea, la o examinare mai atentă, ea este mult mai complexă.
În contextul în care autorii au perspective destul de diferite asupra conceptului de „îmbunătăţire a organismului uman”, poate ar fi mai bine dacă am renunţa să mai folosim acest concept pentru a descrie toate practicile menite să îmbunătăţească specia umană, înlocuindu-l cu „design” sau „manipulare” a corpului uman şi/sau a capacităţilor.
Posibilitatea îmbunătăţirii organismului uman este o problemă bioetică contemporană intens dezbătută (probabil chiar la modă) nu doar în literatura ştiinţifico-fantastică ci şi în literatura ştiinţifică consacrată de cel mai înalt nivel (fie că vorbim de studii elaborate de comisii guvernamentale sau de articole publicate în reviste medicale sau tehnice de renume mondial). De multe ori însă, ea este tratată cu superficialitate sau incluzând elemente fantastice greu de interpretat atât pentru cercetătorul consacrat, cât şi pentru cititorul neavizat care nu mai poate face distincţia între posibilitatea ştiinţifică concretă şi fantezie. Ceea ce lipseşte însă majorităţii participanţilor la discuţiile bioetice pe această temă este o viziune autentică asupra omului, o antropologie sănătoasă şi o viziune integrală asupra fiinţei umane.
