Drumul spre Cracovia. 40 de suflete emoţionate. Emoţii legate şi de cazare. Vom avea internet? Aşteptări depăşite. Gazde minunate. Îngeri trimişi de Dumnezeu special pentru noi. Doar pentru noi.
Cracovia, oraşul luat cu asalt de tineri. Două milioane de tineri. Tot atâtea inimi bat pentru Dumnezeu în Cracovia. Şi ale noastre. Selfie-uri cu sute de steaguri. Cântece. Tramvaie. Unul special, cel al Sfântului Părinte. Celelalte numai şi numai ale tinerilor.
Pelerinajul Milostivirii. Sanctuarul Sfântului Ioan Paul II. Sanctuarul Divinei Milostiviri. Capela Sfintei Faustina. 25 de kilometri străbătuţi la pas într-o singură zi. Catehezele episcopilor noştri. O biserică doar pentru români. Spovezi. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
Din nou Cracovia, de data aceasta mult mai aglomerată. Calea Sfintei Cruci, alături de Papa Francisc. Pe străzi, înghesuială de nedescris. Şi cu toate acestea, tinerii continuă să cânte. Şi cântă, şi tot cântă…
Ne luăm rămas bun de la Basilica Sfintei Fecioare Maria din centrul Cracoviei. Plecăm spre Campus Misericordiae. Din nou aglomeraţie. Aer fierbinte. Pe alocuri, furtunele din curţi îi răcoresc pe pelerini. După trei ore de mers pe jos, ne găsim loc într-un sector. Se organizează un comando care să aducă mâncare grupului. După alte două ore sosesc pachetele cu mâncare.
Campus Misericordie. Pe scena din mijlocul campusului se cântă şi se rostesc rugăciuni. Miezul nopţii. Două milioane de suflete sau poate chiar mai multe dorm sub cerul senin al Poloniei.
Duminică dimineaţa. Soarele străluceşte ca niciodată. Sfânta Liturghie. Papa le cere tinerilor să fie ei înşişi, să nu se lase transformaţi de marketingul de masă. Suntem infinit mai mai valoroşi decât hainele pe care le purtăm şi decât telefoanele deştepte care ne ţin captivi în lumea virtuală. Ne pregătim de plecare.
Întoarcerea în Cracovia. Mijloacele de transport nu pot face faţă valului imens de pelerini. După alte două ore de marş continuu, încercâm să ajungem la autocar cu un alt autobuz, apoi cu un alt tramvai. Încă puţin, dar va trebui să mergem din nou pe jos. Rucsacurile atârnă din ce în ce mai greu. Ne încurajăm, în 10 minute suntem la autocar…
Şi totuşi nu noi suntem cei care programăm vremea. Ploaie. De fapt, furtună în toată regula. Aproape că ne ia pe sus. Văzându-i pe copiii neajutoraţi în mijlocul torenţilor, încleştez pumnii şi strig: „De ce Doamne!?!”. Răspunsul mi l-a dat sora Paula. Pentru că harurile primite de la Bunul Dumnezeu – prin intermediul Sfintelor Sacramente, spre exemplu – au şi o parte vizibilă: uleiul, punerea mâinilor…, apa. Daca aş fi ştiut acest lucru, atunci aş fi strigat altceva în timpul furtunii, aş fi spus: „Scaldă-ne, Doamne, cu harurile tale, udă-ne până sub piele!”.
Îţi mulţumim, Doamne, pentru prieteniile noastre, pentru copilăria nostră, pentru seninul zilelor, pentru ploaie, pentru părinţii noştri, dar mai ales pentru milostivirea ta sfântă!
pr.Victor Ostropel
