Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439). Istoria și ecleziologia unirilor

 
Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439). Istoria și ecleziologia unirilor  
  • 19 Feb 2020
  • 1284

Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439). Istoria și ecleziologia unirilor

De Vasile Alexandru Barbolovici

Vasile Alexandru Barbolovici , Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439). Istoria și ecleziologia unirilor

(Cluj-Napoca, 2019)

 

 

Cercetarea doctorală a părintelui Vasile Alexandru Barbolovici, susținută la Universitatea Pontificală Antonianum din Roma în anul 2017 sub coordonarea părintelui prof. Dr. Roberto Giraldo OMF, cu îndrumarea Președintelui Academiei Române, prof. dr. Ioan Aurel Pop și a prof. dr. Riccardo Burigana, a apărut în limba română prin traducerea elegantă a doamnei Monica Omilescu la Editura Centrului de Studii Transilvane (Academia Română). Prefațată de domnul Liviu Petru Zăpârțan, ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun și de Preasfințitul Virgil Bercea, episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, lucrarea se deschide cititorului prin eruditul Studiu introductiv semnat de prof. dr. Cezare Alzati, care privește unirile bisericești în raport cu realitatea istorică, dar și cu stereotipurile cuprinse în ideologiile ecleziastice. Cartea părintelui Vasile Alexandru Barbolovici se încadrează tocmai în această străduință de depășire a clișeelor ideologice, prin investigarea critică a izvoarelor și a istoriografiei referitoare la unirea bisericească înfăptuită la Conciliul Ecumenic de la Ferrara-Florența. 

Urmărind semnificațiile modelului ecleziologic florentin al unirii dintre Biserica Romei și Bisericile Răsăritene, autorul lărgește contextul istoric, coborând inspirat în perioada medievală a Europei de Est și identificând mișcări unioniste în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Orizontul analizei este vast și totodată complex prin faptul că încercările de reconstituire a comuniunii bisericești sunt analizate în cadrul raporturilor dintre Roma și Constantinopol, pe firul evoluțiilor istorice care se explică nu doar prin rațiuni de ordin religios, ci și prin aspectele de ordin politic, cultural și social.

Unirea florentină a însemnat respect reciproc și recunoașterea deplinei eclezialități a Bisericilor aflate până atunci într-o comuniune nedeplină. Lămurirea celor patru puncte doctrinare (primat papal, Filioque, Purgatoriu, materia celebrării Sfintei Euharistii - pâine azimă la latini și dospită la greci) echivala cu acceptarea dreptei credințe a fiecărei Biserici în sensul exprimării aceleiași credințe prin diferite, dar legitime, tradiții teologice, liturgice și disciplinare. Este însă binecunoscut faptul că această unire nu a putut fi implementată la nivel practic decât parțial și pentru scurte intervale de timp. Părintele Barbolovici relevă un ansamblu de împrejurări contrare unirii, între care se regăsesc resentimentele istorice ale grecilor față de latini și efectele dramatice ale căderii Constantinopolului (1453) în privința unității de acțiune ale Patriarhiilor Răsăritene aflate deja sub stăpânire turcă.

Urmările unirii florentine asupra românilor din Ungaria și din Transilvania, care erau sub monarhie catolică, au fost reale și s-au extins fragmentar pe durata câtorva decenii. Pe de altă parte, influența ideatică a Conciliului de la Ferrara - Florența asupra răsăritenilor aflați sub influența principilor catolici în partea de Est a Europei se va dovedi hotărâtoare și capabilă să se transpună în realitate. Decretul florentin Laetentur caeli va inspira unirea rutenilor de la Brest (1595) și unirea românilor de la Alba Iulia (1697-1701) cu Scaunul Apostolic al Romei, dar mentalitatea post-tridentină a partenerilor latini va influența evoluția ulterioară a Bisericilor Unite.

Atât unirea de la Brest, cât și cea de la Alba Iulia, sunt analizate de autorul cărții din perspectiva motivațiilor religioase, social-politice și economice, nuanțând totodată elementele comune, precum și cele specifice rutenilor și românilor.

Semnificația religioasă a acestor uniri este strâns legată de dimensiunea teologică a Decretului Laetentur caeli. Apare, așadar, justificată atenția cu care autorul reconstituie ecleziologia Conciliului Florentin. Dacă reflecția teologică dedicată ecleziologiei florentine se caracterizează prin consistență și fină analiză a conceptelor, Vasile Barbolovici dovedind astfel competența dobândită în ambianța academică pontificală, impresionează în egală măsură corelarea elementelor teologice cu cele istorice care sunt reliefate cu o riguroasă metodologie pe parcursul întregii lucrări. Am convingerea că tocmai abordarea interdisciplinară a subiectului l-a ferit pe autor de spiritul confesionalizant și lipsit de obiectivitate istorică. Scurtul bilanț dedicat Decretului de unire cu grecii de la Florența ilustrează constatarea de mai sus, dar dincolo de limitele receptării Conciliului Florentin în teologia catolică latină și în cea ortodoxă, autorul argumentează convingător că unirea florentină a cristalizat un model de unire inspirat din comuniunea și unitatea bisericească din primul mileniu creștin. Acest fapt, în esență, a fost recunoașterea dreptei credințe a ambelor Biserici și legitimitatea diferențelor specifice propriilor tradiții ecleziale. Se anticipa în felul acesta modelul unității în diversitate al Concilului Vatican al II-lea.

Noțiunea de „Biserici surori” din Constituția dogmatică Lumen gentium nr. 8 și din Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio nr. 13 este considerată în armonie cu ecleziologia florentină. În schimb, Documentul de la Balamand, prin modul în care s-a raportat la unirile post-florentine, primește în carte o critică articulată teologic și istoric. Documentul, redactat de Comisia Internațională Mixtă de dialog teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă evaluează ca inacceptabilă metoda numită uniatism, invocând mai cu seamă cauze externe și extraecleziale. Potrivit acestei optici, unirile care au configurat Bisericile Orientale Catolice din Europa de Est în secolele XVI-XVIII par a fi rezultatul exclusiv al prozelitismului catolic și al puterii seculare, tot romano-catolice, rolul Bisericilor Ortodoxe care au aderat la unire fiind mai degrabă decorativ și animat doar de interesele sociale și economice. Or, o asemenea interpretare nu ține seama de voința și de intenția ortodocșilor care și-au declarat unirea cu Biserica Romei în spiritul ecleziologiei florentine și, mai mult, au exprimat o conștiință identitară clară, fapt dovedit de condițiile pe care le-au inclus în actele sinodale.

Capitolul al V-lea, intitulat Unirile, între dificultăți și rezistențe, pune în lumină diferențele de mentalitate și de gândire dintre catolici latini și ortodocșii ruteni sau români din secolele XVI-XVII. Convingerile post-tridentine ale latinilor configurau unirea nu ca o refacere a comuniunii între Biserici surori, ci ca o reîntoarcere sau readucere a unor episcopi, preoți și credincioși în sânul Bisericii Romane. Pe de altă parte, în toate unirile realizate pe teritoriile Uniunii Polono-Lituaniene și ale Imperiului Habsburgic, ortodocșii au gândit și au propus refacerea comuniunii pe bazele Conciliului Florentin, solicitând garanții în privința păstrării propriei individualități răsăritene. Atât la Brest cât și la Alba Iulia, refacerea comuniunii cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei nu a urmărit ruperea comuniunii cu celelalte Biserici Ortodoxe. Mai mult decât atât, unirea de la Brest a înregistrat inițiativa și determinarea rutenilor în fața rezervelor autorităților pontificale.

Modelul de unire florentin aduce în discuție implicit maniera în care Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe se autoînțeleg și se percep reciproc. Părintele Barbolovici, convins de faptul că la baza unirilor se află aspirația spre unitatea vizibilă a Bisericii lui Hristos, propune recuperarea modelului ecleziologic asumat de Conciliul de la Ferrara - Florența. În felul acesta natura, identitatea și vocația ecumenică a Bisericilor Orientale Catolice ar fi mai ușor înțelese.

Decretul Orientalium Ecclesiarum al Conciliului Vatican II, a cărei istorie redacțională este prezentată succint în carte, constituie un pas important, chiar dacă nu întru totul satisfăcător, în afirmarea statutului ecleziologic al Bisericilor Orientale unite cu Roma.

Sensul dublei apartenențe marchează profund fizionomia acestor Biserici. Apartenența la comuniunea catolică prin unitatea cu Pontiful Roman nu doar a fost declarată, ci a fost mărturisită cu prețul martiriului în Ucraina și în România în timpul prigoanei comuniste. Apartenența la tradiția greacă este confirmată de trăirea propriului patrimoniu liturgic și spiritual. Aceste coordonate ne vorbesc astăzi despre actualitatea moștenirii Conciliului Florentin.

Cartea elaborată de părintele Vasile Alexandru Barbolovici reprezintă o pledoarie în favoarea idealului unității Bisericii lui Hristos și o recomandăm spre lectură tuturor creștinilor care, indiferent de confesiune, percep în conștiință rugăciunea Mântuitorului: Ca toți să fie una (In. 17, 21).

Pr. Cristian Barta

Cele mai recente

13.09.2020 254

Geniul greco-catolic românesc, ed. a treia   

18.04.2020 930