Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Dumnezeu nu ne rămâne dator

 
Dumnezeu nu ne rămâne dator
  • 12 Oct 2021
  • 232

Predică în Duminica învierii fiului
văduvei din Nain – 10 octombrie 2021

Trăim într-un univers consumat de vorbărie. Rostirile sunt cel mai adesea spuse în vânt, chiar și acum, în momentele grele ale tragediei epidemiei. Dacă nu ne vindecăm ușor de febra cuvintelor, evanghelia de azi face uz, în schimb, de puține vorbe pentru a descrie tragedia morții celor dragi.

O femeie văduvă, un sicriu cu trupul singurului ei fiu, un cortegiu sunt elementele de bază care descriu normalitatea ființei trecătoare a omului prin lume. Întâlnind cortegiul mortuar care iese din târgul Nainului, Isus îi va conturba atmosfera fără să pretindă niciun dialog în prealabil cu văduva în suferință pentru pierderea singurului fiu.

Mi-am amintit zilele acestea de dorința lui Neagu Djuvara de a muri pe o navă în călătorie pe mare. De ce? Voia să scape de alaiuri funebre. Istoricul știa că până și în ceasul suprem al morții nu ne este ușor să scăpăm de pompozitatea iluzorie a vanității omenești. Or orgoliul, după ce murdărește orice – chiar și lucrurile bune! –, nu poate în final decât să răstoarne pietre pe morminte. Dacă Dumnezeu pare, în schimb, să nu ofere un răspuns convenabil durerilor noastre, nu înseamnă însă că ne și rămâne dator. De aceea își oferă viața pentru noi, iar în Vinerea Mare îl vedem copleșit de gustul oribil al suferinței pentru răscumpărarea lumii. Și ne roagă – ca să nu ne simțim cumva singuri – să ne regăsim prezenți acolo, în moartea lui de pe cruce, parte a învierii sale din a treia zi.

*

Nu, nu este comod să vorbim decât de moartea acelora care nu ne atinge direct. Generația închisorilor ne-a permis să facem cunoștință cu simțiri greu de deslușit pe care moartea le aduce în inima omului. Abisul disperării, al neputinței de a mai putea face ceva, răceala sfâșietoare a pierderii vieții celor de lângă noi, toate acestea demonstrează că nimic nu mai poate fi în viața asta ca înainte. La Nain însă, în clipele de sub imperiul zădărniciei, lui Dumnezeu pare să-i ardă de a o opri din plâns pe femeia căreia moartea i-a răpit fiul. O face pentru a o întoarce de la evidența dezastrului și să oprească cortegiul fatalității pe care oamenii o socotesc prea firească pentru a mai reacționa în fața ei. Nu este altceva decât veșnica chemare în credință de a ne ridica ochii deasupra necazului. Ca să primim harul de a-l simți prezent pe Dumnezeu în miezul suferinței care pare să ne răpească totul.

Care ar putea fi atunci unul din multele mesaje ale evangheliei de astăzi? Aici, acum, în Nain, pretutindeni, prima lucrare a lui Dumnezeu coborât pe căile omului este aceea de a se lăsa mișcat de durerile noastre. N-are nevoie nici măcar de un strigăt pentru a-și îndrepta privirea spre noi. Problema vine de la faptul că ne este foarte greu să credem că mila lui nu e menită să ne răsplătească meritele! „Mila – scria Nicolae Steinhardt – e contrariul contabilității, care-i treaba demonului. Acela socotește întruna, cântărește, drămuiește, nu iartă, nu șterge, nu uită nimic. […] Contabilitatea, adevărată mașină de calculat, e mecanică, neînduplecată, spăimântătoare; de vreme ce într-un registru contabil nu se poate schimba nici o singură cifră. Totul e încremenit pe veci. Mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea”.

*

Cu certitudine ne consumă acest timp greu, umilitor, timp care a împărțit spiritele, dar care a și tulburat în mod vizibil judecata. Un timp în care constatăm faptul că nici măcar rațiunea nu mai poate fi de la sine un reper sigur în respectul față de siguranța celorlalți. În aceste luni, multora dintre noi le-a fost dat să plângă sub povara epidemiei. Au fost oameni care au plecat Dincolo fără niciun preaviz, făcând chiar haz de gravitatea bolii. Nu cred că toți au făcut-o însă cu inima împăcată. Ce rămâne atunci valid? Că există lucruri care nu se lasă înțelese, decât prin ochi spălați de lacrimi. Până la urmă, ce anume împiedică moartea să ia totul cu ea și pe noi să cădem în întregime sub puterea ei? Oare nu tocmai o întâlnire cu Isus, printre lacrimi care brăzdează obrajii, dar limpezesc ochii inimii? Tocmai de aceea, durerea văduvei din Nain ajunge să devină durerea lui Isus, iar moartea singurului ei fiu să fie una cu moartea Domnului. „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” – cum spunea profetul Isaia (53,4ss) – „și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”.

Dea Domnul să-l recunoaștem în aceste ceasuri grele, penibile, umilitoare care ne deschid fără preget harurilor Inimii sale Preasfinte!

 

+ MIHAI, episcop

 

Foto: Detaliu din „Învierea fiului văduvei din Nain”, operă a lui Lucas Cranach cel Tânăr (1573, biserica Sfânta Maria din Wittenberg).



Sursa:episcopiabucuresti.ro