Părintele Andrei Mărcuș, secretar al episcopului Vicar de București, a oferit cu amabilitate un interviu redacţiei Practic cărticica practică despre istoricul Bisericii Greco-Catolice şi despre rânduielile din perioada sărbătorilor pascale.
Părinte, vă rog să ne daţi câteva date despre istoricul Bisericii Greco-Catolice.
Pentru început, menţionez faptul că Biserica Greco-Catolică din România este prezentă cu precădere în Transilvania. Localizarea comunităţilor greco-catolice în Arealul „de dincolo de pădure” (compus din două cuvinte latine: „Trans” şi „sylva”) ne permite să identificăm filonul istoriografic pe care să-l urmăm. Mulţi văd actul de naştere al Bisericii Greco-Catolice din România în cele trei sinoade ale Mitropoliei Româneşti din Alba-Iulia de la 1697, 1698 şi 1700, însă istoria acestei Biserici se împleteşte cu viaţa de credinţă a românilor din zona Transilvaniei.
Pe scurt, prin anii 1690, după asediul Vienei de către turci (1683) cu urmările sale şi pacea de la Karlowitz (1699), împăratul Leopold I de Habsburg i-a îndepărtat pe otomani de pe teritoriul principatului transilvan, anexându-l Imperiului Austriac. Puterea politică aflată la conducere în principat în acea perioadă, Dieta, făcea presiuni pentru a-i converti pe români la calvinism. Dar împăratul, care era un catolic convins, a preferat să-i aducă pe români în unire cu Roma.
În Sinoadele amintite mai devreme, s-a ajuns la acceptarea punctelor Unirii de la Conciliul din Florenţa (1439) de către Biserica românească din Transilvania. Începând de atunci, putem vorbi în Transilvania de o Biserică Unită – Greco-Catolică – şi o Biserica Neunită –Ortodoxă.
Câţiva ani mai încolo, episcopul unit Inochentie Micu-Klein dobândeşte de la împărat dreptul de a trimite tineri să studieze la Roma şi Viena. Aceşti tineri, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, reveneau în ţară entuziaşti de descoperirea făcută: erau mândri de originea lor latină, romană. Ei vor fi primii care vor introduce elemente proprii gândirii occidentale în Ţările Române. Foştii elevi ai Şcolilor din jurul Catedralei din Blaj, care au profitat de cultura şi ştiinţe în Apus, sunt primii care scriu istorie, fac gramatici, literatură şi ştiinţă în limba română. Ei, cei pe care astăzi îi recunoaştem sub numele de Şcoala Ardeleană sau Şcoala latinistă din Transilvania, sunt primii care răspândesc ideea de românitate, de origine nobilă a neamului – idee care va sta la baza pasiunii naţionale de la noi.
La sfârşitul primului război mondial, Transilvania a intrat în componenţa României şi, pentru prima oară în existenţa lor, greco-catolicii s-au trezit parte componentă a unui stat majoritar ortodox.
Instaurarea regimului comunist în România după cel de-al Doilea Război Mondial, a avut efecte dezastruoase pentru Biserica Greco-Catolică din România. Guvernul din acea epocă a desfiinţat Biserica Unită, încredinţând parte a bunurilor ei Bisericii Ortodoxe Române. Cinci din cei şase episcopi greco-catolici au murit în închisoare – cel de-al şaselea moare în izolarea domiciliului forţat la care era condamnat, împreună cu numeroşi preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi care au opus rezistenţă suprimării Bisericii lor.
Soarta Bisericii Greco-Catolice Române s-a schimbat odată cu căderea regimului comunist în 1989. Printre primele hotărâri ale noii puteri este şi abrogarea decretului din 1948 care scotea în afara legii Biserica Unită. Greco-catolicii şi-au redobândit libertatea de cult, dar mai puţin proprietăţile. Acest lucru a creat tensiuni în cadrul comunităţilor din Transilvania de-a lungul anilor `90.
În 16 decembrie 2005 Biserica Română Unită a fost ridicată de Papa Benedict al XVI-lea la rangul de Arhiepiscopie Majoră. Demnitatea dobândită îi conferă o autonomie egală cu cea a unei patriarhi. Actualul întâistătător al Bisericii Greco-Catolice din România este Prea Fericirea Sa cardinalul Lucian Mureşan.
Le puteți explicați cititorilor noștri care sunt diferențele dintre Biserica Romano-Catolică și cea Greco-Catolică?
Dacă ajungem să participămla vreo slujbă, vedem că între cele două Biserici sunt uzanţe, prescripţii şi obiceiuri ce le individualizează. De fapt, e un întreg patrimoniu liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar, care este diferit datorită culturii şi circumstanţelor istorice. Vorbim aici de acel patrimoniu sacru format de-a lungul timpului, care pune în evidenţă modul specific în care trăiesc, se exprimă, se manifestă cele două Biserici. Biserica din Apus sau Romano-Catolică este caracterizată de ritul latin care îşi are originea în tradiţia romană. Biserica Greco-Catolică din România foloseşte, ca şi Biserica Ortodoxă Română, ritul bizantin – cunoscut în Occident şi sub numele de ritul grec. Biserica Greco-Catolică Română este în plină comuniune cu urmaşul Sfântului Petru, episcopul Romei.
Unde se află cele mai numeroase comunități greco-catolice?
Marea majoritate a comunităților greco-catolice sunt în Transilvania, dar avem comunităţi cu precădere în oraşele mari, din afara arcului carpatic. Comunităţi avem şi în diasporă, în special în Europa şi America de Nord. Pe continentul nord-american funcţionează o episcopie de care depind toate parohiile noastre de acolo.
Ce activități menite să trezească mai multă credință în rândul credincioșilor desfășoară în perioada Postului Mare Biserica Greco-Catolică?
Perioada Postului Mare, numită şi Păresimile, face parte din timpul liturgic al Triodului şi a fost stabilită ca mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a Învierii Mântuitorului. Acest timp era văzut de Părinţii Bisericii în legătură cu cei 40 de ani petrecuţi de poporul ales în pustie ori cu perioada pe care a petrecut-o Mântuitorul Iisus Hristos în pustie, înainte de începerea misiunii Sale mesianice.
Sunt diferite rânduieli liturgice care sunt specifice acestei perioade. De exemplu, în primele patru zile din prima săptămână a Postului, de luni până joi, în timpul slujbei Pavecerniţei Mari sau a Dupăcinarului Mare – cum i se mai spune prin Ardeal acestei slujbe care se ţine după Vecernie – se citeşte Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Cretanul, care evocă întreaga istorie a mântuirii, de la Adam până la jertfa pe cruce a Mântuitorului. Acest canon de rugăciune se repetă şi în joia din a cincea săptămână a postului.
O bogăţie a acestei perioade liturgice este celebrarea celor trei liturghii specifice bisericilor de tradiţie bizantină. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se celebrează cu precădere în sâmbetele din post, atunci când se face şi pomenirea morţilor. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare e rezervată, în această perioadă, duminicilor, mai puţin în Duminica Floriilor. Cea mai puţin cunoscută e Liturghia înaintesfinţitelor, care se celebrează doar în perioada Postului Mare în zilele de miercuri şi vineri şi în primele trei zile din Săptămâna Mare.
Aş mai adăuga că la aceste rânduieli ale Bisericii credincioşii noştri s-au obişnuit să mai adauge în timpul Postului Mare, cu precădere miercurea şi vinerea, o rugăciune care aminteşte de patimile suferite de Iisus Hristos pe drumul său spre răstignire, rugăciunea Calea Crucii sau Drumul Patimilor.
Cum vine Biserica Greco-Catolică în sprijinul tinerilor, pentru a-i apropia de comunitate?
La această întrebare o să vă răspund din punctul de vedere al comunităţii greco-catolice din capitală, deoarece fiecare parohie sau fiecare comunitate locală încearcă să anunţe Vestea cea Bună a Domnului în funcţie de necesităţile sau priorităţile locului. De fapt, e o încarnare a credinţei noastre în Iisus cel mort şi înviat în realitatea zilei şi în locul în care trăim. Concret, încercăm ca tinerii noştri să descopere viaţa de rugăciune. Pentru acesta propunem, în funcţie de vârsta, o ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, o explicare a liturghiei. Altfel spus, venim în completarea cunoştinţelor dobândite la şcoală, în ora de religie, cu o explicare trăită în cadrul liturgic a misterelor credinţei.
Încercăm să dăm spaţiu copiilor şi familiilor lor în cadrul comunităţii noastre locale, invitându-i la diferite întâlniri organizate pentru ei în parohiile noastre.
Cum sărbătoresc credincioșii greco-catolici Floriile și Paștele? Care sunt momentele slujbelor care se desfășoară în aceste zile?
Patimile Mântuitorului încep din sâmbăta dinaintea Floriilor, numită şi Sâmbăta lui Lazăr. După mai bine de trei ani de propovăduire a Evangheliei, Mântuitorul îl învie sâmbăta, în Betania, pe Lazăr, cel mort de patru zile, iar, a doua zi intră triumfător în Ierusalim, călare pe un asin, împlinind astfel prorocirea lui Zaharia. Este întâmpinat cu mult entuziasm de popor care îi aşterne pe cale haine şi ramuri de finic, strigându-i: „Osana Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Mateit 21,9). De atunci, Biserica împarte în Duminica Floriilor ramuri verzi.
În Lunea Mare se face pomenirea lui Iosif cel prea frumos, vândut de fraţii săi pe 30 de arginti – aceeaşi sumă cu care Iuda l-a vândut pe Isus. Tot în această zi este amintit şi smochinul neroditor la care Mântuitorul, venind flămând, n-a găsit roade. Blestemat pe loc, smochinul s-a uscat; smochinul uscat este asemănat cu biserica în care Iisus n-a găsit dreapta credinţă.
Marţi, a doua zi de Denii, sunt pomenite cele 10 fecioare care au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele au avut suficient ulei pentru candelele lor. Biserica înţelege chibzuiala lor ca o reprezentare a faptele lor milostive. Celelalte nu au mai avut untdelemnul necesar pentru a-şi întreţine aprinse candelele şi Mirele nu le-a mai primit în rândul celor care s-au bucurat împreună cu el.
Miercuri este amintită femeia care auzind ca Iisus se afla în casa lui Simon leprosul a adus un mir scump – 300 de dinari; preţul echivala cu aproape un an de muncă – pe care l-a pus pe capul Mântuitorului, iar cu părul ei îi ştergea picioarele. Iuda Iscarioteanul, cel care avea să-L vândă pe Isus, a certat-o, întrebând-o de ce nu a vândut mirul ca sa dea banii săracilor, dar Mântuitorul a răspuns: „Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat.”
Joi este prăznuită Cina cea de Taină. Înainte de a se aşeza la masă, Isus a spălat picioarele ucenicilor săi. Un exemplu de mare smerenie! Apoi a binecuvântat pâinea şi vinul instituind astfel taina Sfintei Euharistii – a Sfintei Împărtăşanii. La masă a prorocit ucenicilor săi ca unul dintre ei îl va vinde, şi apoi, împreună cu Apostolii, a plecat spre grădina Ghetsimani. Aici s-a rugat Tatălui Ceresc să poată suporta suferinţele la care urma să fie supus. În timpul acestui dialog cu Dumnezeu-Tatăl a fost ridicat de soldaţii aduşi de Iuda, care cu o sărutare l-a vândut pe Mântuitor, aşa cum aminteam, pentru suma de 30 de arginţi.
În Vinerea Mare sunt amintite patimile Domnului Isus Hristos şi moartea Sa pe cruce. Vineri seara, trupul său a fost uns cu miresme şi pus în mormânt de Iosif şi Nicodim, iar sâmbăta, arhiereii şi fariseii au pus pază severă de teamă să nu se fure trupul.
Sâmbăta Mare este un timp de aşteptare. Mântuitorul e în mormânt. E timpul în care Hristos coboară până la temelia zidirii, dar nu ca osândit, ci în chip de Dumnezeu, care vine să aducă lumina în zonele cele mai întunecate ale creaţiei. În noaptea de sâmbătă spre duminică e slujba de Înviere, unde preotul cu speranţa în suflet spune „Hristos a înviat!”, iar credincioşii răspund „Adevărat a înviat!”.
Duminică e Învierea Domnului, Praznicul Praznicelor şi vreme de 40 de zile, până la Înălţare, credincioşii poartă vestea Învierii Domnului prin salutul lor: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”.
După cum bine aţi putut observa, tezaurul acesta liturgic şi spiritual îl avem în comun cu Biserica Ortodoxă Română şi ne dă speranţa unei unităţi în Hristos.
Sărbători luminate!
