de Amedeo Lomonaco
Despărţirea definitivă de Domnul, deschiderea, dar în mod imperfect, la iubirea Tatălui şi îmbrăţişarea cu Dumnezeu. În aceste scenarii distincte se desfăşoară cele trei destine posibile ale existenţei după moarte. Într-o călătorie ipotetică în dimensiunea transcendentală, ca aceea propusă în Divina Comedie de Dante Alighieri, cele trei condiţii specifice în care se poate afla sufletul exprimă o apropiere şi o îndepărtare de Cristos. În aceste distanţe diferite - teribile, în diminuare progresivă sau nule - se situează iadul, purgatorul şi paradisul. Este vorba de stări ale sufletului care pot fi reprezentate respectiv prin imaginile dezlipirii, ale dorinţei şi ale întâlnirii.
Vom fi judecaţi despre iubire
Pontifii s-au pronunţat de mai multe ori cu privire la diferitele perspective ale vieţii de dincolo, îndemnând pe fiecare om să răspundă, în libertate deplină, la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, văzând în ceilalţi, mai ales în cei nevoiaşi, faţa lui Isus. Acesta este criteriul fundamental de care depinde pelerinajul definitiv al omului. "În seara vieţii - spunea Sfântul Ioan al Crucii - vom fi judecaţi despre iubire". Referindu-se la parabola judecăţii finale, în care Isus se foloseşte de imaginea păstorului, Papa Francisc la Angelus din 22 noiembrie 2020 subliniază că va fi determinantă "logica proximităţii", a apropierii "de el, cu iubire, în persoana celor mai suferinzi":
Isus se identifică nu numai cu regele-păstorul, ci şi cu oile pierdute. Am putea vorbi despre o "dublă identitate": regele-păstorul, Isus, se identifică şi cu oile, adică fraţii mai mici şi nevoiaşi. Şi indică astfel criteriul judecăţii: ea va fi luată pe baza iubirii concrete date sau refuzate acestor persoane, pentru că el însuşi, judecătorul, este prezent în fiecare dintre ele. El este judecător, el este Dumnezeu-om, însă el este şi săracul, el este ascuns, este prezent în persoana săracilor pe care el îi menţionează chiar aici. Spune Isus: "Adevăr vă spun: tot ceea ce aţi făcut (sau n-aţi făcut) unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi (sau nu mi-aţi) făcut" (v. 40.45). Vom fi judecaţi despre iubire. Judecata va fi despre iubire. Nu despre sentiment, nu: vom fi judecaţi despre fapte, despre compasiunea care devine apropiere şi ajutor grijuliu.
Nu ne putem sustrage de la judecata lui Dumnezeu. Îndeosebi, cei care au responsabilităţi de conducere nu trebuie să cedeze în faţa logicii puterii, ci trebuie să o urmeze pe cea a slujirii pentru a promova o înţelegere autentică. Subliniază asta, într-un timp ameninţat de vânturi de război, Papa Ioan al XXIII-lea în mesajul-radio din 1961 adresat întregii lumi:
Biserica, prin natura sa, nu poate rămâne indiferentă la durerea umană, chiar şi atunci când este doar preocupare şi angoasă. Şi tocmai pentru aceasta noi îi invităm pe guvernanţi să se pună în faţa responsabilităţilor teribile pe care ei le poartă în faţa istoriei şi, ceea ce contează mai mult, în faţa judecăţii lui Dumnezeu şi îi implorăm să nu îndure presiuni false şi înşelătoare.
Iadul: dezlipirea de Dumnezeu
În viaţa veşnică omul nu-l poate contempla pe Domnul dacă nu alege în mod liber să-l iubească. În Catehismul Bisericii Catolice se subliniază că "nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui, împotriva aproapelui nostru sau împotriva noastră". "A muri în păcat de moarte fără să ne căim şi fără a primi iubirea milostivă a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţiţi pentru totdeauna de el printr-o alegere liberă a noastră. Şi această stare de auto-excludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu fericiţii este desemnată cu termenul iad".
"Cine nu iubeşte rămâne în moarte. Oricine îl urăşte pe fratele său este un criminal şi voi ştiţi că niciun criminal nu are viaţa veşnică ce rămâne în el" (1In 3,14-15).
În mesajul-radio de Crăciun din 24 decembrie 1944 al Papei Pius al XI-lea, referindu-se la tragedia războiului, aminteşte că generaţia de bărbaţi şi femei din secolul al XX-lea "a trăit atrocităţi de nedescris aşa de intens, încât amintirea atâtor orori va trebui să le rămână imprimată în amintire şi până în adâncul sufletului, ca imaginea unui iad".
Unul dintre canoanele fundamentale ale vieţii creştine, subliniază Paul al VI-lea la Audienţa generală din 28 aprilie 1971, se leagă de faptul că "trebuie să fie trăită în vederea destinului său escatologic, viitor şi veşnic". "Discursul despre paradis şi despre iad - explică Papa Montini - nu se mai ascultă". O reflecţie care precede întrebări cruciale. "Ce anume devine şi ce anume poate să devină scena lumii fără această conştiinţă a unei referinţe obligatorii la o dreptate transcendentă şi inexorabilă?" "Şi ce anume poate să fie soarta fatală, existenţială, personală a fiecăruia dintre noi - mai întreabă Papa Paul al VI-lea - dacă în schimb Cristos fratele, învăţătorul şi păstorul din zilele noastre muritoare, cu adevărat se va ridica drept judecător implacabil în pragul zilei nemuritoare?" Destinul definitiv al omului este legat, aşadar, de răspunsul său sau lipsa de răspuns la iubirea lui Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea aminteşte asta în Audienţa generală din 28 iulie 1999:
Dumnezeu este Tată infinit de bun şi milostiv. Dar omul, chemat să-i răspundă în libertate, poate alege din păcate să respingă definitiv iubirea sa şi iertarea sa, sustrăgându-se astfel pentru totdeauna de la comuniunea bucuroasă cu el. Tocmai această situaţie tragică este indicată de învăţătura creştină atunci când vorbeşte despre osânda iadului. Aceeaşi dimensiune de nefericire pe care această condiţie întunecată o poartă cu sine poate fi într-un fel intuită în lumina unor experienţe teribile ale noastre, care fac viaţa, cum se obişnuieşte să se spună, un iad.
Iadul, afirmă Papa Francisc în afară de asta, este o alegere a omului care se îndepărtează de Domnul. Vizitând în 2015 Parohia romană "Santa Maria Madre del Redentore", pontiful spune că "merge în iad numai cel care-i spune lui Dumnezeu: «Nu am nevoie de tine, mă descurc singur», aşa cum a făcut diavolul care este singurul de care noi suntem siguri că este în iad".
Purgatorul: dorinţa de Tatăl
Purgatorul este destinul celor care încă nu sunt pregătiţi pentru comuniunea perfectă şi definitivă cu Dumnezeu. În Catehismul Bisericii Catolice se aminteşte că, în acest caz, drumul spre fericirea deplină cere o purificare. "Cei care mor în harul şi în prietenia lui Dumnezeu, dar sunt purificaţi imperfect, deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică, sunt supuşi însă, după moartea lor, la o purificare, cu scopul de a obţine sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria din cer." Aşadar, Biserica numeşte "purgator această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul altceva decât pedeapsa celor condamnaţi".
"Să nu ezităm să-i ajutăm pe cei care au murit şi să oferim pentru ei rugăciunile noastre" (Sf. Ioan Gură de Aur).
Purgatorul, explică Papa Paul al VI-lea în timpul Via Crucis la Colosseum în 1965, este durerea răposaţilor noştri "născută dintr-o tensiune devenită extrem de conştientă, de a dori fericirea în Dumnezeu şi de a nu o putea dobândi repede". În scrisoarea intitulată "Templul Maxim", în care sunt îndemnate călugăriţele la rugăciuni speciale pentru Conciliul Ecumenic Vatican II, Papa Ioan al XXIII-lea cere să se roage pentru "sufletele din purgator, ca să le fie grăbită viziunea beatifică". La Audienţa generală din 2011, Papa Benedict al XVI-lea aminteşte învăţăturile Sfintei Ecaterina din Genova, cunoscută mai ales pentru viziunea sa despre purgator.
Este important de notat că Ecaterina, în experienţa sa mistică, nu are niciodată revelaţii specifice despre purgator sau despre sufletele care se purifică acolo. Totuşi, în scrierile inspirate de sfânta noastră este un element central şi modul de a-l descrie are caracteristici originale faţă de epoca sa. Prima trăsătură originală se referă la "locul" purificării sufletelor. În timpul său se reprezenta asta îndeosebi prin recurgerea la imagini legate de spaţiu: se gândea la un anumit spaţiu, unde s-ar găsi purgatorul. În schimb, în Ecaterina purgatorul nu este prezentat ca un element al peisajului din măruntaiele pământului: nu este un foc exterior, ci interior. Acesta este purgatorul, un foc interior.
"Există o legătură profundă şi indisolubilă între cei care încă sunt pelerini în această lume - între noi - şi cei care au trecut pragul morţii pentru a intra în veşnicie." Papa Francisc aminteşte asta la Audienţa generală din 30 octombrie 2013, subliniind că "toţi botezaţii de aici de pe pământ, sufletele din purgator şi toţi fericiţii care sunt deja în paradis formează o singură mare familie. Această comuniune între pământ şi cer se realizează în special în rugăciunea de mijlocire".
Paradisul: întâlnirea cu Domnul
Cel care moare în harul şi în prietenia lui Dumnezeu trăieşte mereu cu Cristos. Acesta este paradisul, o viaţă perfectă - se citeşte în Catehismul Bisericii Catolice - care este "scopul ultim al omului şi realizarea aspiraţiilor sale cele mai profunde, starea de fericire supremă şi definitivă". "Cu moartea sa şi învierea sa Isus Cristos ne-a «deschis» cerul. Viaţa fericiţilor constă în posesia deplină a roadelor răscumpărării realizate de Cristos, care asociază la glorificarea sa cerească pe cei care au crezut în el şi care au rămas fideli faţă de voinţa sa. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt perfect încorporaţi în el".
"Nu este timp de dormit, pentru că paradisul nu este făcut pentru fotolii" (Sfântul Filip Neri).
"Viaţa noastră este un drum spre paradis", afirmă Papa Ioan Paul al II-lea la 11 martie 1979, adresându-se tinerilor din Parohia romană "Sfântul Vasile". "Trebuie să ne gândim la paradis! Cartea vieţii noastre creştine - adaugă Papa Wojtyła - o jucăm pariind pe paradis!". Aşadar, Dumnezeu Tatăl îi aşteaptă pe fiii săi. Papa Ioan Paul I aminteşte asta la Audienţa generală din 20 septembrie 1978:
Dumnezeu este atotputernic, Dumnezeu mă iubeşte imens, Dumnezeu este fidel faţă de promisiuni. Şi el, Dumnezeul milostivirii, aprinde în mine încrederea; motiv pentru care eu nu mă simt nici singur, nici inutil, nici abandonat, ci implicat într-un destin de mântuire, care va îmboboci într-o zi în paradis. (...) Aş vrea să citiţi o omilie ţinută de Sfântul Augustin în ziua de Paşte despre Aleluia. Adevăratul Aleluia - spune cam aşa - îl vom cânta în paradis. Acela va fi Aleluia al iubirii depline: acesta, cel de acum, este Aleluia al iubirii înfometate, adică al speranţei.
Omul nu trebuie să trăiască fără o ţintă, fără o destinaţie. La Regina Caeli din 10 mai 2020, Papa Francisc afirmă că Dumnezeu "a pregătit pentru noi locul cel mai demn şi frumos: paradisul". "Să nu uităm asta: locuinţa care ne aşteaptă este paradisul. Aici suntem în trecere. Suntem făcuţi pentru cer, pentru viaţa veşnică, pentru a trăi pentru totdeauna. Pentru totdeauna: este ceva ce acum nu reuşim nici măcar să ne imaginăm. Dar este şi mai frumos să ne gândim că acest pentru totdeauna va fi totul în bucurie, în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, fără să mai fie lacrimi, fără supărări, fără dezbinări şi tulburare." Numai pe un drum se poate ajunge în paradis. Această cale este Isus: a-l imita în iubire, a urma paşii săi înseamnă a găsi propriul loc în cer.
Biserica din cer
Paradisul este împărăţia frumuseţii în care străluceşte lumina Mariei. Papa Pius al XII-lea aminteşte asta, la 8 decembrie 1953, în mesajul-radio adresat Acţiunii Catolice italiene:
Şi desigur pe faţa propriei Mame Dumnezeu a adunat toate splendorile artei sale divine. Privirea Mariei! Zâmbetul Mariei! Dulceaţa Mariei! Maiestatea Mariei, Regina cerului şi a pământului! Cum străluceşte luna pe cerul întunecat, tot aşa frumuseţea Mariei se distinge de toate frumuseţile, care apar umbre alături de ea. Maria este cea mai frumoasă dintre toate creaturile. Voi ştiţi, preaiubiţi fii şi fiice, cât de uşor o frumuseţe umană, care este ca umbra unei flori, răpeşte şi exaltă o inimă gentilă: aşadar, ce ar face în faţa frumuseţii Mariei, dacă ar putea s-o contemple dezvăluită, faţă în faţă, aşa a văzut Alighieri în Paradisul (cântul 31, v. 130-135), în mijlocul a "peste mii de îngeri în sărbătoare", "răzând o frumuseţe, ce fericire - era în ochii tuturor celorlalţi sfinţi": Maria!
Paradisul este cerul deschis pentru om şi este împărăţia vieţii veşnice. Papa Paul al VI-lea subliniază asta la 30 iunie 1968 în concelebrarea solemnă la încheierea Anului Credinţei:
Noi credem în viaţa veşnică. Noi credem că sufletele tuturor celor care mor în harul lui Cristos, fie că mai trebuie să fie purificate în purgator, fie că din momentul în care părăsesc propriul trup sunt primite de Isus în paradis, aşa cum a făcut el pentru tâlharul cel bun, constituie poporul lui Dumnezeu din lumea de dincolo de moarte, care va fi înfrântă definitiv în ziua învierii, când aceste suflete vor fi reunite cu trupurile lor. Noi credem că multitudinea sufletelor, care sunt reunite în jurul lui Isus şi al Mariei în paradis, formează Biserica din cer, unde ele în fericirea veşnică îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi asociate, în diferite grade, cu sfinţii îngeri la conducerea divină exercitată de Cristos glorios, mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră cu grija lor fraternă.
Fericiţii din cer "toţi împreună formează o singură Biserică". "Şi cu credinţă şi în speranţă - conclude Papa Montini - noi aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni."
(După Vatican News, 11 aprilie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
