Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


8 - = 6
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

FOTO: Zece ani de la întemeierea Episcopiei de București

 
FOTO: Zece ani de la întemeierea Episcopiei de București
  • 03 Iun 2024
  • 253

Duminică, 2 iunie 2024, la Catedrala greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” (str. Polonă 50), Eparhia Greco-Catolică de București a celebrat zece ani de la întemeiere, precum și sărbătoarea celor șapte episcopi martiri din timpul prigoanei regimului ateu contra Bisericii Române Unite.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, la care a participat și Arhiepiscopul romano-catolic de București, Înalt Preasfințitul Aurel Percă, Preasfințitul Mihai Frățilă, Episcopul greco-catolic de București, a sfințit noua pictură a catedralei din capitală, realizată de pictorul ucrainean Ivan Karas.

În scrisoarea de felicitare cu ocazia celor zece ani de la întemeierea episcopiei de București, Arhiepiscopul Major, Cardinalul Lucian Mureșan, arăta că „la umbra bisericii Sfântul Vasile cel Mare s-a scris o istorie de har pe care bunătatea Domnului a revărsat-o din belșug, conducând pașii credinței spre întâlnirea cu El. Episcopia de la București mărturisește, prin urmare, în fibra ei sufletească o minunată și sfințită moștenire. Este o moștenire clădită pe valorile morale ale Evangheliei, dar și pe temelia martirilor.”

 

Sfântul Părinte Papa se unește bucuriei Eparhiei de București la cei zece ani de la înființare și oferă o Binecuvântare Apostolică specială

„Papa Francisc urează ca celebrarea acestei importante aniversări să fie un motiv de intensificare a drumului credinței, cu o adeziune tot mai strânsă la Hristos și la Evanghelia Sa, sub conducerea acțiunii sfințitoare a Duhului Sfânt, pentru a împlini pe deplin bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl asupra fiecăruia și asupra întregii Comunități”, se arată în mesajul transmis la 2 iunie 2024 de Excelența Sa Giampiero Gloder, Nunțiu Apostolic.

 

 

„Iată-l pe Dumnezeu la vânătoare de suflete!” Predica PS Mihai în Duminica Samarinencei, la sărbătoarea martirilor, aniversarea a 10 de ani de la întemeierea episcopiei și sfințirea picturii catedralei din București

Iată-l pe Dumnezeu la vânătoare de suflete!

El este atras în mod deosebit de acele situații în care noi dăm dovada pierderii speranței și a resemnării în dialogul cu semenii. În acele locuri – unde i se opune rezistență, dar în care El singur poate oferi harul, în spirit și în adevăr.

Ar fi un câștig dacă am cugeta la faptul că lui Isus și-a ales ucenici „originali”: un prigonitor precum Saul din Tars, o femeie păcătoasă ca Maria Magdalena sau printre vameși desfigurați de necinste – precum Zaheu și Levi –, pe care i-a întors la lumină.

Azi, la o fântână în Samaria, îl vedem pe Dumnezeu dispus să stea la taclale, să facă polemică și să-și piardă vremea cu o femeie venită să ia apă.

În Orientul mijlociu, pe marginea unei fântâni, se petrec întotdeauna lucrurile serioase ale vieții. Țările sfâșiate de pustiu, de căldură, de secetă știu ce importanță are apa!

Or aici, iată, „la apă” Dumnezeu se revelează lumii în postura sa de nevoiaș, așteptând să i se ofere atenție, să-i fie ascultat dorul și setea pentru… sufletul nostru.

Dragostea lui Dumnezeu și dorința sa de a intra în dialog cu noi ne surprind. El se face sărman; cere la rândul lui apă de băut. Vorbește calm, cu amabilitate. Dorește să  atragă atenția. Apoi, într-un prim moment, își arată cuviința față de femeie, nu o judecă, intră în vorbă, o lasă să bată nițel câmpii și, din aproape în aproape, să-și dezvăluie inima. O invită, de fapt, să-și pună altfel întrebările!

Samarineanca se refugiază în spatele împărțirilor lumești, pentru a se împotrivi. Ba chiar dovedește impertinență, ironie! Dintr-odată este pusă de Isus în fața adevărului vieții ei rănite. Când pricepe că „tainele” îi sunt cunoscute, se predă în mâna lui Dumnezeu, un Dumnezeu care – în Isus – are timp să dialogheze cu ea. Devine dispusă să-și schimbe viața. Schimbându-și viața, răspândește vestea bună, arătând că trăirea credinței se mărturisește în bucuria inimii noastre de a ne știi răscumpărați de Isus.

 

Ne regăsim în atitudinea femeii? Nu suntem și noi oare, la rândul nostru, într-o ceartă cu Dumnezeu, Cel însetat de sufletul nostru sărman? De câte ori ne arătăm iscusința în a ne feri de apelurile chemării sale?

În toate capelele Misionarelor Carității, congregația fondată de Maica Tereza de Calcutta, pe peretele din spatele altarului există un crucifix simplu. Lângă acesta, se citește un înscris în limba engleză: „Mi-este sete”. Nu e altceva decât strigătul lui Isus de pe cruce, din Vinerea Mare. Iată setea lui Dumnezeu pentru suflete sărmane! Dar pentru a le câștiga, Dumnezeu se ciocnește cu împietririle noastre, silindu-l să se dueleze cu noi. Procedează fără grabă, iscodindu-ne, ca abia apoi, la sfârșit – folosind semnalele zădărniciilor noastre – să ne arate că, fără ajutorul și prezența dragostei sale, viețile noastre nu sunt altceva decât un cumul de neîmpliniri fără bucuria împăcării cu El.

Evanghelia de azi ne spune că șovăielile, amânările, orice rezervă de care dăm dovadă, pot fi alungate și dezlegate de prezența lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi. Iar împărțirile și clișeele acestei lumi – merită să nu uităm – nu au relevanță pentru dragostea lui. Invitându-ne să-i căutăm prezența, El ne descoperă bucuria adevărului. Fiindcă acest adevăr nu e altceva decât persoana lui Isus și prietenia pe care El ne-o oferă.

 

Evanghelia de astăzi ne arată, totodată că victoriile sale nu se pot măsura cu rigla sau cântarul. A rămâne orbi față de felul Domnului de a învinge în inimile noastre, înseamnă să nu observăm că în Biserică victoriile se cântăresc prin puterea de a avea încredere, prin credință. Și ce este energia credinței, dacă nu a ne lăsa cuceriți precum samarineanca? În fața acelor lucruri din care răzbate adevărul că Dumnezeu ne iubește, că-i face plăcere să stea de vorbă cu noi și să ne vină în întâmpinare.

*

Un al doilea moment al evangheliei este când Isus le amintește ucenicilor întorși din oraș să-și ridice ochii și să vadă holda gata de seceriș. Să înțeleagă că vor primi plata pentru că au fost trimiși în rezultatele eforturilor altor oameni.

Și noi intrăm în munca martirilor și mărturisitorilor, trimiși să secerăm ceea ce n-am semănat. Și cei care vor veni după noi vor culege roadele noastre. Vai de cel care se descurajează și se lasă prins în melancolie pentru că nu-i sunt împlinite visele si dorințele! Taina vieții si a harului lui Dumnezeu ține cont de această succesiune a credinței în generațiile care vin.

Întotdeauna în istoria biblică, în povestirile vii ale mântuirii, Dumnezeu surâde atunci când avem pretenția să fim stăpâni pe situație. Suntem cu toții buni, desigur, să arătăm cu degetul spre ceilalți, mai puțin spre noi înșine, și totuși acolo, pe marginea acelor neîmpliniri și dezastre sufletești, Dumnezeu intră în viața noastră, cutremurând toate lucrurile vane în care ne punem nădejdea.

*

Azi e sărbătoarea martirilor! Când Biserica declară sfințenia cuiva, o face numai în temei de credință, contemplând fidelitatea omului față de Dumnezeu. Niciodată în spirit de revanșă, resentiment sau vanitate, iluminată de Spiritul Sfânt, Biserica recunoaște și proclamă sfințenia oamenilor pentru… a-i recunoaște lui Dumnezeu setea de suflete! Dreptul de a le fi inspirat judecata și a le fi susținut urmarea lui Isus! Merită – nu-i așa – să remarcăm și această perspectivă! „Fără mine nu puteți face nimic, rămâneți întru mine” (Ioan 15), le spune Isus ucenicilor înainte de a fi arestat din mijlocul lor. Dacă viața noastră nu arată amprenta veșniciei prin pecetea bucuriei împărtășite a Împărăției lui Dumnezeu și spiritul lui Isus, oglindit în Evanghelie, ea nu folosește la nimic. Și să ne mai mirăm că eficiența Bisericii nu e niciodată în motivațiile de putere sau tertipurile de convingere, ci în fidelitatea la voința lui Dumnezeu, în trăire și în credința că numai harul schimbă inimile!

A-i pune la treabă pe martiri este, așadar, un mandat sufletesc de trăit în viața noastră personală. Să ne străduim să împărtășim cu Isus zi de zi – grija pentru sănătatea sufletului, puterea de a îndura împreună cu El; renunțarea la calcule și cifre care – în fața dragostei și milostivirii lui Dumnezeu – nu au cum să cântărească; disponibilitatea față de simțul virtuții printr-o legătură reală și fără prefăcătorie cu semenii; reîmprospătarea spiritului de viață cum îl inspiră Isus în Evanghelie – indiferent dacă siguranța ne este sau nu garantată –, străduința de a simți spiritul Domnului, renunțând la ipocrizie, la șmecherii, la autosuficiența personală.

*

Pictura catedralei a fost împlinită. E un proiect de credință, e în felul său o celebrare liturgică a Tainei Mântuirii. „De pe pereții laterali ai catedralei, purtând aureola sfințeniei peste însemnele rangului lor liturgic avut în timpul vieții – însoțiți de compania glorioasă a Sfântului Petru, reprezentat deasupra jilțului arhieresc din naos –, efigiile arhiereilor martiri le amintesc creștinilor că drumul vieții în Biserică este făcut să se împlinească în Împărăția Cerurilor. Cu o înfățișare oarecum hieratică, pictorul i-a reprezentat anume în proporție ușor alungită pe păstorii și învățătorii curajoși ai Adevărului lui Isus. Statura lor monumentală trimite aici cu gândul la sufletele „coloane“ ale credinței – la fel ca în portalurile goticului francez. Sunt călăuzele noastre ocrotitoare într-ale sfințeniei pentru noi, turma care, jos, în naos, avansează celebrând setea Domnului pentru sufletele noastre. Figurile martirilor alternează cu ferestrele și pilaștrii arhitectonici ai lăcașului, combinându-se pentru a pune în valoare simbolismul susținerii edificiului spiritual al comunității”.

„Anvergura teologică și estetică a operei realizate de Ivan Karas – în catedrala din București – este în felul său unică și pe măsura martiriului Bisericii. Este însuflețită de aceeași speranță care, la ceas de încercare, i-a inspirat Bisericii cutezanța de a traversa greutățile vieții sprijinindu-se pe crucea lui Isus. Realizată și dusă la bun sfârșit de mâna unui singur artist, pictura catedralei din București păstrează, așadar, amprenta credinței și transpune vizual lucrarea acesteia în universul sacru al liturghiei. Subtilitatea formelor artei din catedrală, vocația pictorului, cuviința, devotamentul, simplitatea și smerenia de care a dat dovadă au făcut ca, peste ani, drumul său artistic să se atașeze universului de suflet al Bisericii din țară și al martirilor ei” (din albumul Cerul îmbrățișează pământul).

PS Mihai Frățilă

 



Sursa:episcopiabucuresti.ro