”Domnul coboară acolo unde omul s-a ascuns de frică și îl cheamă pe nume, îl ia de mână, îl ridică, îl aduce înapoi la lumină. O face cu autoritate deplină, dar și cu o blândețe infinită”, a spus Leon XIV la cateheza audienței generale din 24 septembrie a.c., în Piața San Pietro, vorbind despre misterul Sâmbetei Sfinte. La finalul audienței generale, papa a salutat un grup de limbă română și maghiară: ”Vă urez ca vizita voastră în orașul apostolilor Petru și Paul să întărească în voi credința”.
Coborârea. «În care a venit şi a predicat sufletelor care erau în închisoare (1Pt 3,19) », a fost în centrul catehezei prezentată de papa Leon al XIV-lea la audiența generală de miercuri, 24 septembrie a.c., cu participarea a zeci de mii de romani și pelerini în Piața San Pietro. Este a opta cateheză din a treia parte (”Paștele lui Isus”) a seriei de cateheze ”Isus Cristos, speranța noastră” prilejuită de anul jubiliar dedicat speranței. La finalul audienței generale, papa a salutat, printre alții, un grup de persoane de limbă română și maghiară: ”Vă urez ca vizita voastră în orașul apostolilor Petru și Paul să întărească în voi credința”.
”Și astăzi reflectăm asupra misterului Sâmbetei Sfinte”, a spus papa Leon al XIV-lea”, este ziua Misterului Pascal, când totul pare nemișcat și tăcut, în timp ce, în realitate, are loc un act invizibil de mântuire: Cristos coboară în lumea de dincolo pentru a duce vestea Învierii tuturor celor care se aflau în întuneric și în umbra morții”.
”Acest eveniment”, a exemplificat pontiful, ”pe care liturgia și tradiția ni l-au transmis, reprezintă gestul cel mai profund și radical al iubirii lui Dumnezeu față de omenire. De fapt, nu este suficient să spunem sau să credem că Isus a murit pentru noi: trebuie să recunoaștem că fidelitatea iubirii sale ne-a căutat acolo unde noi înșine eram pierduți, unde poate pătrunde doar puterea unei lumini capabile să străpungă stăpânirea întunericului”.
”Iadul”, a mai spus papa, ”în concepția biblică, nu este atât un loc, cât o condiție existențială: o condiție în care viața este slăbită și domnesc durerea, singurătatea, vinovăția și separarea de Dumnezeu și de ceilalți. Cristos ne ajunge chiar și în acest abis, trecând porțile acestui regat a întunericului. El intră, ca să spunem așa, în însăși casa morții, pentru a o goli, pentru a-i elibera pe locuitorii ei, luându-i de mână unul câte unul. Este umilința unui Dumnezeu care nu se oprește în fața păcatului nostru, care nu se teme de respingerea finală a omenirii”.
”Apostolul Petru, în scurtul pasaj din prima sa epistolă pe care tocmai am ascultat-o, ne spune că Isus, adus la viață de Spiritul Sfânt, a mers să aducă mesajul mântuirii ”chiar și sufletelor aflate în închisoare” (1 Petru 3,19). Este una dintre cele mai emoționante imagini, dezvoltată nu în Evangheliile canonice, ci într-un text apocrif numit Evanghelia lui Nicodim. Conform acestei tradiții, Fiul lui Dumnezeu a intrat în cel mai dens întuneric pentru a ajunge chiar și la ultimul dintre frații și surorile sale, pentru a aduce lumina sa chiar și acolo. Acest gest conține toată forța și tandrețea mesajului pascal: moartea nu este niciodată ultimul cuvânt”, a mai evidențiat Sfântul Părinte.
”Această coborâre a lui Cristos nu privește doar trecutul, ci atinge viața fiecăruia dintre noi. Iadul nu este doar starea celor care au murit, ci și a celor care experimentează moartea din cauza răului și a păcatului. Este, de asemenea, iadul zilnic al singurătății, rușinii, abandonului și a luptei pentru a trăi. Cristos intră în toate aceste realități întunecate pentru a ne mărturisi iubirea Tatălui. Nu pentru a judeca, ci pentru a elibera. Nu pentru a învinovăți, ci pentru a mântui. O face în liniște, pe vârfurile picioarelor, ca cineva care intră într-o cameră de spital pentru a oferi alinare și ajutor. Părinții Bisericii, în pagini de o frumusețe extraordinară, au descris acest moment ca pe o întâlnire: cea dintre Cristos și Adam. O întâlnire care simbolizează toate întâlnirile posibile dintre Dumnezeu și om. Domnul coboară acolo unde omul s-a ascuns de frică și îl cheamă pe nume, îl ia de mână, îl ridică și îl aduce înapoi la lumină. O face cu autoritate deplină, dar și cu o blândețe infinită, ca un tată cu un fiu care se teme că nu mai este iubit”, a spus papa.
”În icoanele orientale ale Învierii”, a mai evidențiat Sfântul Părinte, ”Cristos este reprezentat dărâmând porțile iadului și, întinzându-și mâinile, apucă încheieturile mâinilor lui Adam și ale Evei. El nu se salvează doar pe sine, nu se întoarce singur la viață, ci atrage întreaga omenire cu el. Aceasta este adevărata glorie a Celui Înviat: este puterea iubirii, solidaritatea unui Dumnezeu care nu vrea să fie salvat fără noi, ci numai cu noi. Un Dumnezeu care nu învie fără să îmbrățișeze mizeriile noastre și să ne ridice pentru o viață nouă”.
”Sâmbăta Sfântă este, așadar”, a reluat papa, ziua în care cerul vizitează pământul în cel mai profund mod. ”Este momentul în care fiecare colț al istoriei umane este atins de lumina Paștelui. Și dacă Cristos a putut coborî atât de departe, nimic nu poate fi exclus de la răscumpărarea sa. Nici măcar nopțile noastre, nici măcar cele mai vechi păcate ale noastre, nici măcar legăturile noastre rupte. Nu există trecut atât de ruinat, nicio istorie atât de compromisă, încât să nu poată fi atinsă de milostivire”.
”Dragi frați și surori”, a conchis papa Leon al XIV-lea, ”pentru Dumnezeu, coborârea nu este o înfrângere, ci împlinirea iubirii sale. Nu este un eșec, ci calea prin care El arată că niciun loc nu este prea departe, nicio inimă nu este prea închisă, niciun mormânt nu este prea sigilat pentru iubirea sa. Aceasta ne consolează, ne susține. Și dacă uneori simțim că atingem adâncul, să ne amintim: acela este locul de unde Dumnezeu este capabil să înceapă o nouă creație. O creație făcută din oameni înălțați, din inimi iertate, din lacrimi șterse. Sâmbăta Sfântă este îmbrățișarea tăcută cu care Cristos prezintă toată creația Tatălui pentru a o reintegra în planul său de mântuire”.
La nelipsitul salut final adresat tinerilor, bolnavilor și soților recent căsătoriți, papa i-a îndemnat ca prietenia cu Isus să fie o sursă de bucurie, inspirație pentru fiecare decizie și o mângâiere în vremurile de suferință și încercare.
Audiența generală s-a încheiat cu rugăciunea Tatăl Nostru, cântată în limba latină, urmată de binecuvântarea apostolică, ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
