Suntem astăzi într-un moment trist după lume, dar cei care l-am cunoscut pe Preafericitul Părinte Lucian știm că nu ar fi vrut să fie tristețe la un astfel de moment. Și știu că, de multe ori, cu prieteni sau chiar cu familia, care treceau printr-un moment dificil și era prea mare supărarea, îi mustra. Și le spunea: «Dar noi suntem creștini. Știm că moartea nu ne separă de cei dragi, ci e o trecere». Asta a fost credința lui, asta este credința noastră. Ceea ce noi trăim aici este o întâlnire dintre Preafericitul Părinte Lucian și Isus.
Pentru asta s-a pregătit toată viața, pentru asta a suferit, pentru asta a trecut prin cariera de piatră, pentru asta a intrat în Seminarul Teologic de la Alba Iulia, pentru asta a fost dat afară. Fiindcă dorea să-L întâlnească pe Isus și avea în față un sistem, un regim care era departe de Dumnezeu, ba chiar încerca să lupte cu Dumnezeu. Asta a fost viața lui. Toți cei care l-am cunoscut știm acest lucru: că Preafericitul nu aștepta altceva decât să se întâlnească cu Isus și iată că, în sfârșit, acum se întâlnește. Să fim triști pentru asta?
Să-I mulțumim Domnului că a scăpat din această «vale a plângerii», prin care a trecut cu demnitate, cu seninătate, cu mult curaj, și împreună cu el a trecut Biserica sa.
A primit cârma Bisericii într-un moment extrem de dificil pentru noi. Sigur, era un moment de libertate, acea libertate de după 1989, pe care o cunoaștem. O libertate care nu s-a materializat așa cum am crezut noi. Da, am primit libertatea să celebrăm, dar n-aveam unde, n-aveam biserici, n-aveam mănăstiri. Toți preoții din acea generație știu acest lucru.
Și Preafericitul Părinte Lucian, împreună cu toți ceilalți Episcopi, și-au suflecat mânecile și au început să facă cele necesare pentru Biserică. Nu s-a plâns, nu a disperat, nu și-a pierdut speranța. De ce? Fiindcă el spera în Isus, nu în lumea aceasta.
Sigur că era supărat că nu reușea să redobândească proprietățile Bisericii, dar știa că nu în asta stă Biserica. De ce? Fiindcă o viață întreagă, în timpul persecuției, el a dus Biserica, mergând noaptea în parohii, întâlnind noaptea credincioși și credincioase, spovedind, celebrând Sfânta Liturghie, împărtășind oamenii și aducându-i la Dumnezeu. Știa bine că acest lucru este esențial.
E foarte frumos să celebrezi într-o catedrală, într-o biserică precum aceasta. Dar dacă bisericile nu mai au suflet, ce se întâmplă? Noi, iubiți credincioși, sfințim locul. Episcopii, preoții, credincioșii, noi dăm viață acestor ziduri. Dacă nu, ele sunt ziduri ca oricare altele, iubiți credincioși. Dacă există o viață de rugăciune, dacă există o viață de credință, dacă există speranță, atunci aceasta e o catedrală luminoasă. Și noi intrăm într-o astfel de moștenire: îl avem aici pe Cardinalul Todea; suntem în Anul dedicat Cardinalului Iuliu Hossu. Avem atâtea daruri pe care le-am primit și, de aceea, această catedrală este luminoasă.
Iar noi intrăm în această moștenire și suntem chemați să o ducem înainte. Dar nu o putem duce înainte doar cu niște documente de apartenență. Nu o putem duce înainte doar dacă spunem că suntem și noi greco-catolici.
Dacă suntem greco-catolici și spunem că suntem fiii acestei Biserici, să trăim așa cum a trăit Preafericitul Părinte Lucian. Să mergem înainte cu speranța lui, să mergem înainte cu simplitatea lui. Toți cei care-l cunoașteți știți bine că a stat pe acel tron de arhiepiscop și mitropolit ca pe un tron de slujitor, nu de stăpân.
Tot timpul s-a comportat așa. Nu la asta ne cheamă Isus? Să slujim atunci când vrem să fim primii.
Astăzi Preafericitul Părinte Lucian ne adună din nou. Îi era drag să repete că, la un moment dat, s-a întâlnit cu Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea și i-a cerut un cuvânt pentru Biserica noastră. Și Preafericitul spunea întotdeauna: «Papa Ioan Paul al II-lea mi-a spus: Uniților, fiți uniți!» Câtă nevoie de unitate avem și astăzi. Și iată că Preafericitul ne pune împreună pe toți. Și, așa cum suntem acum, așa trebuie să rămânem, iubiți credincioși, tot timpul, indiferent de situații, de dificultăți, de probleme. Aceasta este puterea Bisericii.
Prima lectură pe care am ascultat-o ne vorbește tocmai de iubire, de Împărăția iubirii. Și dacă suntem în Împărăția iubirii, așa cum a fost și cum este Preafericitul Părinte Lucian, cine ne poate separa de iubirea lui Dumnezeu?
Preafericitul Îl întâlnește pe Isus într-un an cu totul special, un an dedicat Fericitului Iuliu Hossu. Și dacă deviza Fericitului Cardinal este: «Credința noastră este viața noastră», Preafericitul Părinte Lucian a trăit acest lucru. Toți cei care l-am cunoscut am simțit credința lui dincolo de vorbe. Nu avea nevoie să vorbească despre credința lui. Nu trebuia să spună că este preot. Nu trebuia să spună că este episcop. Nu trebuia să spună că e mitropolit. Nu trebuia să spună că este arhiepiscop major.
Se simțea că e omul lui Dumnezeu. Că trăiește cu Isus și acum Îl întâlnește în sfârșit. Iar dacă deviza Anului dedicat Fericitului Cardinal Iuliu Hossu este «Credința noastră este viața noastră», deviza episcopală a Preafericitului Părinte Lucian a fost: «Fiat voluntas Tua» – «Facă-se voia Ta». De câte ori nu spunea că nimic nu se întâmplă fără voia sau permisiunea lui Dumnezeu.
Câtă seninătate îți lasă în suflet acest lucru: să știi că nimic din ceea ce se întâmplă nu scapă de voia lui Dumnezeu. Că acolo, undeva, inclusiv perioada de persecuție, inclusiv perioada dificilă de după, totul este în cadrul iubirii lui Dumnezeu, în Împărăția lui Dumnezeu. Să trăim acest moment, da, cu lacrimi, că ne despărțim de un Părinte drag, și vărsăm lacrimi și când ne despărțim de cineva drag pentru câteva săptămâni, sau pentru un an, sau pentru doi, cu atât mai mult pentru Preafericitul Părinte Lucian.
Să fie lacrimi amestecate de durere, dar și de bucurie. Bucuria întâlnirii lui cu Isus și, în același timp, să ne gândim și la întâlnirea noastră. Toți vom avea parte de un astfel de moment. Și momentul acesta, cum ne repetă Scriptura pe care am auzit-o, nu trebuie să fie cu frică. Nu trebuie să fie cu cutremur. Ci să știm că Isus ne-a izbăvit de puterea morții. Și noi, creștini botezați, trecem de la viață la moarte într-o clipă. Și moartea devine o trecere înspre viața adevărată.
Așadar, moartea își pierde puterea de a ne separa și devine, prin puterea mântuitoare în Isus Cristos, Domnul nostru, un pasaj către adevărata viață. Să ne rugăm pentru Preafericitul Părinte Lucian, să-l însoțim cu rugăciunea noastră. Rugăciunea este adevăratul limbaj cu care acum putem vorbi cu el.
Dar mai ales să-i cerem ajutorul și să ne mijlocească și nouă o viață care să ne reflecte credința și, mai ales, să ne ajute pe fiecare dintre noi, mai ales pe toți cei care l-ați cunoscut, l-ați întâlnit, ați primit din binecuvântarea lui, ca și pentru acest pasaj, să fie un pasaj în lumină și dragoste.
Dumnezeu să-i dăruiască odihnă veșnică și iertarea păcatelor. Lăudat să fie Isus Cristos!
Sursa text: www.facebook.com/EparhiaClujGherla
Sursa foto: www.facebook.com/aegcblaj
