Ceea ce ne face capabili și astăzi să edificăm Biserica este nu doar demersul de organizare a formelor ei vizibile, ci acela de a construi edificiul spiritual, care este trupul lui Cristos, prin comuniunea și caritatea dintre noi: a spus papa Leon al XIV-lea la cateheza audienței generale de miercuri, 4 martie a.c., prezentată în Piața San Pietro cu participarea a peste 20.000 de romani și pelerini.
Cateheza, având ca temă ”Biserica, realitate vizibilă și spirituală”, continuă seria dedicată constituției dogmatice ”Lumen gentium” a Conciliului Vatican II. La începutul audienței, a fost proclamată o pericopă din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni: ”Fideli adevărului în iubire, să creștem în toate pentru el, care este capul, Cristos, de la care tot trupul se leagă și se îmbină prin orice încheietură, în funcție de lucrarea stabilită fiecărui membru în parte, şi se realizează astfel creșterea trupului spre edificarea sa în iubire” (4,15-16).
În primul capitol al documentului conciliar ”Lumen gentium”, acolo unde se dorește mai ales să se răspundă la întrebarea despre ce este Biserica, aceasta este descrisă ca ”o realitate complexă” (nr. 8). În ce constă această complexitate? ”Unul ar putea să răspundă”, a remarcat pontiful, ”că Biserica este complexă întrucât este complicată și, prin urmare, greu de explicat; un altul ar putea să-și închipuie că această complexitate provine din faptul că este o instituție încărcată cu două mii de ani de istorie, cu trăsături diferite față de oricare altă agregare socială ori religioasă. În limba latină, însă, cuvântul complex arată mai degrabă uniunea ordonată a unor aspecte ori dimensiuni diverse în interiorul aceleiași realități. De aceea, Lumen gentium poate afirma că Biserica este un organism bine întocmit în care coexistă dimensiunea umană și cea divină, fără separare și fără confuzie”.
”Prima dimensiune este ușor de perceput”, a subliniat papa, ”întrucât Biserica este o comunitate de bărbați și femei care împărtășesc bucuria și efortul de a fi creștini, cu calitățile și defectele lor, vestind Evanghelia și făcându-se semn al prezenței lui Cristos care ne însoțește pe drumul vieții”. Cu toate acestea, aspectul uman – care se exprimă și în organizarea instituțională – ”nu este suficient pentru a descrie adevărata natură a Bisericii pentru că ea are și o dimensiune divină. Aceasta din urmă nu constă într-o perfecțiune ideală ori într-o superioritate spirituală a mădularelor ei, ci în faptul că Biserica este generată de planul de iubire al lui Dumnezeu asupra omenirii, realizat în Cristos. De aceea, Biserica este în același timp o comunitate pământească și trupul mistic al lui Cristos, o adunare vizibilă și un mister spiritual, o realitate prezentă în istorie și un popor peregrin către cer (cf. LG nr. 8; CBC, nr. 771). Dimensiunea umană și cea divină se integrează armonios fără ca una să se suprapună celeilalte, astfel încât Biserica trăiește în acest paradox: este o realitate umană și divină împreună, care îl primește pe omul păcătos și îl conduce la Dumnezeu”.
Pentru a ilumina starea de viață a Bisericii, constituția dogmatică Lumen gentium face trimitere la viața lui Cristos (LG, nr. 8). Într-adevăr, ”cine îl întâlnea pe Isus pe drumurile Palestinei făcea experiența umanității sale, a ochilor săi, a mâinilor sale, a sunetului glasului său. Cine lua hotărârea de a-l urma era mânat de experiența privirii sale primitoare, de atingerea mâinilor sale binecuvântătoare, de cuvintele sale eliberatoare și tămăduitoare. Dar în același timp, mergând după acel Om, discipolii se deschideau la întâlnirea cu Dumnezeu. Trupul lui Cristos, chipul său, gesturile și cuvintele sale îl arată în mod văzut pe Dumnezeu cel nevăzut”.
”În lumina realității lui Isus”, a reluat papa, ”ne putem întoarce acum la Biserică: atunci când o vedem îndeaproape, descoperim o dimensiune umană făcută din persoane concrete, care uneori arată frumusețea Evangheliei, iar alteori, se poticnesc și greșesc la fel ca toți ceilalți. Cu toate acestea, chiar prin mădularele ei și prin aspectele pământești limitate se manifestă prezența lui Cristos și lucrarea sa mântuitoare. După cum spunea Benedict al XIV-lea, nu există o opoziție între Evanghelie și instituție, dimpotrivă, structurile Bisericii servesc întocmai la realizarea și concretizarea Evangheliei în timpul nostru (Discurs către episcopii din Elveția, 9 noiembrie 2006). Nu există o Biserică ideală și pură, separată de pământ, ci numai unica Biserică a lui Cristos, întrupată în istorie”.
”În aceasta constă sfințenia Bisericii: în faptul că Cristos locuiește în ea și continuă să se dăruiască prin micimea și fragilitatea membrilor ei. Contemplând acest miracol peren care are loc în ea, înțelegem metoda lui Dumnezeu: El se face vizibil prin slăbiciunea creaturilor, continuând să se manifesteze și să lucreze. De aceea, papa Francisc, în Evangelii gaudium, îi îndeamnă pe toți să învețe ”să-și scoată sandalele în fața pământului sacru al celuilalt” (cf. Ex 3,5; Evangelii gaudium, nr. 169). Acest lucru ne face capabili și astăzi să edificăm Biserica: nu doar organizând formele ei vizibile, ci construind edificiul spiritual care este trupul lui Cristos, prin comuniunea și caritatea dintre noi. Caritatea, într-adevăr, generează constant prezența Celui înviat. «De-ar vrea Cerul – spunea sfântul Augustin – ca toți să se gândească numai la caritate! Numai aceasta le învinge pe toate, iar fără aceasta lucrurile nu valorează nimic; oriunde s-ar afla ea, pe toate le atrage la sine» (Sermo 354, 6.6)”.
***
La salutul în limba polonă, papa a menționat comemorarea liturgică a sfântului principe Cazimir (1458-1484), ocrotitor ceresc al Poloniei și al Lituaniei, care ”în fiecare zi se ruga [cântarea] «Omni die dic Mariae» pentru a învăța iubirea filială față de Maria, mamă și regină. Mijlocirea lui să ne ajute să descoperim că în Sfânta Fecioară admirăm adevărata demnitate a oricărei femei și a vocației sale”.
Nelipsitul salut final, adresat ca de obicei bolnavilor, soților recent căsătoriți și tinerilor, s-a inspirat din timpul liturgic al Postului Mare care, a subliniat papa, ”ne îndeamnă să-l recunoaștem în Cristos speranța supremă a omului. Vă invit pe voi, dragi tineri, să fiți mărturisitori curajoși ai Evangheliei pentru a impregna pozitiv diferitele medii de viață. Vouă, dragi bolnavi, vă recomand virtutea răbdării, pentru ca suferința voastră, unită la suferința lui Cristos, să fie o jertfă plăcută Tatălui. Și vă încurajez pe voi, dragi soți recent căsătoriți, să descoperiți valoarea rugăciunii în «biserica domestică» pe care ați întemeiat-o”.
Audiența generală s-a încheiat cu rugăciunea Tatăl Nostru, cântată în limba latină, după care Sfântul Părinte a invocat binecuvântarea apostolică ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
