"Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele". Această faimoasă afirmaţie a filozofului Ludwig Wittgenstein se încadrează bine în dezbaterea continuă despre inteligenţa artificială, accelerată, nu numai în cercurile catolice, de publicarea enciclicei Magnifica humanitas a lui Leon al XIV-lea. Deşi inteligenţa artificială există de cel puţin 70 de ani (termenul a fost inventat oficial în 1956 de informaticianul John McCarthy), abia odată cu apariţia Modelelor Mari de Limbaj, iniţiate de ChatGpt, IA a devenit o parte integrantă a vieţii noastre de zi cu zi.
La o întrebare corespunde un răspuns. Nimic mai eficient. Chatboţii ne entuziasmează (şi ne sperie) pentru că nu încetează niciodată să răspundă. Şi o fac incredibil de repede (potrivit profesorului Neil Lawrence de la Universitatea din Cambridge, viteza de procesare a IA este de 30 de milioane de ori mai rapidă decât cea a minţii umane). Cu toate acestea, limbajul nostru este mult mai mult decât un mecanism automat de întrebări şi răspunsuri. Limbajul are o dimensiune vitală. Este vena prin care curge sângele experienţelor noastre. Fără el, în plus, nu ar exista memorie. Memoria este mult mai mult decât o rememorare, deoarece este conştientizarea trecutului, un drum prin prezent şi o privire spre viitor. Fără memorie, pur şi simplu nu am exista. Fiinţele umane, aşa cum a amintit în mod potrivit Papa Leon în timpul recentei sale vizite la Universitatea "Sapienza" din Roma, sunt dorinţă. Nu algoritm.
Prin urmare, limbajul nu este un simplu instrument, nu este o funcţie algebrică. Este un spaţiu şi un loc de trăit. Este o cădere şi o recuperare, o rană şi o vindecare. "Limbajul este casa Fiinţei", a argumentat Martin Heidegger, transcendând o concepţie pur logico-funcţională a limbajului pentru a indica natura sa ontologică, existenţială. Prin urmare, limbajul uman este un mediu relaţional în care oamenii se întâlnesc şi se conectează cu Cel de dincolo de noi. Chatboţii nu ne pot oferi toate acestea. Nici, oricât de puternică ar fi capacitatea lor mimetică, nu o pot reproduce. Cel mult, o pot imita. Pentru că limbajul nu este perfect. Nu este un cod binar. Limbajul este un loc de joacă pentru poeţi, nu un câmp de luptă pentru matematicieni. La urma urmei, inteligenţa artificială - în diferitele sale forme - se bazează fundamental pe ceea ce găseşte online pentru a continua. Un spaţiu vast, dar totuşi limitat. După cum a observat cu perspicacitate Brian Green, specialist în etică în inteligenţă artificială: "Internetul este cu adevărat neiertător. Dacă aveţi un sistem antrenat pe texte disponibile pe internet, nu este garantat că acest sistem va înţelege măcar că iertarea este posibilă. Un limbaj uman fără iertare, însă, este ca o stea fără lumină".
Cuvântul "limbaj" apare de şase ori în textul Magnifica humanitas. Pentru papa, fiu al Sfântului Augustin, cuvântul - acest dar sublim al lui Dumnezeu - este înrădăcinat în inimă. Şi acel cuvânt este o săgeată care ajunge cu atât mai departe cu cât rădăcinile sale sunt mai adânci în interioritatea noastră. Limbajul ne face unici. Este ca ADN-ul. Fiecare dintre noi are propriul său limbaj. Şi nu există două la fel. Papa Leon ştie bine acest lucru şi, încă de la primele pagini ale enciclicei sale, avertizează împotriva "pretenţiei unui singur limbaj - chiar şi unul digital - capabil să traducă totul, chiar şi misterul persoanei, în date şi performanţă". Niciun algoritm nu poate ajuta: misterul persoanei este de nepătruns nici măcar de cea mai avansată tehnologie. Este de netrecut. Şi tocmai acel limbaj numit iubire - care nu are nevoie de întrebări pentru a se naşte, cu atât mai puţin de răspunsuri pentru a creşte - este cel care face omenirea magnifică.
Alessandro Gisotti
(După L'Osservatore Romano, 30 mai 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
