Preafericirea Sa Claudiu, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, a prezidat joi, 6 august 2026, în sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, Sfânta Liturghie celebrată la Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni.
În cuvântul de învățătură, Preafericirea Sa a evocat semnificația luminii Taborului ca izvor de speranță și întărire pentru omul confruntat cu încercările, crizele și neliniștile lumii de astăzi. O lumină care nu ignoră suferința și dificultățile vieții, ci le așază în perspectiva prezenței lui Dumnezeu, mai mare decât orice întuneric.
Arhiepiscopul Major a îndemnat, totodată, la redescoperirea păcii care începe în propria inimă și în relația cu aproapele, amintind că dorința de pace în lume trebuie însoțită de disponibilitatea de a ierta și de a restabili comuniunea în familiile și comunitățile noastre.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit. Amin.
Preacucernici confrați preoți, iubiți confrați preoți latini, preacuvioasă Maică Eliane, preacuvioase și cuvioase surori, stimate domnule prim-rabin, stimate domnule primar, iubiți frați și surori în Cristos, câtă nevoie avem de această sărbătoare a Schimbării la Față! Câtă nevoie avem să vedem și să simțim, din când în când, lumina care ne dă putere, care ne alină, care ne dă speranță.
Suntem într-o lume frământată de războaie, într-o lume frământată de crize, într-o lume în care, pe lângă crizele din afara noastră, din țara noastră, din Europa și din lume, se adaugă și crizele personale, din familiile noastre, din comunitățile în care trăim și din viața fiecăruia dintre noi.
Și atunci când ni se pare că întunericul cuprinde tot mai mult realitatea noastră, avem nevoie să simțim prezența lui Dumnezeu și să vedem acea lumină care ne dă speranță. Nu o lumină care ne dă speranță ca și cum lucrurile din jurul nostru nu ar exista, ca și cum crizele și războaiele nu ar exista, ci o lumină care ne spune că dincolo de aceste războaie, dincolo de aceste crize, dincolo de toate problemele noastre, ale familiilor noastre, ale comunităților noastre și ale Bisericii, există prezența lui Dumnezeu care este mai mare decât toate. Și acea lumină ne întărește și ne spune că nimic nu este veșnic pe acest pământ. Că nu sunt veșnice suferințele noastre, că nu sunt veșnice problemele noastre și că va veni un moment în care, așa cum spune Sfântul Apostol Petru celor care îl ascultă și celor care îi citesc scrisoarea: ne vom muta din cortul acesta în adevărata noastră locuință, în Împărăția Cerurilor.
Și aceasta este speranța noastră, iubiți credincioși: că noi nu suntem făcuți pentru acest pământ, că acest pământ este trecător și noi împreună cu el. Dar atunci când viața noastră, speranța noastră, se ancorează în lumina lui Dumnezeu, atunci putem trece prin această lume cu speranță în suflet, cu zâmbetul pe buze, știind că, dincolo de orice crize și războaie, lumina Domnului strălucește.
Nu am avut o perioadă atât de dificilă în timpul persecuției comuniste? Nu ni se părea că întunericul nu se va mai risipi niciodată? Cine se gândea atunci sau cine știa când și în ce fel Biserica noastră va răsări din nou, va ieși la lumină? Și iată că astăzi suntem aici și, cu toții, îi mulțumim lui Dumnezeu nu doar pentru Biserica noastră și pentru țara noastră, ci și pentru faptul că Dumnezeu a făcut ca această persecuție comunistă, care părea veșnică, să se încheie.
Așa se vor încheia și războaiele, și oamenii care fac războaiele, și cele pe care le cunoaștem, și cele lăuntrice. Fiindcă și acelea sunt periculoase, iubiți credincioși. Noi ne gândim doar la războaiele pe care le vedem, dar, de multe ori, nu vedem războaiele din inimile noastre.
Și am vrea să fie pace, și cerem pace, și cerem tuturor să se mobilizeze. Dar oare noi ne mobilizăm? Dacă în familiile noastre există o persoană supărată, de care suntem înstrăinați, cu care ne este greu să vorbim, pe care ne este greu să o iertăm, atunci nu avem de ce să proclamăm doar nevoia de pace în Ucraina sau în Orientul Mijlociu. Mai întâi trebuie să punem pacea în sufletul nostru, în inima noastră, în familia noastră. Și atunci înțelegem că, de fapt, de acolo pornesc și pacea, și războiul.
De aceea avem atât de mare nevoie de această lumină taborică. Fiindcă, în acea lumină, ne vedem cu adevărat așa cum suntem. Vedem starea noastră, vedem situația lumii privită prin ochii lui Dumnezeu. Și această lumină ne întărește, așa cum i-a întărit pe cei trei apostoli.
Dumnezeu le arată lumina dumnezeirii pentru a-i pregăti pentru un alt munte, acolo unde Fiul lui Dumnezeu își începe pătimirea, acolo unde îl vor vedea pe Fiul lui Dumnezeu cu broboane de sânge pe frunte, înspăimântat în fața suferinței, copleșit de durere. Acolo va avea nevoie de ajutorul ucenicilor, al celor care au văzut lumina.
Iar ucenicii care îl vor vedea pe Isus suferind, biciuit, scuipat, pălmuit, răstignit și omorât poartă deja lumina taborică în sufletele lor. Și, chiar dacă nu înțeleg pe deplin ceea ce se întâmplă, există acești doi munți care, doar împreună, revelează dumnezeirea lui Cristos.
De aceea, după revelația de pe muntele Tabor, Isus le spune: „Să nu vorbiți despre ceea ce ați văzut până după moartea și învierea Fiului Omului.” Doar atunci se va înțelege cu adevărat cine este Fiul Omului.
În această lumină taborică, iubiți credincioși, vedem viața noastră așa cum va fi, viața noastră așa cum a pregătit-o Dumnezeu pentru noi.
Dar ne putem întreba: oare cum să ajungem acolo? Ce putem face pentru ca această lumină taborică să strălucească și în sufletele noastre și, mai ales, pentru ca în acea lumină să rămânem veșnic?
Avem două mari sărbători: sărbătoarea de astăzi, Schimbarea la Față, și, peste câteva zile, Adormirea Maicii Domnului. Cele două sărbători ne revelează calea pe care trebuie să mergem pentru a rămâne în lumina lui Dumnezeu.
Pe muntele Tabor se aude glasul Tatălui care spune: „Acesta este Fiul Meu cel Preaiubit; pe Acesta să-L ascultați.” Și aduceți-vă aminte ce spune Maica Domnului la nunta din Cana. Atunci când nuntașii nu mai aveau vin, Maica Sfântă le spune doar atât: „Faceți tot ceea ce El vă va spune.”
Și atunci ne putem întreba de ce cele două sărbători sunt atât de strâns legate. Fiindcă, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, vedem prima creatură care intră în această lumină taborică și rămâne în ea pentru veșnicie. Maica Sfântă este prima creatură pentru care lumina taborică nu mai este doar un semn al acestei vieți, ci devine noua realitate a existenței sale. Ea închide pentru o clipă ochii acestei lumi și îi deschide în lumina taborică.
Aceasta este și calea noastră. Iar nouă Maica Sfântă ne spune: „Faceți tot ceea ce El vă va spune.” Nu există altă cale. Nu avem nevoie să inventăm altele, nu avem nevoie să construim o întreagă filozofie a vieții. Trebuie doar să ascultăm cuvântul Lui.
Unde îl găsim? În Sfânta Scriptură.
De aceea suntem cu toții aici, iubiți credincioși: pentru a înțelege împreună și noi, retrași pe munte asemenea ucenicilor, în această oază a naturii, unde parcă simțim mai intens prezența lui Dumnezeu. Aici auzim liniștea; parcă lumea din jur a dat sonorul mai încet. Am venit aici pentru a înțelege împreună, asemenea apostolilor, cum trebuie să trăim.
De aceea Biserica ne invită să participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și la rugăciunile Bisericii. Nu doar pentru că este o poruncă, nu doar pentru că este bine sau pentru că așa se face ori pentru că este o tradiție, ci pentru că venim aici asemenea apostolilor, la picioarele Mântuitorului, și cerem acea lumină care să ne întărească.
Cerem harul de a pleca de aici cu lumina dumnezeiască în suflete, o lumină care să ne ajute să înfruntăm realitățile spre care mergem. Și noi avem crucile noastre. Și noi avem clipele noastre de sudoare de sânge. Și noi avem preocupările și încercările noastre. Tocmai în acele momente avem nevoie, mai mult ca oricând, de această lumină dumnezeiască.
Mă bucur mult să fiu împreună cu Maica Eliane în acest loc binecuvântat. Mă bucur că toți cei de aici suntem prietenii acestui loc, ai acestui schit, ai acestui Sanctuar Arhiepiscopal Major și că fiecare dintre noi suntem o pietricică, o cărămidă la temelia acestui loc.
Nu cunoaștem viitorul; cunoaștem doar prezentul. Și Dumnezeu ne invită să ne ancorăm în prezent.
Aduceți-vă aminte de momentul de după Înviere, când Isus vorbește despre Ioan, iar Petru îl întreabă ce va fi cu el. Isus îl invită să se gândească la propria lui cale. Dumnezeu are o cale cu fiecare dintre noi, iar noi nu cunoaștem calea celuilalt. Nu ne cunoaștem nici propriul viitor.
Dumnezeu dorește ca noi să rămânem ancorați în prezent, în credință și în speranța întemeiate pe El, nu pe ceea ce știm noi, nu pe planurile pe care ni le facem și nici pe propriile noastre viziuni.
Să ne fie de ajuns că astăzi suntem în lumina Domnului, împreună. Acesta este un mare dar: să putem fi împreună, să avem susținerea fraților și a surorilor noastre și, cu toții, sub ocrotirea Maicii Sfinte, să ne încredințăm zi de zi Providenței lui Dumnezeu.
Nu știm ce va fi mâine. Nu știm dacă mâine vom mai fi în cortul acesta sau îl vom părăsi. Dar știm că astăzi avem deplina libertate de a merge spre Domnul. Avem deplina libertate de a ne deschide inimile luminii lui Dumnezeu.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!
Lăudat să fie Isus Cristos!
