Există posesii și posesii. Unele se lasă cu urlete și cu îmbrânceli. Altele se petrec într-o tăcere mormântală, fără mari semne, într-un camuflaj aproape perfect. Și, de regulă, sunt mai periculoase decât primele.
Sfântul Evanghelist Matei, în lectura de astăzi, prezintă doi posedați. Așa cum, în altă parte, prezintă doi orbi. Fiindcă unul dintre cei doi suntem noi, cei care citim Evanghelia. Matei încearcă să ne spună că fiecare dintre noi este în Evanghelie, că aceasta ne vorbește în mod personal.
E clar că avem cu toții nevoie de exorcisme. Poate nu de cele solemne, constituite ca sacramentale în Biserică. Dar, în mod cert, cu toții avem nevoie să ne eliberăm încontinuu de cel rău. Nu degeaba rugăciunea „Tatăl nostru”, lăsată nouă de Mântuitorul, se termină cu o astfel de invocație.
Botezul are aceeași semnificație: ne eliberăm de cel viclean și îl urmăm pe Cristos. Dacă ne considerăm botezați, trebuie să ne trăim botezul în fiecare zi și, deci, să întoarcem în fiecare zi spatele prințului acestei lumi.
Posesia noastră, ca oameni, începe cu păcatul lui Adam și ea se poate rezuma la următorul lucru: o falsă imagine despre Dumnezeu. Acesta este jocul șarpelui. Îl prezintă pe Dumnezeu nu ca pe un Tată iubitor, care ne-a creat și ne îngrijește, ci ca pe un Creator gelos, care este în concurență cu creatura lui. Iar Adam îi dă crezare șarpelui mai mult decât Domnului. Așa începe istoria noastră. Și, din păcate, așa continuă. Este extrem de ușor pentru oricine să recitească în această cheie istoria lumii sau istoria personală. Poate, în zilele noastre, mai mult ca oricând, omul se comportă ca și cum Dumnezeu ar fi un concurent, un Creator ce încearcă să ne ia libertatea.
În sensul acesta, am putea spune că întreaga Scriptură, în mod cu totul particular Noul Testament, nu este nimic altceva decât un exorcism, fiindcă restabilește adevărata imagine a lui Dumnezeu. În Isus descoperim chipul iubitor al Tatălui, care, din iubire pentru noi, merge până la sacrificiul propriului Fiu.
Atunci când ne umplem de adevăratul chip al Tatălui, frica dispare, durerea dispare, angoasa morții dispare, fiindcă realizăm că suntem și că eram iubiți dintru început cu o iubire infinită.
Dar, chiar dacă am avut această minunată licărire de lumină cerească, să nu ne facem iluzii: lupta continuă. În fiecare zi, în fiecare clipă, cel rău va încerca, în nenumărate feluri, să ne insufle vechea imagine falsă.
De aceea, zi de zi, să ne încredințăm Maicii Sfinte, celei care, cea dintâi, a zdrobit capul șarpelui. Să ne oglindim în Sfânta Scriptură pentru a avea adevărata imagine despre noi și despre Dumnezeu. Și, în fiecare clipă, să avem în inimă rugăciunea lăsată nouă de Isus: „și ne mântuiește de cel rău!”.
† Claudiu Lucian Pop
Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș
Administrator al Eparhiei de Cluj-Gherla
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică
Ev Mt 8,28-9,1
În vremea aceea trecând Isus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați, care ieșeau din morminte, foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și iată, au început să strige și să zică: ce ai Tu cu noi, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Il rugau, zicând: dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci. Și El le-a zis: duceți-vă. Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și iată, toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și iată toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Isus și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Isus a trecut și a venit în cetatea Sa.
