Confruntați cu urgența crizei ecologice cu care se confruntă familia umană, este nevoie să oferim o reflecție care să ne încurajeze să redescoperim și să apreciem „fundamentul teologic al grijii pentru Casa comună, dincolo de situația extrem de gravă în care ne aflăm” (nr. 6). Acesta este obiectivul ultimului document elaborat de Comisia Teologică Internațională, publicat acum. Acest text nu pretinde cu siguranță să fie exhaustiv, cu atât mai puțin să aibă ultimul cuvânt în această privință, ci mai degrabă încearcă să propună câteva linii utile de reflecție care izvorăsc, în lumina credinței și a discernământului său inteligent al semnelor timpurilor, din conștientizarea faptului că „grija și ocrotirea casei noastre comune sunt înscrise în planul lui Dumnezeu pentru creație” (ibid.).
Primul dintre cele trei capitole ale documentului se concentrează asupra mesajului care izvorăște din însăși inima credinței creștine și care astăzi, mai mult ca niciodată, este crucial pentru o grijă „responsabilă și fraternă” față de creație: chipul trinitar al lui Dumnezeu revelat în Cristos. Din contemplarea acestui chip – Papa Francisc a subliniat în repetate rânduri – rezultă că „în formarea unei culturi de inspirație creștină, accentul principal trebuie pus pe descoperirea amprentei trinitare a creației”, valorificând „caracterul relațional al creației ca principiu fundamental călăuzitor al unei ecologii integrale” (nr. 33). Acesta este un adevăr ferm ancorat în revelație și amplu ilustrat de marea tradiție spirituală – trebuie doar să ne gândim la sfântul Francisc de Assisi și la sfântul Ioan al Crucii – și de tradiția teologică: așa cum mărturisesc, printre alții, patru eminenți învățători ai Bisericii: Sfântul Augustin, Sfânta Hildegard de Bingen, Sfântul Bonaventura de Bagnoregio și Sfântul Toma de Aquino, la ale cărui învățături documentul se referă în mod specific. Această prețioasă moștenire, reînviată și revitalizată de teologie în ultimele decenii, este astăzi recunoscută, iar relevanța sa strategică este exprimată și la nivel practic de Doctrina Socială a Bisericii. Papa Leon al XIV-lea a reamintit-o în enciclica Magnifica humanitas: dacă Dumnezeul cel viu, Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, este „iubire în relație”, fiecare persoană umană este „făcută în mod constitutiv pentru relație”, fiind concepută și voită de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa „pentru a intra într-o istorie de comuniune cu el, cu ceilalți și cu creația” (Magnifica humanitas, nr. 48 și 50).
Al doilea capitol al documentului este dedicat unei recitiri, în această lumină, a relațiilor constitutive ale ființei umane, a sensului și interconexiunii lor specifice. Se recitesc primele pagini ale cărții Genezei pentru a discerne sensul și semnificația lor în lumina evenimentului lui Isus Cristos, atestat în Noul Testament și interpretat de Tradiția Bisericii. Rezultatul este o propunere fiabilă și oportună pentru o antropologie integrală care transcende alternativa dintre antropocentrismul prădător și biocentrismul radical sau ecocentrismul, care adesea concurează astăzi. În timp ce primul este, de fapt, promovat de o paradigmă tehnocratică ce caută violent să se impună în multe forme, cu consecințe devastatoare și inacceptabile pentru cei mai săraci și pentru mediu, evidente pentru toată lumea, cel de-al doilea, ca reacție la această situație și în căutarea unei soluții, riscă să marginalizeze și chiar să ignore locul și rolul specific al ființei umane în univers. În acest context, viziunea creștină evidențiază modul în care unicitatea ființei umane, revelată pe deplin în Cristos ca „întâiul născut dintre mulți frați” (Rom 8,29) și pârga „cerurilor noi și a unui pământ nou, în care va locui dreptatea” (cf. 2Pt 3,13), se exprimă în demnitatea și misiunea primite de la Dumnezeu, care ne angajează să „îngrijim creația, a cărei sănătate planetară este benefică pentru împlinirea noastră personală și comunitară” (nr. 102). În cele din urmă, capitolul al treilea schițează spiritualitatea ecologică care izvorăște din revelație și care „își găsește cea mai profundă inspirație în celebrarea Euharistiei” (nr. 107); apoi, trasează principiile etice fundamentale care trebuie să inspire și să călăuzească, la nivel personal și social, grija pentru Casa noastră comună. În concluzie, se subliniază, în spiritul speranței, că „o privire de credință asupra crizei ecologice în care trăim ne ajută în mod decisiv să înțelegem atât rădăcinile teologice care stau la originea ei, cât și extraordinarul potențial teologic care constituie resursa pentru a o înfrunta și a ieși din ea în mod pozitiv” (nr. 142).
În contextul general al documentului și ca urmare a interpretării teologice care îl inspiră, de o importanță deosebită este propunerea de a „înțelege păcatul împotriva mediului într-un mod analog consolidării progresive a noțiunilor de păcat social și structuri ale păcatului” (nr. 95), adică ca „un păcat împotriva creației și împotriva Creatorului [...] care ne-a dat mandatul și sarcina de a proteja și chiar de a perfecționa casa noastră comună” (nr. 97). Aceasta subliniază seriozitatea radicală a „schimbării ecologice” care provoacă astăzi conștiințele noastre, cerând o convertire care, pentru a-și desfășura deplina eficacitate la nivel cultural, social, economic și politic, necesită în primul rând exprimarea sa spirituală și religioasă. Din aceeași perspectivă, sunt apreciate stilul și metoda dialogică cu care este propusă tema în cauză, pornind de la inima kerygmei evanghelice și a doctrinei catolice: în primul rând – în urma Laudato si’ – ținând cont de contribuția semnificativă provenită din tradiția Orientului creștin și a Bisericilor ortodoxe contemporane; dar și, în al doilea rând, din resursele pozitive oferite de diferite religii; și, în sfârșit, valorizarea – printr-o abordare respectuoasă față de diferitele statute epistemice și proceduri metodologice specifice – a datelor dobândite prin cunoașterea științifică și a exigențelor avansate de gândirea filozofică angajată în căutarea adevărului ontologic al realității și deschisă transcendenței. În cele din urmă, o contribuție la încurajarea pe multiple fronturi, dar cu o angajare coerentă și convergentă față de reforma gândirii și practicii iluminate, pornind de la inima credinței creștine, a „discernământului comun capabil să pătrundă în rădăcinile spirituale și culturale ale transformărilor în curs” la care ne invită Leon al XIV-lea (cf. MH, nr. 6).
Mons. Piero Coda, secretar general al Comisiei Teologice Internaționale
(După L’Osservatore Romano, 2 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
