Lansarea cărții „Partea care nu se va pierde”, a PS Mihai Frățilă – seară de dialog la Muzeul „Fericitul Cardinal Iuliu Hossu” din Cluj
Preasfinția Sa Mihai Frățilă, Episcopul greco-catolic de București, și-a prezentat la Cluj-Napoca cel mai recent volum, „Partea care nu se va pierde. Despre alegere și discreția binelui”, apărut în anul 2026 la Editura Humanitas. Întâlnirea, desfășurată joi, 24 septembrie, în spațiul cultural-spiritual al Muzeului „Fericitul Cardinal Iuliu Hossu”, din cadrul Catedralei Martirilor și Mărturisitorilor secolului XX, a prilejuit un amplu dialog despre credință și cultură, despre libertate, lectură, dar și despre ceea ce rămâne esențial în viața omului, dincolo de ceea ce este trecător. Evenimentul a reunit preoți ai Eparhiei de Cluj-Gherla, persoane consacrate, cadre universitare, intelectuali clujeni și credincioși greco-catolici și nu numai. Între cei prezenți s-au numărat pr. Vasile Tofană, Vicar general al Eparhiei de Cluj-Gherla, pr. Mircea Marțian, protopop de Cluj I, preoții protopopi pr. Marius Cerghizan și pr. Nicolae Țap. Au fost de față, de asemenea, surori din Congregația Maicii Domnului, împreună cu Maica Teodorina, Superioara generală a CMD, surori din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, împreună cu Maica Andreea, Superioara provincială OSBM, precum și reprezentanți ai mediului universitar și cultural.
La întâlnire a participat și Preafericirea Sa Claudiu, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică și Păstorul Eparhiei de Cluj-Gherla, care a rostit cuvântul de încheiere al serii. Întâlnirea a fost moderată de Conf. dr. Alin Tat, care a ales să deschidă seara printr-un fragment de rugăciune din volumul prezentat: rugăciunea Sfântului Thomas Morus, o rugăciune despre simplitatea sufletului, bucuria vieții, simțul umorului și harul de a nu ne lua prea în serios. „Dă-mi, Doamne, un sănătos simț al umorului. Dă-mi, te rog, harul de a nu mă lua prea în serios”, este una dintre cererile acestei rugăciuni, care, în viziunea moderatorului, a oferit încă de la început tonul unei întâlniri în care reflecția serioasă va fi însoțită de comunicare fraternă, spontaneitate și deschidere. Alin Tat a subliniat, de asemenea, sensul cuvântului „dialog”, ca împărtășire a cuvântului, prezentând întâlnirea drept un dialog deschis, în care ideile cărții urmau să fie puse în relație cu experiența și preocupările celor prezenți.
Primul invitat care a vorbit despre volum a fost dr. Mihnea Măruță, jurnalist și doctor în filozofie, care și-a construit intervenția pornind de la mai multe fragmente din carte și de la întrebările pe care acestea le ridică în raport cu lumea contemporană. Mihnea Măruță a pornit de la una dintre afirmațiile cărții: „Ne simțim îndreptățiți să fim judecătorii semenilor noștri”. Pornind de aici, el a făcut legătura cu modul în care, în spațiul rețelelor sociale, viețile unor persoane pot fi reduse la un singur episod sau la un singur aspect, transformându-se astfel într-un obiect al judecății publice. În lectura sa, una dintre provocările cărții este aceea de a ne reaminti că existența unei persoane nu poate fi redusă la imaginea pe care o construim despre ea sau la fragmentul pe care îl vedem. Judecarea vieții unui om de către „mulțimea” prezentului ridică întrebări profunde despre responsabilitate și despre limitele judecății omenești. O a doua idee asupra căreia s-a oprit a fost cea referitoare la „cultul închinat propriului eu”. Într-o lume în care fiecare postare poate deveni o formă de auto-reprezentare, Mihnea Măruță a pus în relație această tendință cu observația Preasfințitului Mihai privind chemarea existenței creștine de a ieși din centrarea asupra propriului eu. A urmat reflecția asupra libertății și asupra tendinței de a considera că omul își poate construi existența exclusiv prin propriile forțe. Pornind de la afirmația că „credința ne ferește să confundăm istoria cu o simplă luptă a voinței și a forțelor proprii”, Dr. Mihnea Măruță a vorbit despre întâlnirea dintre ceea ce omul poate realiza prin propriile puteri și ceea ce primește, uneori în mod neașteptat, din partea celorlalți. Un alt punct central al intervenției a fost reflecția asupra lucrurilor mici și asupra vieții cotidiene. Pornind de la afirmația Preasfințitului Mihai potrivit căreia „străduința cotidiană reprezintă adevărata performanță”, el a adus în atenție oamenii care își fac datoria fără să se plângă, care se bucură de o vorbă bună și care continuă să ofere mici gesturi de iubire. În această perspectivă, performanța adevărată nu se măsoară neapărat prin evenimente spectaculoase, ci poate fi descoperită în fidelitatea față de binele concret, în gesturile simple și în responsabilitatea asumată zi de zi.
O altă idee prezentată a fost aceea că, atunci când omul se simte golit sau pierdut, poate găsi o cale spre lumină tocmai prin a se îndrepta către celălalt: prin consolare, rugăciune și dăruire. Gestul de a oferi ceva celuilalt, chiar atunci când simți că nu mai ai nimic de oferit, poate deveni, în această perspectivă, o redescoperire a propriei vieți interioare. În finalul intervenției sale, Mihnea Măruță a legat această reflecție de tema responsabilității celui care crede față de cel care nu crede. El a vorbit despre posibilitatea ca omul credincios să fie, prin propria sa viață, un răspuns la singurătatea celuilalt și să mărturisească, prin prezență și prin iubire, că există Cineva care se gândește la fiecare om. Pentru Mihnea Măruță, „partea care nu se va pierde” este, în cele din urmă, recunoștința: recunoștința de a fi cine ești, de a fi întâlnit oameni și cărți, de a-ți fi găsit chemarea în ciuda îndoielilor și încercărilor. El a încheiat mărturisind că nu ar fi același om fără credința sa și fără oamenii pe care îi iubește.
În continuare, conf. dr. Alin Tat a prezentat structura volumului, alcătuit din 32 de texte, organizate în patru secțiuni și care pot fi citite independent. Cartea se construiește prin dialogul autorului cu un univers larg de scriitori, istorici, teologi și oameni de cultură, între numele amintite numărându-se René Girard, Cătălin Pavel, Kogălniceanu, Montaigne, Vittorio Messori, C.S. Lewis, Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Thomas Leoncini, Tatiana Niculescu, Vladimir Ghika, Fabrice Hadjadj, G.K. Chesterton, Thomas More, Walter Bonatti și Marie-Dominique Molinié. Alin Tat a remarcat faptul că volumul nu este doar o colecție de texte, ci deschide un univers de lecturi și de întâlniri intelectuale. Unele dintre aceste referințe i-au fost cunoscute, altele l-au determinat să descopere la rândul său autori pe care nu îi citise.
O parte importantă a intervenției sale a fost dedicată modului în care cartea se raportează la lectură. Pornind de la unul dintre pasajele volumului, în care Preasfințitul Mihai afirmă că mântuirea nu stă neapărat în cărți, ci că lectura este valoroasă în măsura în care ajută la păstrarea simțului realității și la lărgirea acestuia, Alin Tat a evidențiat dimensiunea formativă a lecturii. Într-un alt pasaj, autorul vorbește despre rolul lecturilor clasice în formarea simțului moral, a discernământului, curajului, devotamentului și spiritului de jertfă. Pentru generația sa, a arătat Preasfințitul Mihai în carte, lectura putea deveni o școală a conștiinței și a înțelegerii binelui. Unul dintre momentele semnificative ale prezentării a fost reflecția asupra raportului dintre credință și cultură. Alin Tat a observat tensiunea pe care o poate genera întrebarea dacă episcopul, omul credinței și autorul care publică la Humanitas reprezintă, în fond, aceeași persoană. În această perspectivă, cartea oferă indicii despre felul în care lectura, cultura și credința nu sunt universuri separate, ci pot deveni spații ale unei căutări comune. Totodată, volumul abordează critic formele unei religiozități de fațadă, care riscă să piardă contactul cu autenticitatea mesajului creștin. În încheierea intervenției sale, Alin Tat a subliniat dimensiunea de mărturie a cărților Preasfințitului Mihai Frățilă, apreciind că acestea pot constitui o formă de apropiere a cuvântului creștin de medii în care acesta ar putea ajunge mai greu sau ar putea fi receptat doar prin prisma unor etichete precum „Biserică” sau „religie”.
Luând cuvântul, Preasfințitul Mihai Frățilă a mărturisit că volumul nu este o carte de predici și nici una care să se citească neapărat ușor. A explicat că, prin aceste texte, a încercat să răspundă unor întrebări pe care și le-a pus în ultimii ani, din perspectiva omului credincios, într-un context social și cultural în care credința nu este întotdeauna înțeleasă sau receptată cu sensibilitate. Cartea devine astfel un exercițiu de dialog cu sine și cu „mirările lumii”, un examen de conștiință în care întrebările venite din realitatea contemporană sunt aduse în fața perspectivei creștine. Pentru autor, este important ca omul credincios să poată rămâne ancorat într-un plan care depășește propriile imaginații și așteptări și care îl conduce către întâlnirea cu Dumnezeu, fără a-l face să uite de aproapele său. Preasfințitul Mihai a explicat și structura volumului: cele 32 de texte pot fi citite independent, iar șapte dintre ele sunt inedite; celelalte au fost publicate anterior în reviste și pe platforme precum Contributors sau România Literară. În spatele diversității temelor se află însă aceeași căutare: încercarea de a construi un răspuns personal la ceea ce îi este dat omului să trăiască în prezent. Autorul a vorbit despre întâlnirea cu oameni și personaje care pot deveni surse de înțelepciune, despre experiența de viață care se decantează dincolo de pregătirea strict rațională și despre necesitatea de a ne reformula uneori propriul mod de a privi lumea. Volumul nu oferă „o rețetă”, ci propune cititorului să descopere și să redefinească noțiuni precum oportunitatea, fatalitatea, luciditatea sau chiar simțul umorului.
Partea a doua a întâlnirii a fost dedicată dialogului propriu-zis cu autorul. Una dintre întrebările lui Mihnea Măruță a pornit de la experiența generației care, după 1989, a început să redescopere istoria recentă a României și, mai ales, drama celor trimiși în închisorile comuniste. Întrebarea – „Noi ce am fi făcut?” – a devenit punctul de plecare pentru o reflecție asupra mărturiei generației care a trecut prin închisori și asupra modului în care aceasta poate fi înțeleasă de cei de astăzi. Răspunzând, Preasfințitul Mihai a evocat inclusiv figura Cardinalului Iuliu Hossu, subliniind că memorialistica unor oameni care au trecut prin suferință arată capacitatea acestora de a nu rămâne captivi sentimentului de nedreptate. În acest context, memoria nu devine o formă de închidere în suferință, ci poate deveni o resursă pentru înțelegerea prezentului și pentru păstrarea umanității.
Referindu-se la Viktor Frankl, descoperit de curând și de care a fost profund impresionat, Preasfințitul Mihai a revenit la ideea valorii timpului prezent și la întrebarea esențială despre cum poate omul să rămână om indiferent de circumstanțele care îi sunt date.
O altă întrebare a vizat modul în care autorul își alege lecturile. Preasfințitul Mihai a vorbit despre rolul întâmplării, despre felul în care un autor îl poate conduce către un altul și despre importanța lecturii istorice pentru înțelegerea perspectivelor diferite asupra realității. A amintit și experiența publicistică de pe platforma Contributors, unde a început să scrie despre teme legate de prezent, într-un registru diferit de cel al predicii, încercând să ofere un punct de vedere personal fără a transforma textul într-un discurs moralizator. Astfel, lecturile sale au găsit o formă de expresie în spațiul publicistic și cultural.
Mihnea Măruță a ridicat apoi problema stilului discret al scriiturii Preasfințitului Mihai și a întrebat dacă statutul și imaginea publică influențează modul în care acesta scrie. Răspunsul autorului a deschis o reflecție despre responsabilitatea scrisului, despre politețe, despre renunțarea la melancolie și despre raportarea la adevăr. Preasfințitul Mihai a subliniat că nu se regăsește în tipul de discurs care „dă cu barda”, ci preferă un mod de a vorbi care lasă loc dialogului și care pornește de la propriile întrebări și preocupări. Pentru el, cartea este motivată de „mirările lumii” și încearcă să intre în dialog cu acestea, printr-un proces de clarificare și de examinare a propriilor sentimente și preocupări. A vorbit și despre importanța poveștii personale în transmiterea unui mesaj, precum și despre necesitatea unei anumite detașări față de propriile scrieri.
În cuvântul său de încheiere, Preafericirea Sa Claudiu a așezat întâlnirea în contextul mai larg al relației dintre Biserică și cultură. Amintind că, în cadrul recentei Conferințe a Episcopilor Catolici din România, fusese discutat inclusiv un document al Dicasterului pentru Cultură și Educație referitor la riscul unei fracturi între Biserică și cultură, între Evanghelie și cultură, Preafericirea Sa Claudiu a evidențiat semnificația întâlnirii de la Cluj. Întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma a vorbit despre spațiul cultural creat de Preasfințitul Mihai Frățilă în jurul misiunii pe care o îndeplinește la București, aceea de Ierarh greco-catolic, un spațiu de dialog între Biserică și lumea culturală. A evidențiat felul în care lecturile, formarea și capacitatea de relaționare a Preasfințitului Mihai au făcut posibil un dialog în care Evanghelia și discursul despre credință pot fi prezentate într-o manieră accesibilă lumii culturale, fără ca identitatea confesională să devină o barieră.
În mod firesc, cuvântul Preafericirii Sale s-a întors apoi către spațiul în care avea loc întâlnirea: Muzeul „Fericitul Cardinal Iuliu Hossu”. Titlul volumului – „Partea care nu se va pierde” – dobândește, în acest loc, o rezonanță aparte. Preafericirea Sa a observat că „partea care nu s-a pierdut” pentru Iuliu Hossu și pentru ceilalți Episcopi și mărturisitori reprezentați în muzeu este tocmai acea parte care trece dincolo de moarte și de istorie: mărturia credinței și, astăzi, pentru Iuliu Hossu, faptul că el nu mai este doar Episcopul sau Cardinalul Iuliu Hossu, ci Fericitul Iuliu Hossu. În acest sens, spațiul muzeului a devenit mai mult decât cadrul unei lansări de carte. Întâlnirea a creat o punte între memoria mărturisitorilor credinței și întrebările omului contemporan, între istoria Bisericii și cultura prezentului, între experiența suferinței și speranța care se naște din credință.
Preafericirea Sa a legat această reflecție și de rugăciunea copilului Mihai Frățilă, amintită la începutul serii – „Doamne, ajută-mă să nu mor niciodată!” – văzută în lumina credinței creștine ca o rugăciune care își găsește împlinirea în adevărul că, în Isus Cristos, moartea nu mai are puterea de a încheia existența, ci devine trecere spre viața adevărată. Astfel, lansarea volumului „Partea care nu se va pierde. Despre alegere și discreția binelui” s-a încheiat într-o atmosferă de comuniune și apropiere. În spațiul încărcat de istorie și mărturie al Muzeului „Fericitul Cardinal Iuliu Hossu”, cartea a devenit punct de plecare pentru o întâlnire între oameni, între generații, între Biserică și cultură. Participanții au avut posibilitatea să achiziționeze volumul de la standul Editurii Humanitas, iar la final Preasfințitul Mihai Frățilă a oferit autografe și a rămas în mijlocul celor care au dorit să continue dialogul și împărtășirea. Într-un spațiu dedicat unui om care a rămas fidel credinței sale până la capăt, întrebarea despre „partea care nu se va pierde” a căpătat astfel o semnificație aparte: ce rămâne dincolo de ceea ce trece, ce păstrează omul în fața lui Dumnezeu și ce poate deveni, prin viața și mărturia sa, un dar pentru ceilalți.
