Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

INTERVIU: Ziua Marii Uniri, povestită chiar de artizanul ei

 
INTERVIU:  Ziua Marii Uniri, povestită chiar de artizanul ei
  • 28 Noi 2014
  • 5378
Dacă specialiştii ar face un Top 5 al celor mai importante figuri istorice româneşti ale secolului trecut, Cardinalul Iuliu Hossu ar număra printre ei. Dar s-ar putea să fie îndeajuns şi un Top 3. De ce? Pentru că cu greu ne putem imagina unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat al României fără contribuţia sa: a mers prin aşezările Ardealului pentru a-i strânge pe români şi a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers al Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand. Dar nu a fost numai momentul de graţie al Unirii.

La 28 octombrie 1948, după instaurarea comunismului, Iuliu Hossu fost ridicat şi arestat de la locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu, unde era găzduit. În scurt timp, la exact 30 de ani de la ziua în care s-a citit Rezoluţia Unirii la Alba Iulia, Biserica Greco-Catolică, prin decretul 358, era desfiinţată iar bunurile ei treceau în posesia Bisericii Ortodoxe Române.

După arestare, Iuliu Hossu este dus la Dragoslavele, la Palatul de vară al Patriarhiei, păzită şi împrejmuită cu sârmă ghimpată. Tot aici sunt aduşi şi ceilalţi episcopi greco-catolici: Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu. În februarie 1949, sunt transferaţi cu toţii la Mănăstirea Căldăruşani, transformată şi ea în lagăr. În mai 1950, vor fi transferaţi la Penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de exterminare. La Sighet, Securitatea îi oferă episcopului un scaun mitropolitan ortodox, pe care acesta îl refuză.

În 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori de la Sighet, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, sunt transferaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. Are loc întâlnirea în care Petru Groza îi oferă lui Iuliu Hossu scaunul de Mitropolit al Moldovei. Episcopul refuză din nou. În 1956, Iuliu Hosu este mutat la Mănăstirea de maici de la Ciorogârla, de lângă Bucureşti, de unde, după scurt timp, este readus la Mănăstirea Căldăruşani.

Va rămâne aici izolat până la sfârşitul vieţii. Tot aici află, prin trimisul Vaticanului, că la 28 aprilie 1969 a fost promovat Cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, devenind astfel primul cardinal român provenit dintr-o biserică românească. Este invitat să meargă la Roma, dar refuză să îşi părăsească ţara fără posibilitatea de a putea reveni. Moare la 28 mai 1970, în Spitalul Colentina din Bucureşti.

În 1968, la aniversarea a 50 de ani de la Marea Unire, Petronela Negoșanu și E. Boșca-Mălin îl viziteză pe Iuliu Hossu, aflat în domiciliu forțat, și îi iau un interviu pentru revista „Steaua”. În discuția purtată cu cei doi colaboratori ai publicației clujene, Cardinalul povestește, printre altele, cum a trăit, împreună cu zecile de mii de oameni adunați la Alba Iulia, istoricele clipe de la 1 decembrie 1918 și momentul predării actului Unirii la București:

    Ați împlinit o jumătate de veac de episcopat, preasfinte...

    Sunt într-al 51-lea. Am fost investit în scaunul vlădiciei de Gherla în 1917, când am părăsit, cu inima sfârtecată, misionarismul din spitalele Monarhiei, unde timp de trei ani am fost preot militar pentru zecile de mii de români răniți pe fronturi. De acolo, ca și de acasă, știam supremele dorințe ale neamului: „unirea cu Țara prin dorința Supremului Stăpân”. Comunicam mereu aceasta în taină, conducătorilor noștri politici de atunci, în frunte cu Pop de Băsești, Mihaly, Vaida, spunându-le că toți așteaptă doar semnalul, care nu a întârziat să vină. „Să stăm tare, să stăm cu smerenie! Să luăm aminte!” – ne erau vorbele.

    După investitură am văzut pe împăratul. Eram episcop tânăr: 32 de ani. I-am vorbit: poporul nostru este sortit nimicirii de stăpânirea maghiară, vrea dreptate. M-a ascultat. Dreptate nu i-a făcut. Și-a luat-o singur.

    Acum 50 de ani!

    Da, în anul Domnului 1918, anul împlinirilor.

    Cum îl rețineți?

    Întâi decembrie a fost ceas al împlinirii Dreptății, de veacuri așteptată, rostită de Dumnezeu prin poporul său fericit ce se unea pe veci cu România. Ceas de lumină revărsată din veacuri, de biruință a Adevărului; ceas al supremei bucurii a unui neam ridicat din suferința mileniului cu credința tare în dreptatea lui. (...)

    Preasfinte părinte, noi am recitit nu demult cuvântarea rostită de Sființia Voastră la Alba Iulia și...

    A, da, am cuvântat și eu la împlinirea voinței Domnului în mijlocul elanului anonim...

    Veneați, ca toți cei atunci prezenți la măreața adunare, din lumea de energii, de conspirații și suferințe, cerând cuvânt istoriei.

    Asistam, optimiști și senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da... îmi amintesc... Afară, cât era întinsul, sta popoporul românesc, peste o sută de mii, așteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, Episcopul Caransebeșului: „La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm buna vestire. ” „Că bine spui frăția ta!” a fost răspunsul.

    Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar și ieșim braț la braț să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin și omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căsniți Horia, Cloșca și Crișan. Fac semn la Sfânta Cruce peste frunțile senine ale imensei mulțimi, apoi încep cu inspirație de dincolo de mine, robul:

    „Acesta-i ceasul Dreptății, fraților întru neam!” Brațele îmi erau ridicate să cuprindă și cerul, și pământul. În slăvi, dincolo de frunți spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci frunțile: „Vă amintiți de zilele de întuneric , când vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceți aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre?” „Da, Sfinția Ta, te știm, te cunoaștem!”, mi-au răspuns sute de glasuri. „Ei bine, ceasul acela a sosit!” „Unire! Unire!”, legăna valul viu.

    M-am gândit la Hristos, la spusa lui adresată apostolilor, și am rostit pentru mulțime: „Da, fraților, Unire! Mulți au dorit să vadă ceea ce vedeți voi și n-au văzut; să audă ceea voi auziți acum și n-au auzit. Ochii voștri lăcrămează fericiți că văd și urechile că aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultați!” Și le-am citit apăsat actul Unirii.

    La sfârșit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu, prin reprezentanții a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale. „Ne unim! Ne unim!” și plângeau a bucurie neamurile noastre toate. „Ne unim! Binecuvântă părinte!”

    Eu le-am spus iarăși: „Fericiți sunteți voi fiilor care pentru vecie pecetluiți Unirea cu România, o Românie întemeiată pe Dreptatea lui Hristos, pe credința poporului său. Dreptatea și Adevărul sunt la temelia României unite!” Așa a fost...

    Ce semnificație avea hotărârea?

    Hotărârea este magna-chart libertatum; arată sufletul generos al românilor; este rezultatul unui examen luminos de conștiință a unui popor întreg. Ea, și e bine să știți asta!, este izvorul luminos al principiilor pe care azi le găsim solemn codificate în Constituție. Vă amintiți ce se hotărâse, între altele, la Alba Iulia? Noi bătrânii o știm o știm ca pe un text biblic: „Egala îndreptățire și deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din Stat.” Era unul dintre principiile fundamentale la alcătuirea noului Stat Român proclamat de adunarea națională de la 1 decembrie 1918.

    Constituția noastră spune că libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor. Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Exercitarea cultului este garantată de Constituție. (...) Și vă mai spun, pentru că n-am ascunziș în inimă, că acest întâi decembrie este, după părerea mea, întunecat de măsura din 1 decembrie 1948, luată după 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revoluția de la 1848 și 30 de ani de la ce din 1918 – aceste acțiuni de mare curaj la care au contribuit din plin credincioșii luptători ai Bisericii. Convingerea mea este că nu va trece mult timp până când lumina bucuriei semicentenarului de acum va fi totală.  La aniversarea solemnă din 1968 nu se cuvine să fie absentă Biserica Blajului, Biserica tăcerii; să fie rănită constituția țării în ceea ce are mai profund, mai uman. Aniversarea trebuie să îmbrace deplina haină a luminei; să poarte adevărata pecete a autenticității erei pe care noua constituție o consfințește; să fie îndreptată nedreptatea.

    Care sunt factorii determinanți ai Unirii?

    Poporul! El a pregătit Unirea. Toți, până la unul, știau că sunt români; că România liberă este doar peste crestele Carpaților; că toți românii trebuie să fim la un loc.

    Îmi vine în gând o întâmplare din timpul unei vizitații canonice din 1917. Apăsa greu prigonirea întunericului. Gemeau temnițele și lagărele sub strânsori de lanțuri. Noi încercam să ducem mângâiere și tărie de speranță în puterea Dreptății divine.

    Într-un sat cu fii de-ai mei, mă îmntâmpină în fața bisericii o tânără cu rugămintea înlăcrimată de emoția vorbei rostite tare: „Binecuvântă-ne părinte pe noi cele tinere fete cu bobul lacrămii în colțul de năframă pentru Unirea cu România.” Taci, fiica mea, i-am spus o duhovnicească dojană. „Nu pot! Tăcerea îmi frânge inima. Dacă o închid, doare. În fața preasfinției tale, ea, inima, trebuie să se deschidă!”

    Aveam, deci, și trebuie să avem!, cu toții inima deschisă și azi. Unirea e a noastră, a tuturor românilor. Așa era poporul! Îmi vine aminte și o altă întâmplare. Unchiul meu Vasile fusese trimis de Tisza Pișta, împreună cu Toader Mihaly, la Carol I spre a stărui ca România să rămână neutră. La ieșirea de la rege, unchiul întâlnește pe Nicu Filipescu: „Ce să spunem domnule ministru lui Pișta?” „Nimic! Vom trimite vorbă prin 600.000 de baionete!” „Așa? Apoi Dumnezeu să le dea sănătate. Noi vom tăcea molcom! Așa erau popii în misiuni diplomatice!”

    Vă mai amintiți de împrejurările prezentării actului Unirii la București?

    Eram patru: Goldiș, Alexandru Vaida, Miron Cristea de Caransebeș și cu mine. Ne-am urcat într-un... tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne așezați în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coșului ce înfrunta urcușul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploiești ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obține drumul liber spre capitala izolată de restul țării de trupele germane în retragere. Întârzierea noastră se datora între altele și unei schimbări pripite politice: căzuse guvernul Coandă preluând puterea Ion Brătianu. A doua zi, la București, ne-a așteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe despre istorie: sunteți așteptați să sosiți de 1000 de ani. Să nu ne mai despărțim niciodată. Bucuria nu era a unei generații, ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în ideea de unire. (...)

    O, Doamne! Cum trăiește în mine marea și sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspirațiilor naționale, în cetatea de scaun a voievozilor țării românești! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-și pot găsi loc în vorbă: strigăte ca de osana – osana pentru Transilvania. Vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii. Alții presărau flori cine știe de unde aduse din Bucureștiul plin în 1918 doar de petalele inimilor. Unii aruncau pălăriile.  Cu toții răbufneau în strigăte de necontenită bucurie.

    Venea Tansilvania!


 

Acest articol apare cu sprijinul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Documentarea şi cercetarea în arhiva CNSAS a fost realizată de: Cristina Anisescu, Florentina Budeancă, Liviu Burlacu și Cipriana Moisa (Direcţia Cercetare, Expoziţii, Publicaţii, Serviciul Programe Educaţionale şi Centrul de Istorie Orală).




Sursa:www.romanialibera.ro