Dintre toți temnicerii din închisorile prin care a trecut în 17 ani, soţul meu, liderul ţărănist Ioan Bărbuş, spunea că Alexandru Vişinescu a fost cel mai rău. Tocmai de aceea fusese ales pentru închisoarea cu regim de exterminare de la Râmnicu Sărat. Nu se mulțumea « să aplice regulamentul » – şi aşa dur şi inuman – dar mai adăuga chinuri şi de la el. Fotografia lui de comandant al închisorii îl arată stând la birou, cu un stilou în mână (ehei!), mulţumit de el însuși, ca să afle acum, la 90 de ani, că ceea ce considerase el momentul lui de apogeu, i-a adus o pedeapsă grea, de 20 de ani, pentru tratamente inumane. De sigur, întârzierea judecății e o greşeală a societății noastre democratice sui generis, dar aşa se face dreptatea de când lumea. O spune un dicton latin din vechime :Sero, tamen tardis, pedibus poena venit. (Târziu şi cu paşi obosiți, pedeapsa tot a venit.)
Totuşi, ce să înţeleagă acest bătrân care crezuse că-şi făcuse datoria, chiar şi cu asupra de măsură ? Destul că şi-a amintit, chiar în cursul procesului (şi aşa am aflat şi noi), că Victor Rădulescu-Pogoneanu – unul din cei cărora le-a grăbit moartea – îi spusese că « va răspunde». Nu pentru că şi-a făcut datoria, ci pentru cruzimea cu care i-a chinuit pe deţinuţi. Pentru fapte pentru care n-ar putea exista iertare, dacă nu ne-ar fi dobândit-o Cristos, prin jertfa lui pe cruce. Iar noi, care am învăţat de la El rugăciunea Tatăl Nostru, nu putem să nu iertăm, ca să fim şi noi iertaţi. De aceea există instituţia Justiţiei, ca să se facă dreptate, nu răzbunare.
Cred că nu este și nu va fi tratat cu brutalitate, ci cu omenie (aș zice, chiar cu o simpatie de ”breaslă”) ; nu va fi liber să circule, dar va duce o existenţă liniştită, cu asistenţă medicală, la nevoie. Va putea primi vizite şi pachete. Dar mă gândesc la “ceva mai bun”, cum le spusese sfântul Pavel Corintenilor (I Cor.12,31) – dacă şi-ar îndrepta gândul spre Dumnezeu! Dacă și-ar aduce aminte că, atunci când era mic, mama sau bunica îi vorbise de bunul Dumnezeu, de Cruce și de Înviere, de Maica Domnului! Dacă în singurătatea de acum, “și-ar veni în sine”, ca şi fiul risipitor (Luca,l5.7), şi ar trăi, împreună cu Biserica, pregătirea pentru Sfintele Paști! Câtă pace și câtă mângâiere i-ar aduce credinţa! Ar fi aproape ca şi tâlharul din dreapta, cucerindu-și veșnicia înainte de capătul drumului! Ca cel a sosit în cel din urmă ceas, ascultând de îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, fără frică pentru întârzierea sa!
În închisoare, reușisem să ascund în tivul bluzei o medalie miraculoasă a Sfintei Fecioare. Nu o priveam, dar atingeam din când în când mica iconiță de metal ieftin – și mi se părea că e cea mai mare comoară : îmi aducea aminte de Cer! Nu mai contau mizeria din jur și grosolăniile gardiencelor. Şi mă gândesc, cât ar putea fi de fericit Alexandru Vişinescu, dacă și-ar accepta suferinţa de acum, ca o ispășire pentru răul făcut, cu gândul la iertarea şi la iubirea lui Dumnezeu.
Pentru asta mă rog. Pentru că există un strop de sfințenie pentru Alexandru Vişinescu. Jertfa Crucii a câștigat, pentru el personal, pentru fiecare clipă din trecutul lui, pentru toate ororile de care i-a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu că va răspunde, iertarea deplină şi fericirea sufletească.
Elsa Anca-Bărbuş
Nota redacției: Autoarea, ajunsă la o venerabilă vârstă, face parte dintre puținii supraviețuitori ai întâlnirilor studenților astriști (greco-catolici) patronate de Monseniorul Ghika la biserica „Sf. Vasile” din București. Întreaga sa familie a primit și trăit harurile lui Isus cel închis și arestat.
http://episcopiabucuresti.ro/de-ce-ma-rog-pentru-alexandru-visinescu/
