Viața noastră spirituală poate fi asemănată cu o călătorie de-a lungul căreia ne confruntăm atât cu lucruri frumoase, cu experiențe minunate, cât și cu încercări și capcane. Una dintre cele mai comune capcane, care se prezintă de multe ori de-a lungul vieții, sub diferite forme, este aceea de a crede că suntem prea puțin vrednici, prea păcătoși, prea slabi pentru a ne apropia de Dumnezeu.
Ca și în cazul tuturor capcanelor, și aici lucrurile nu sunt complet albe sau complet negre, ci se află într-o zonă de gri, în care minciuna se alătură în mod perfid adevărului, creând astfel confuzia tipică ispitelor. Care este partea de adevăr? Aceea că suntem, într-adevăr, păcătoși, slabi și nevrednici. Concluzia, în schimb, adică faptul că, din această cauză, nu am fi îndreptățiți să ne apropiem de Dumnezeu, este una total greșită, pentru simplul motiv că asta ar însemna să nu mergem niciodată înspre El: cine și în ce situație oare ar putea avea orgoliul de a crede că este suficient de demn pentru Cer?
De aceea, suntem chemați să mergem înspre Domnul cu lipsurile și cu slăbiciunile noastre, așa cum Isus ne invită, printr-un binecunoscut text spiritual intitulat „Iubește-mă așa cum ești”: „Dacă vei aștepta până când vei fi desăvârșit, atunci n-ai să Mă iubești niciodată”.
Adevărații maeștri spirituali știu că lucrul cu adevărat important, care determină statura noastră spirituală, nu este căderea în sine, ci capacitatea și dorința de a ne ridica încontinuu pe calea înspre Cristos. Sfântul Pavel, cel care a experimentat atât perioada în care persecuta Biserica, cât și cea în care era parte și slujitor al acestui Trup Mistic al lui Cristos, le scrie fraților din Roma: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru”.
În Evanghelia de astăzi ni se oferă oportunitatea de a contempla acest mister al iubirii în figura apostolului Petru. Ceea ce el trăiește astăzi îi va fi de mare ajutor în momentul în care slăbiciunea și fragilitatea își vor face simțită prezența, în momentul întunericului și al trădării. De pe culmile disperării va fi astfel capabil să recunoască, chiar prin întunericul păcatului, ochii milostivi și iertători ai Mântuitorului.
Împreună cu el, suntem și noi invitați să nu ne pierdem speranța și credința în Dumnezeu atunci când experiența ispitei și a păcatului ne-ar îndemna să spunem: „Pleacă de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. Mântuitorul, venit în lume tocmai pentru păcătoși și nu pentru cei drepți, are tot timpul o mână întinsă înspre noi.
În sacramentul Spovedaniei, păcatele noastre, oricât de negre ar fi, lasă locul unui alb imaculat, ce îmbracă sufletul nostru prin iertarea lui Dumnezeu. Trebuie doar să întindem o mână, să facem un pas, să cerem cu încredere și vom simți iubirea nemărginită a lui Isus, experimentând adevărul cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul: „Dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră…”.
† Claudiu Lucian Pop
Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș
Administrator al Eparhiei de Cluj-Gherla
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică
Ev Lc 5,1-11
Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, a văzut Isus două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Isus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Isus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.
