Filmul „Fences”, regizat de Denzel Washington, ecranizare a piesei recompensate cu premiul Pulitzer a lui August Wilson, este un cântec de laudă al unicității și „greutății” unei persoane obișnuite, un gunoier afro-american din America anilor ’50. În clasicismul structurii dramatice, încărcătura existențială, realismul „mecanicii” infinit de complexe a vieților îngemănate, înflorite sau frânte, și în însăși celebrarea narativă a miracolului și tragediei Vieții, povestea imaginată de August Wilson și redată cu o fidelitate programatică de către Denzel Washington (ca regizor și actor) se înscrie pe deplin în fibra ce-i unește pe marii dramaturgi americani.
Troy Maxson este un fost tâlhar, pușcăriaș, jucător de baseball, actualmente soț și tată, câștigându-și existența ca gunoier în Pittsburgh. După o tinerețe a haosului și delicvenței, petrece 15 ani în pușcărie pentru o tâlhărie. Cea care îl va „pune pe picioare”, alegând să-l iubească și să renunțe la orice vis pentru el, va fi Rose, a doua soție, cu care se va căsători după ce va ieși din închisoare. Condițiile istorice (bariera rasială) îi vor opri cariera de jucător profesionist de baseball. Resemnat cu o viață liniștită de soț și tată, avântul său către alte orizonturi va izbucni din nou, după 18 ani, găsindu-și expresia într-o relație cu o altă femeie, cu care va avea și un copil. Din inevitabila confruntare cu soția sa vor ieși la iveală câteva dintre cele mai nobile dar și cele mai egoiste porniri ale ființei umane: căutarea plăcerii balansate de simțul datoriei; căutarea unui absolut iluzoriu: faimă, iubiri „interzise”, libertate; ambiguitățile unei vieți conjugale în care intimitatea ajunge să funcționeze ca „supapă”, pentru a uita lumea dezlănțuită din afară și din adâncul inimii; jertfa zilnică, neobservată, cufundată în discreție și uneori lacrimi, a femeii care face din bărbatul său unicul orizont, sacrificând cu eroism toate aspirațiile, egoiste sau nu.
Cealaltă latură a vieții lui Troy este relația cu cei doi fii ai săi. Cu cel mai mare este ironic, rezervat față de pasiunea acestuia pentru muzică, strâns „la pungă” atunci când acesta îi cere, din nou, bani cu împrumut. Cu cel mic este sever, uneori arbitrar, dur. Vrea „să facă om din el”, pe o cale dură a cultivării responsabilității în dauna visului acestuia de a deveni jucător de fotbal. Îi oprește cu brutalitate acest vis și îl îndreaptă doar spre școală și un loc de muncă. Tensiunile se vor acumula până în momentul unei confruntări violente, după care îl dă afară din casă. Fiul se va înrola în Marină și se va întoarce abia după șapte ani, după moartea tatălui.
Nimic mai bogat, nuanțat, minunat și înspăimântător decât viața. Cine este un sfânt, în această lume? Cine este un demon? Suntem între cer și pământ, adică, așa cum arată simbolistica iudaică, în zona infinitului, a texturilor nesfârșite ale existenței, a posibilităților nenumărate, a adâncimilor sufletești nemăsurate. Orice virtute, căutată prea insistent, fără a le căuta și pe celelalte împreună cu ea, devine viciu sau manie. Constantele alegeri proaste, adică defectele de judecată sau de caracter, vin adesea din povești personale întortocheate, rareori lipsite de durere, de traume neasumate, devenite pietre de moară despre a căror existență individul nici nu-și dă seama. Troy a avut un tată nebun, de care a trebuit să fugă la doar 14 ani. Puțini oameni rămân neatinși de o asemenea experiență. A urmat, aproape logic, perioada delicvenței. Orizontul de viață restrâns l-a făcut să-și investească toată energia emoțională într-o posibilă carieră sportivă. Rămas fără aceasta, asprit de viață, el nu putea deveni decât acest tată din prezent.
Mai presus de toate, se ridică bariera ultimă, limita de care am vrea să ne protejăm cumva, oricum, prin măsuri disperate, construind… garduri. Este însăși moartea, dușmanul pe care Troy l-a simțit suflându-i în ceafă toată viața, de care a vrut să fugă mereu: prin faimă, printr-o familie liniștită, apoi în brațele unei femei. În confruntarea amară cu Rose, soția rănită pentru totdeauna de adulterul soțului, Troy face aluzie la un întuneric în care el, împreună cu ea, s-ar fi cufundat la fiecare sfârșit de săptămână, într-o viață intimă ce funcționa ca surogat al eternității, iluzie a plăcerii și a pulsației vieții orizontale a acestei lumi care, cumva, ar putea să înfrângă moartea. Este acea gustare până la capăt a plăcerilor acestei lumi – faimă, bani, putere, sex – pe care mulți o îmbrățișează, fie că au sau nu capacitatea de a explica printr-o teorie acest comportament. O îmbrățișare a lumii care, de la un punct, se transformă în intoxicare, o iluzie a câștigării nemuririi printr-o experiență totală a vieții. Iar o altă femeie e doar un alt popas al acestui călător cu o foame care, de fapt, nu va înceta niciodată cu ajutorul persoanelor umane sau al lucrurilor.
Rămas singur, cu amanta moartă la nașterea copilului său, cu un fiu plecat, soția înstrăinată, Troy e într-o zi eliminat, („strike out”) din jocul vieții. Și atunci începe, în fapt, o altă poveste a unei persoane, prin amintiri filtrate, prin moștenirea emoțională și printr-un mister al unei prezențe întârziate și al unei absențe… bogate, dense. „Omul acesta umplea casa. Îmi umplea viața. În prezența lui îmi venea să cânt, chiar dacă îmbrățișarea lui mă ardea uneori.”, îl evocă soția sa.
Iubirea. Viața. Omul. Motivațiile. Venit acasă pentru înmormântare, fiul cel mic, acum pușcaș marin, e întrebat de cel mare dacă e bine, dacă e fericit. Răspunde doar printr-o privire melancolică. Iată-l din nou pe fiul risipitor, marea parabolă a culturii occidentale, întors acum: nu sărac, ci „cu un rost în viață”, nu îmbrăcat în zdrențe, ci în uniformă strălucitoare; iar tatăl, aparent, nu este bătrânul bun și generos din Evanghelie; de fapt, nici nu mai este între cei vii. Și totuși, e tată, aceeași figură determinantă a existenței umane, figura care te marchează pentru totdeauna, care te locuiește și pe care tu, totuși, trebuie să o înlocuiești, preluând întreaga responsabilitate, sperând să nu-i repeți erorile. „Simțeam că mă sufocă”, strigă fiul cel mic către mama sa, spunându-i că ar vrea să nu meargă la înmormântare. Certându-l, ea îi spune că, oricât ar vrea să fugă de figura tatălui, fiul îl are în el, îl va purta totdeauna cu el.
Doar un fiu poate înțelege greutatea acestei prezențe, a acestei moșteniri, a drumului delicat care trebuie parcurs, pe de o parte, de tatăl care nu trebuie să fie nici absent, nici autoritar sau arbitrar, și, pe de altă parte, de fiul care trebuie să știe să devină bărbat împreună cu tatăl său, nu împotriva lui. Abia acum, la înmormântare, fiul cel mic înțelege din discursul mamei mai mult din motivațiile tatălui: „El a vrut ca tu să fii tot ceea ce el nu a fost… Și în același timp a vrut să fii tot ceea ce el era.” Troy apare astfel în întreaga sa lumină, a unui om cu lipsuri, mari greșeli, dar motivat în mod fundamental de o iubire adâncă: acea iubire aspră de tată care astăzi e în declin, iubire care arde tot ce e inutil, care stăpânește, educă, provoacă la asceză și e adeseori confundată cu capriciul sau nebunia.
Fredonând un cântec cu surioara sa vitregă, fiul cel mic are un moment de revelație, în care totul se leagă și adâncimile inimii sale izbucnesc. Stă să plângă, vocea i se frânge. Partea filială a întregii sale persoane, locașul iubirii fiului față de tatăl, legătura ce unește în sine biologia și conștiința, genele și inimile, materia și spiritul se ridică la suprafață în contextul acestei absențe grele: de semnificații, de amintiri, de descoperiri și conexiuni. Greutatea unui om oarecare. Dar om, persoană irepetabilă, infinit ascuns în carne și strălucirea unei priviri, în mângâieri, râsete, biografie, viață. Ce înseamnă, ca soție, să-ți pierzi bărbatul, iubirea vieții tale? Ce înseamnă, ca fiu, să-ți pierzi tatăl: amintirii mâinii sale mari și protectoare, zâmbetul său cu care te trezea dimineața ca să te ducă la grădiniță, gustul prăjiturii de după un film văzut împreună la cinema, mirosul hainei sale în clipa întoarcerii acasă, regretele confruntărilor?
Așa vedem că Troy intuise corect: da, poți provoca moartea, o poți lua peste picior, o poți trata ca pe un adversar de la baseball pe care să-l întâmpini, bărbătește, cu o bâtă. Victoria ei, aparent implacabilă, universală, asupra fiecărui om, se transformă întotdeauna în înfrângere. Ea devine o glumă proastă, „o doamnă cu coasa” care se înfrânge singură. Căci ce lasă ea în urmă, după ce lacrimile se vor șterge, este doar prezență, zâmbet, purificare, iubire. Trecut dincolo de această limită, omul apare pentru cei dragi în adevărata sa lumină, iar ei vor purta mai departe amintirea sa și învățăturile sale. Gabe, fratele cu deficiențe mintale al lui Troy, suflă disperat în trompetă, zicând că trebuie neapărat să-l anunțe pe Sf. Petru să deschidă porțile pentru Troy. Și, pentru prima dată după multe încercări ridicole, sunetul iese curat, către cer. Într-un oraș industrial al secolului 20, o trompetă anunță că într-un loc oarecare a trăit, a muncit, a greșit și a iubit un om. Restul e dar și mister.
