Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Lectio brevis

 
Lectio brevis
  • 10 Iun 2017
  • 3763

Lectio brevis - Festivitarea de absolvire la Facultatea de Teologie Greco-Catolică Blaj, 2017

10 iunie 2017, Catedrala Arhiepiscopală Majoră

 

DUMINICA, ZIUA DOMNULUI;

DUMINICA, ZIUA OMULUI.

 

1. Duminica în Constituţia liturgică a Conciliului II Vatican.

“Sfânta Maică Biserică crede că este de datoria sa să celebreze cu sfântă amintire, în anumite zile din cursul anului, opera de mântuire a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua căreia i-a dat numele de duminică, comemorează Învierea Domnului, pe care, în fiecare an o celebrează împreună cu fericita Sa pătimire, la Paşti, care este cea mai mare dintre solemnităţi” (SC, 102).

“Potrivit Tradiţiei apostolice, care îşi are originea în însăşi Ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul Pascal, la fiecare opt zile, în ziua în care se numeşte pe drept cuvânt Ziua Domnului sau Duminica. În această zi, credincioşii trebuie să se întrunească în adunare pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a participa la Euharistie şi astfel să amintească Patima, Învierea şi Preamărirea Domnului Isus şi să aducă mulţumiri lui Dumnezeu care i-a renăscut la o speranţă vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi (I Pt 1,3). Deoarece, duminica este sărbătoarea primordială care trebuie propusă şi întipărită în pietatea credincioşilor, astfel încât ea să fie totodată o zi de bucurie şi de încetare a muncii. Să nu se aşeze înaintea ei nici o altă solemnitate afară de cazul că este de cea mai mare importanţă, deoarece Duminica este fundamentul şi nucleul întregului an liturgic” (SC, 106).

2. Numirile Duminicii.

Termenul duminică din limba română, derivă din latinescul dominica dies (Ziua Domnului), ziua care urmează după sâmbătă şi este prima zi a săptămânii.

Ştim că la evrei toată săptămâna gravita în jurul sabatului, zilele săptămânii fiind numite prin raportare la sabat: una a sâmbetei, a doua a sâmbetei… a şaptea fiind sâmbăta însăşi. Aşa se explică şi faptul că, primii creştini recrutaţi dintre evrei foloseau pentru duminică denumirea evreiască a zilei în care a avut loc Învierea lui Isus: prima a sabatului (η μια τον σαββατον, prima sabbathi, una sabbathi, dies octava sau chiar apelativul păgân dies solis). Aşa găsim în scrierile Noului Testament, când se relatează minunea Învierii: “După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de prima zi a săptămânii…” (Mt 28,1); “Iar în ziua întâi a săptămânii Maria Magdalena a venit la mormânt…” (In 20,1); “În ziua întâia a săptămânii adunându-ne noi să frângem pâinea…” (Fap 2o,7); “În ziua întâi a săptămânii fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate…” (I Cor 16,2). Primele comunităţi creştine celebrau “prima zi a săptămânii” ca pe o zi aleasă, cu adunare de cult, frângerea pâinii şi opere de caritate. Foarte curând (sfârşit de secol I) creştinii au schimbat chiar şi denumirea evreiască adoptând denumirea specific creştină de Ziua Domnului (Dominica Dies, η κυριακη ημερα), sau Duminica: «Am fost în spirit în zi de Duminică…» (Apoc 1,10); «Când vă adunaţi în Duminica Domnului frângeţi pâinea şi mulţumiţi…» (din Didahia celor 12 Apostoli).

Însă multă vreme denumirea specific creştină a Duminicii a alternat cu cea păgână de Ziua Soarelui (Dies Solis), pe care o întrebuinţau creştinii convertiţi dintre păgâni; şi era firesc! Sfântul Iustin Martirul, în Apologia sa, foloseşte această denumire când se adresează păgânilor: «Iar în aşa zisa Zi a Soarelui se face adunarea tuturor…»; «Iar în Ziua Soarelui noi ne adunăm toţi laolaltă…»; Tertulian foloseşte ambele denumiri; Sfântul Ambrozie al Milanului explică cu multă uşurinţă asemănarea dintre Cristos şi Soare, dintre Ziua Domnului şi Ziua Soarelui: «Ziua Domnului pentru aceea ne este cinstită şi solemnă, pentru ca în ea Mântuitorul, ca un Soare răsărind, a strălucit în lumina Învierii, împrăştiind întunericul iadului; de aceea, această zi este numită de păgâni Ziua Soarelui, pentru că o luminează Cristos, Soarele Dreptăţii, Cel ce a răsărit» (Sermo LXI, de Pentecoste); de fapt, Isus Domnul se identifica pe Sine cu lumina: «Eu sunt Lumina lumii…» (In 9,5).

În Apus, la Conciliul din Elvira (305) se foloseşte exclusiv denumirea de Duminică; de asemenea Conciliul I Ecumenic (325), în Canonul 20.  La aceasta a contribuit şi Edictul de la Milano, din 313, al împăratului Constantin cel Mare, urmat de un alt decret imperial, din 3 martie 321, care cuprindea la punctul 3 următoarea prevedere: «În întreg imperiul, ziua Duminicii să fie zi de odihnă şi de sărbătoare, zi de rugăciune» (Legile date de Constantin în folosul creştinismului sunt excpuse de istoricul Eusebiu de Cesareea, în cartea a X-a a Istoriei bisericeşti. Parte din ele au fost încorporate în legile imperiale: Codex Theodosianus et Justinianus).

Sfinţii Părinţi, în scrierile lor, foloseau diferite denumiri poetice pentru Duminică: Ziua a opta (Octava Dies); Împărăteasa sau Doamna zilelor; Ziua Pâinii sau a Sfintei Euharistii (întrebuinţată mai ales de Sfântul Ioan Gură de Aur); Începutul zilelor săptămânii; Prima a săptămânii; Ziua Întîi şi totodată a Opta.

3. Originea Duminicii.

Modul în care prima sabbathi a devenit ziua prin excelenţă a cultului creştin, nu avem date foarte precise. Dar Scrisoarea I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel din anul 56 (16,2), precum şi episodul din Troada, petrecut la circa trei ani mai târziu (Fap 20,7) ne îndeamnă să credem că la jumătatea secolului I, în Grecia, Asia Mică, Palestina şi Siria, creştinii se adunau pentru a asculta cuvântul şi a frânge pâinea în această zi.

Care au fost motivele pentru alegerea acestei zile? Miracolul Învierii care a pecetluit misiunea divină a lui Isus a avut loc în noaptea acelei prima a săptămânii, adică Duminica. Isus înviat a apărut apostolilor, iar Spiritul Sfânt s-a coborât în această zi peste ei. Acesta este motivul sigur pentru care, chiar de la începutul Bisericii, noaptea de sâmbătă spre Duminică a fost sfinţită în mod deosebit de către creştini prin rugăciune, frângerea pâinii şi priveghere, mulţi chiar cu aşteptarea venirii lui Isus. Legătura intimă dintre instituirea duminicii şi misterul Învierii a făcut ca, chiar de la început, această zi să primească şi să menţină în continuare pecetea unei bucurii festive, excluzându-se tot ce părea că ar avea caracter de penitenţă sau doliu.

4. Duminica, Ziua Domnului.

Pentru creştini, prima zi a săptămânii avea o importanţă deosebită, pe care nimic nu o putea umbri: prima zi după sabat (am văzut cum asigură toţi evangheliştii că, realitatea Învierii lui Isus a fost dovedită «în prima zi a săptămânii»). Această zi atât de radicală şi definitivă s-a impus cu puterea tainică ce o purta în conştiinţa lor, cât şi a lumii întregi, de atunci încoace.

Iudeo-creştinii continuau să frecventeze serviciile sabatice de la templu şi sinagogi, dar nu ezitau să celebreze şi «prima zi a săptămânii».

Cu ce se deosebeşte ziua de duminică de altă zi a săptămânii? Ar putea fi înlocuită cu altă zi? Ştim că în cursul timpului au fost asemenea încercări, apoi chiar în zilele noastre, pentru diferite comunităţi din diferite locuri, semnificaţia duminicii a pierdut din importanţă. Dar felul cum s-au comportat cei de demult, apostolii şi Biserica primară, faţă de această realitate, nu ne poate lăsa indiferenţi.

Sfânta Scriptură şi scrierile vechi nu menţionează mai întâi celebrarea zilei de Paşti, ci pe cea a Duminicii: ea este Ziua prin excelenţă a adunării creştine. Episodul relatat de Sfântul Pavel (I Cor 16,2), referitor la colecta pentru «sfinţii» din Palestina «în prima zi a săptămânii» vrea să accentueze faptul că, Biserica se zideşte pe caritate, ca edificiu sfânt al Domnului, prin comuniunea perfectă a credincioşilor, «pietre vii».

Celebrarea Euharistiei «în prima zi a săptămânii» (Fap 20,7) caracteriza Duminica primilor creştini, pentru că prin Euharistie comunitatea creştină comemora Învierea lui Cristos şi prezenţa Sa reală printre noi.

Nu trebuie să vedem în Duminică o invenţie creştină, nici o reacţie împotriva sabatului şi nici o continuare a lui. Dacă în comunităţile iudeo-creştine se constata coexistenţa sabatului şi a duminicii, creştinii observând sabatul şi frecventând chiar sinagoga şi celebrând în acelaşi timp duminica, nu putem spune că exista continuitate între aceste două celebrări. Sabatul evreiesc se caracteriza prin abţinerea de la orice muncă, fiind riguros legalizat, pe când duminica se prezenta ca o zi de cult ce amintea şi actualiza cea mai mare minune a tuturor timpurilor, Învierea lui Isus. Cu duminica am trecut de la o observanţă strict legală şi un cult mai mult imitat, gol, la o celebrare pascală care reînnoieşte crearea lumii şi a omului. Creaţia, după săptămâna evreiască ar fi început într-o zi de duminică!  Sabatul – sfîrşit de creaţie; Duminica – începutul operei de re-creaţie a lumii şi a omului!

Aşadar, duminica a fost chiar de la început zi de cult, repaosul apărând ca un «precept» spre secolul VI, şi acesta sub forma unei consacrări absolute a preocupărilor omeneşti lui Dumnezeu. (A se vedea Constituţia liturgică a Conciliului Vatican II referitor la celebrarea duminicii).

Misterul Pascal este evenimentul ce stă la baza consfinţirii primei zile a săptămânii pentru adunarea credincioşilor şi Euharistie. De fapt nu este vorba atât de o alegere a creştinilor, cât faptul că însuşi Cristos Domnul a ales această zi pentru Învierea şi arătările Sale.

Biserica a celebrat totdeauna această zi în bucuria şi adoraţia evenimentului Învierii, «epicentrul cutremurului» creştin, care zguduie lumea de 2000 de ani. Este zadarnic să ne mai întrebăm dacă Învierea lui Cristos este un «fapt istoric»; este evenimentul care crează şi spre care converge istoria; este evenimentul care o depăşeşte. Acesta este misterul oricărei duminici, iar întâlnirea oricăror păreri, de orice natură ar fi, referitor la consfinţirea Duminicii ca zi de sărbătoare a creştinilor se topeşte în realitatea misterului, realitate ce i-a cucerit şi determinat pe creştini, Biserica întreagă, să o considere «fundamentul şi nucleul întregului an liturgic».

5. Duminica, Paşte în miniatură; Paştele săptămânii.

Comunităţile creştine din primele veacuri se adunau duminica pentru a celebra Învierea Mântuitorului, îndemnaţi de porunca Lui: «Faceţi aceasta în amintirea Mea». Acesta era obiectul credinţei lor şi asigurarea trecerii de la moarte la viaţă. În acelaşi timp se celebra şi ziua în care a fost realizată Noua Alianţă, semn al unei lumi noi, al unei creaţii noi, izvor de bucurie.

Toată atmosfera duminicii este caracterizată de atmosfera de bucurie pentru triumful lui Cristos, pentru triumful omului cu şi prin Cristos. Toată celebrarea care are loc în ziua de duminică este prezenţa unui trecut, fiind o recapitulare a istoriei mântuirii, dar în acelaşi timp se întretaie cu dimensiunea prezentului şi a viitorului istoriei mântuirii, deoarece Învierea lui Cristos proiectează spre totul a doua Sa venire. Este vorba de o unică realitate inaugurată de Isus, de Paşte, care se prelungeşte în viaţa Bisericii, fiind îndreptată spre împlinirea finală: «Cristos a învieat din morţi ca înaintaş al celor răposaţ» (I Cor 15,20).

Duminica adună pe toţi creştinii în jurul lui Cristos glorios şi victorios. Sfântul Iustin într-o Apologie a sa, descriind împăratului adunarea creştină, pe la anul 150, îi arată cum creştinii din Roma se adunau cu bucurie pentru a-L lăuda pe Domnul, pentru a-I asculta Cuvântul şi pentru a celebra Euharistia. Rezulta de aici preocuparea Bisericii din Roma de a celebra duminica: Cristos prezent în Cuvântul Său şi în Euharistie.

În ziua de duminică, Biserica se adresează Tatălui prin Isus pentru a-I aduce mulţumire pentru crearea lumii, pentru răscumpărarea (re-crearea) lumii realizată prin Cristos.

Duminica este şi pregustarea Împărăţiei definitive şi a odihnei definitive în Domnul. Duminica actualizează, anticipează un viitor aşteptându-L pe Domnul care vine. Este acel «Vino, Doamne Isuse!» (Apoc 22,20), care caracterizează adunările creştine din primele secole.

De aici s-a născut un simbolism pentru cifra 8: Duminica  este a opta zi; plinirea săptămânii evreieşti. Sfântul Petru (II Pt 2,5) aminteşte pe Noe, pe care Domnul l-a păstrat «ca al optulea propoveduitor al dreptăţii când a adus potopul peste cei fără credinţă», necruţând lumea veche; din secolul IV, cifra 8 simbolizează Învierea (Duminica, a 8-a zi!); iar dacă Isus este Învierea, situată în a 8-a zi, cel botezat (a 8-a zi), înviat cu Cristos, trebuie să celebreze şi el această zi. «De aceea sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care Cristos a înviat» (Epistola lui Barnaba, 15,9). Pentru Barnaba aceasta este ziua a opta, ziua veşniciei, începutul unei lumi noi care urmează zilei a şaptea, simbolul acelui «millenium» în care Isus va împărăţi cu cei drepţi.

Cât priveşte repaosul duminical, tradiţia a văzut în acesta un simbol eshatologic al fericirii finale. Deci, «duminica este pentru viaţa noastră întreagă un Paşte fără sfârşit», un Paşte în miniatură, un Paşte în totalitate. Fără duminică nu poate exista un creştinism autentic; deci nu poate exista nici o contestaţie în privinţa duminicii. «Peste tot există şi va exista Duminică, pentru că Duminica este sacramentul Paştelui» (Yves Congar).

6. Paştele zilnic.

Întrucât fiecare zi a anului este liturgică, fiecare zi este o mică celebrare a Misterului Pascal, o proiecţie, o participare a duminicii. Participând la liturghia zilnică, participăm la marea bucurie: îndreptaţi spre trecut exclamăm că «Domnul a înviat cu adevărat», iar îndreptaţi spre viitor spunem: «Vino, Doamne Isuse!»

Fiecare liturghie este pascală. Datorită liturghiei zilnice Paştele devine actual, un «azi» fără sfârşit, simbol al fericirii veşnice. Astfel, fiecare zi este un «Paşte», prin asemănare şi participare la unicul şi marele Paşte al lui Cristos. Nu avem voie să mai spunem că zilele ne sunt «amărâte» sau grele. Toate zilele pe care le trăim au un loc bine determinat în armonia anului, «zile ale Domnului», aducând coloratura lor specifică asupra vieţii noastre, iar noi, la rândul nostru le dăm un ritm pascal duminical.

 

 

Pr. Prot. Ioan Fărcaș