Astăzi se împlinesc 250 de ani de la trecerea la cele veșnice a Episcopului greco-catolic Inocenţiu Micu-Klein, întemeietor al Blajului și erou al Națiunii Române.
Inocenţiu Micu-Klein s-a născut în Sad, scaunul săsesc al Sibiului în anul 1692. După cinci clase secundare absolvite la colegiul Iezuit din Cluj a trecut la seminarul din Tirnavia (Nagy Szombat) ca bursier al fundaţiei întemeiată de cardinalul Kolonich pentru educaţia teologilor uniţi.
„Sigur, Adam Fitter nu bănuia când a propus sinodului alegerea tomnaticului elev al ordinului său, apriga luptă îndârjită pe care acesta va purta-o peste câţiva ani împotriva teologilor iezuiţi (de pe lângă episcopia unită), precum nu bănuia nici împăratul când a iscălit diploma de numire, marea furtună răscolitoare pe care va dezlănţui-o în viaţa naţiei româneşti din principatul Transilvaniei”.
După ce a fost ales şi numit episcop, Micu a mai rămas în seminar până în iulie 1729 când a intrat în mănăstirea greco-catolică ruteană din Muncaci. La 5 septembrie primi titlul de baron, devenind şi purtătorul numelui Clain (Klein ţ Micu în germană). În 23 septembrie a fost hirotonit preot, iar în 25 septembrie se călugări luând numele de Inochentie. În 11 septembrie 1730 a fost preconizat, iar în 25 octombrie/5 noiembrie a fost consacrat episcop. După hirotonire a plecat la Viena, unde a insistat pentru asigurarea drepturilor acordate – legal – poporului român prin diplomele leopoldine. Revenit în Transilvania a fost înscăunat cu mare pompă la Făgăraş la 28 septembrie 1732. În urma stăruinţelor sale, prin decretul din 11 decembrie 1732, împăratul Carol VI „i-a dat loc şi scaun potrivit cu caracterul lui şi vot între staturile şi ordinele ţării atât în dietele Transilvaniei cât şi în congresele publice” (subl. n.). Drept urmare între anii 1733-1744, sub domniile împăraţilor Carol VI şi Maria Terezia, a dus în dietă o luptă inegală cu staturile celor trei naţiuni pentru drepturile clerului şi poporului său.
În anii 1734-1735 petrecu mai mult timp la Viena, unde obţinu de la împărat schimbarea domeniilor de la Sâmbăta de Jos şi de la Gherla cu cel de la Blaj, al cărui venit evaluat la 6.000 florini aur, a fost destinat jumătate episcopiei, şi jumătate mănăstirii din Blaj cu şcolile şi seminarul de băieţi. În 1737 a mutat reşedinţa episcopiei de la Făgăraş la Blaj, care însă va purta în continuare numele de Alba Iulia şi Făgăraş. Aşezat la Blaj, prin colectă de la cler, episcopul a creat fondul necesar reparării castelului din Blaj, edificării bisericii catedrale, a mănăstirii şi şcolilor. În 1741 a pus piatra fundamentală a mănăstirii (terminată în 1747) în care se vor aşeza primii călugări bazilieni trecuţi prin şcoli înalte, Grigore Maior, Silvestru Caliani şi Gerontie Cotorea, oameni luminaţi cu care a început seria bărbaţilor atât de distinşi ai Bisericii Române Unite. Prin rescriptul din 3 septembrie 1743, a obţinut de la împărăteasa Maria Tereza sesiuni canonice (eclejii) pentru preoţi, locuri de casă şi biserică, dreptul fiilor de iobagi de a cerceta şcoli, accesul nobililor români la funcţiuni publice, iar iobagii să nu mai fie maltrataţi.
O problemă deosebită de care s-a ocupat episcopul Inochentie a fost cea a teologului iezuit a cărui asistenţă continuă i-a impus-o diploma de numire ca episcop. Lupta împotriva acestei umilitoare instituţii a început-o încă de atunci şi o va continua prin excluderea teologului cu locuinţa din castelul reşedinţei şi de la masa episcopului, pe motivul că, fiind de alt rit, pretinde mâncăruri cu carne în zile de post răsăritean, smintind pe cei ce văd o asemenea comportare şi sfârşi prin excomunicarea teologului Balogh, cel care a trimis informări curţii imperiale din Viena pentru deschiderea anchetei în 1744 împotriva episcopului. Stăruinţele lui Clain pentru drepturile Bisericii şi naţiunii şi readucerea românilor din Transilvania într-o singură Biserică, cu excepţia câtorva din părţile Braşovului, Ţării Bârsei şi districtul Făgăraşului, i-au creat duşmani puternici care, profitând şi de tulburările călugărului sârb Visarion Sarai, l-au reclamat la Curtea imperială, acuzându-l că toate îndepărtările de la Unirea la care împărăteasa Maria Terezia ţinea atât de mult se datorează episcopului. Vlădica a crezut că marea lovitură pentru Biserica Unită va veni de la preoţimea înşelată în nădejdea ce şi-a pus în promisiunile împărăteşti. De aceea a luptat cu toate forţele sale, intervenind atât la Viena cât şi în dietă pentru dobândirea drepturilor promise la începutul unirii.
Dar episcopul s-a înşelat. Furtuna s-a produs în sate între credincioşi şi a atras în vârtejul ei o parte a preoţimii datorită unui călugăr sârb, un bosneac care nu ştia o boabă românească, dar era înzestrat cu toate însuşirile cu care marii şarlatani de pretutindeni izbutesc să târască după ei mulţimile naive şi credule. Numele lui era Visarion Sarai. Avea faimă de sfânt. „Fusese la Ierusalim şi la Muntele Athos, ceea ce îi sporea prestigiul, iar paşaportul dat de patriarhul din Karlowitz (Arsenie Ioanovici l-a trimis în Transilvania, n.n.) spunea că merge iarăşi la locurile sfinte. Dispreţuia carnea şi băuturile şi dormea pe pământul gol cu o cărămidă sub cap şi spunea că în fiecare noapte i se arată Sfânta Fecioară, care îi călăuzeşte paşii, faptele şi vorbele. De pălărie îi atârnau panglici cu chipurile Mântuitorului şi a Maicii Sfinte. Aşa l-a descris Petru Maior, pe timpul căruia mai pomeneau încă de Visarion”.
Acţiunea lui a durat între 11 martie şi 20 aprilie 1744, timp în care Inochentie era cuprins în marea bătălie cu duşmanii renaşterii noastre naţionale. Călugărul a venit în Transilvania pe la Lipova unde sfinţise o cruce şi binecuvântase un izvor, pe care mult timp oamenii l-au cercetat crezându-l tămăduitor de boale. Primul sat în care s-a oprit a fost Dobra. Era însoţit de un mare alai, unii călări, alţii pedeştri. Deşi n-a fost aşteptat cum a cerut, de către protopop în fruntea mulţimilor şi cu lumânări aprinse, totuşi lumea s-a apropiat de el. Spunea că predicile le rosteşte la îndemnul Maicii Sfinte şi erau scurte, cu un „cuprins menit a prăbuşi în praf pe cei ce le ascultau”. Fiind zi de duminică a fost invitat să intre în biserică, dar „sfântul” a refuzat, spunând că i s-a arătat Maica Sfântă şi i-a „interzis să calce pragul bisericii în care a slujit popă unit”. A propovăduit în satele dintre Dobra şi Sălişte. Poporul îl asculta fascinat, urmându-l din sat în sat, aruncându-se la pământ înaintea lui. Pretutindeni, în calitate de „trimis al lui Dumnezeu” şi după „sfaturile Maicii Sfinte”, spunea că popii uniţi „au vândut legea”, că botezul lor nu-i botez, cununiile lor nu-s cununii şi că ascultarea de ei duce direct şi sigur în muncile eterne ale Iadului cu focul nestins şi viermele care nu doarme. Cuprinşi de spaima osândei de veci, în ignoranţa lor, credincioşii, la îndemnul „sfântului” au alungat pe preoţii uniţi şi au refuzat să mai participe la slujbele lor. Morţii erau îngropaţi fără prohod şi pe copiii nou născuţi îi botezau… babele, spune Vlădica Inochentie în faţa comisiei de anchetă. Popii uniţi trag clopotele la biserică şi nimeni nu merge. „Stan Miclăuş din Sălişte a strigat: Unde sunt copiii popilor uniţi, să-i tăiem pe toţi cu toporul căci şi aceia sunt papistaşi „. Credincioşii din Şibot, judeţul Hunedoara, au despodit biserica, scormonind pământul de trei degete sub podele, aruncându-l afară şi înlocuindu-l cu altul, fiindcă în biserică slujise până aici un preot unit. În unele sate preoţii uniţi au fost prinşi şi bătuţi la îndemnul „sfântului”, iar în altele, cuprinşi de frică şi de valul agitaţiei, au părăsit şi ei unirea. În câteva săptămâni, între Mureş, Târnave şi Carpaţi, unirea a fost aproape total desfiinţată. Părţile din nordul Transilvaniei au rămas neatinse.
Visarion a fost prins la Sălişte, dus şi anchetat la Sibiu şi apoi trimis la Viena unde i s-a pierdut urma. Dar această răzmeriţă a călugărului sârb a dus la sfârşitul carierei marelui episcop, Inochentie Micu Clain. Din declaraţiile făcute de episcop la Viena în faţa comisiei de anchetă rezultă că în săborul mare din 25 iunie-6 iulie 1744, la care au luat parte, pe lângă protopopi, mulţi preoţi, apoi mireni nobili şi ţărani şi chiar unii dintre cei ce părăsiseră unirea, episcopul a făcut o lungă expunere asupra luptei sale pentru drepturile şi privilegiile promise, dar totul a fost zadarnic fiindcă domnii ţării s-au opus. N-a putut obţine confirmarea diplomei a II-a leopoldine, din cauza opunerii staturilor. Dintre cei prezenţi la sinod, unii au ameninţat cu lepădarea unirii. Acest sinod i-a fost socotit lui Clain agitaţie împotriva stăpânirii, a Curţii imperiale. Pe de altă parte, reclamaţiile trimise la Curte împotriva episcopului îl mai acuzau că ar fi dat ordin protopopilor şi preoţilor să-l primească pe Visarion Sarai în triumf; o mare născocire şi minciună.
Pe baza materialului informativ sosit din Transilvania, comisia de anchetă a Cancelariei aulice a formulat 82 de întrebări la care episcopul trebuia să răspundă. Convocat la Viena în faţa unei comisii de anchetă a Cancelariei aulice, Inochentie sosi în capitală la începutul lunii iulie 1744, însoţit de secretarul său Petru Dăianu şi tânărul preot Petru Aron, întors de curând de la studii din Roma. Acasă, conducerea episcopiei a rămas în seama vicarului general, care era protopopul Nicolae din Bia, de lângă Blaj. La Curte stăpânea o atmosferă foarte duşmănoasă împotriva ierarhului român. La 16 noiembrie, la prima şedinţă, comisia de anchetă a încercat zadarnic să-l convingă să renunţe la lupta pentru Biserică şi Naţiune şi, deşi a răspuns la câteva întrebări ce i s-au pus, a contestat competenţa comisiei de a face investigaţii împotriva lui. După ce arată că motivul principal al defecţiunilor de la Unire este nerespectarea promisiunilor făcute în diplomele împărăteşti şi că aşa s-a ajuns la săborul mare – o adevărată adunare naţională a românilor – , să i se strige în faţă: „ne făgăduiţi multe dar ne minţiţi”, „Continuarea dialogului lui Clain trebuia să aibă loc în şedinţa comisiei din 7 decembrie 1744. Vlădica, însă, nu s-a mai prezentat ci a comunicat prin Aron şi prin agentul său Hardt, că nunţiul i-a interzis să se prezinte în faţa unui for incompetent să judece chestiunile şi persoanele bisericeşti, dar dacă i se vor comunica întrebările în scris, va răspunde tot în scris”.
La 9 decembrie 1744, după ce a aflat că împărăteasa ar vrea să-l închidă în faimoasa temniţă de la Graz, episcopul, sfătuit de nunţiul apostolic, a părăsit Viena, plecând la Roma. Aproape 7 ani s-au dus tratative între Sfântul Scaun şi Curtea din Viena pentru întoarcerea episcopului în patrie, dar toate intervenţiile Romei au fost zadarnice, împărăteasa nemaiputând fi înduplecată, ba ameninţa că dacă episcopul s-ar întoarce fără aprobarea ei, ar da dispoziţie să fie întemniţat. După foarte multe stăruinţe din partea Sfântului Scaun, la 7 mai 1751, episcopul Inochentie Micu Clain a demisionat din funcţie, renunţând la episcopat, asigurându-i-se o pensie anuală de 1.200 florini aur, pe care succesorii lui la scaunul episcopesc, Petru Pavel Aron şi Atanasie Rednic, i-au plătit-o regulat până la 23 septembrie 1768, când a încetat din viaţă. A fost înmormântat în Biserica „Madonna del Pascolo” din Roma.
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994. (bru.ro)
