Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Gheorghe Şincai, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene

 
Gheorghe Şincai, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene
  • 02 Noi 2018
  • 691

202 de ani de la intrarea în eternitate
28 februarie 1754 - 2 noiembrie 1816


Suntem moştenitorii unui tezaur şi nu am fi demni să ne numim fiii părinţilor noştri, dacă l-am pierde, spunea Timotei Cipariu, referindu-se la limba română şi, implicit, la spiritualitatea şi cultura Bisericii Blajului.

„Şcoala Ardeleană”, „arc viu peste timp de-a lungul generaţiilor”, tezaur de credinţă, cultură şi jertfă, ne pune în atenţie astăzi, la 202 de ani de la stingerea din viaţă, pe unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai săi, pe Gheorghe Şincai, preot greco-catolic, istoric, filolog, poet şi traducător.
Spre el, spre acest creator de cultură, al cărui crez de viaţă aminteşte nobleţea unui mare caracter, se îndreaptă gândul nostru la acest moment comemorativ, pentru a-i aduce îndreptăţitul elogiu.

„ ... Asprul muncitor fanatic”, cum îl numea Nicolae Iorga pe Gheorghe Şincai, de asemenea, „blândul călugăr Samuil Micu” şi „cumintele alcătuitor de teorii, Petru Maior”, cât şi Ion Budai-Deleanu sunt cărturarii care au pus bazele culturii noastre moderne, înscriindu-ne totodată în circuitul valorilor europene.

La această înălţare, Gheorghe Şincai şi-a adus partea sa de contribuţie prin tot ce a creat în domeniul lingvisticii şi al istoriei, cu sublinierea operei „Hronicul românilor şi a mai multor neamuri”, despre care se afirmă că este „cel mai complex edificiu de erudiţie al istoriografiei româneşti, până la opera lui Nicolae Iorga”.

Gheorghe Şincai s-a născut la Râciu, localitate din câmpia Mureşului, într-o familie care aparţinea micii nobilimi. Coincidenţă?! S-a născut în 1754, anul în care Episcopul Petru Pavel Aron a deschis primele şcoli sistematice în limba română, Şcolile Blajului - Fântâni ale darurilor!

A început studiile la colegiile catolice din Târgu Mureş şi Bistriţa şi le-a continuat la „Colegiul iezuit” din Cluj; şcoli bune, cu tradiţie în învăţământul din Transilvania. Şi-a însuşit o bogată cultură umanistă, învăţând retorica, poetica, gramatica, limbile clasice, latina şi greaca, limbile moderne, germana şi maghiara, apoi italiana şi franceza.

În 1773 a fost numit profesor la Blaj, unde a intrat în Ordinul Bazilitan. Datorită inteligenţei şi multor calităţi excepţionale, a fost remarcat de Episcopul Grigore Maior, care îl va trimite pentru studii la Roma, împreună cu Petru Maior şi Ioachim Pop, la „Colegiul De Propaganda Fide”. După cinci ani, îşi va lua doctoratul în Teologie şi Filozofie.

Gheorghe Şincai va păstra recunoştinţă toată viaţa acestui Arhiereu, „iar anii petrecuţi în capitala catolicismului vor constitui pentru el un permanent prilej de mândrie”.

La Roma, în afara studiilor, pasionat de istorie, cercetează documente, culege materiale cu intenţia de a scrie o istorie a daco-romanilor. Obţine de la Papă permisiunea de a se documenta în toate bibliotecile din Roma, inclusiv în „Biblioteca Vaticană”. Istoriografia europeană îi oferă argumentele latinităţii şi continuităţii poporului român în vechea Dacie, argumente convingătoare în faţa oricăror istorici străini. Studiile serioase, lecturile, contactul cu marii învăţaţi ai timpului i-au înlesnit formarea unei metode de lucru riguros ştiinţifică, metodă regăsită în toate operele sale.
Despre anii petrecuţi la Roma, îşi aminteşte cu mulţumire în poemul „Elegie”: „Roma în studii mi-a fost de ajutor şi-i aduc mulţumire, căci bibliotecile ei mi-au fost totdeauna deschise. În bibliotecile ei mi-am luat însemnări fără număr”.

La sfârşitul anilor de studii la Roma, cei trei bursieri români vor rămâne un an la Viena. Pentru Şincai este un an de muncă stăruitoare şi de continuare a cercetărilor istorice. A fost găzduit la „Colegiul Sfânta Barbara”, înfiinţat de împărăteasa Maria Tereza pentru clericii români din Transilvania, şi s-a bucurat de protecţia Episcopului de Montefiascone şi Cornetto, Nunţiul Apostolic pe lângă Curtea habsburgică, Giuseppe Garampi. Acesta i-a deschis biblioteca Nunţiaturii şi, personal, l-a ajutat „cercetând el însuşi de bună voie cărţi şi manuscrise referitoare la scopul şi la studiul meu”, mărturiseşte Gheorghe Şincai. Tot în anul petrecut la Viena a legat prietenie şi colaborare cu renumiţi istorici austrieci. În cercul de români de la Viena va cunoaşte pe Samuil Micu Clain, care era prefect de studii al Colegiului; între ei s-a legat o prietenie frumoasă - Samuil Micu i-a fost cel mai apropiat prieten până la sfârşitul vieţii.

Samuil Micu îi trezeşte interesul pentru studiul limbii. Şincai îi va fi colaborator, completând gramatica limbii române redactată iniţial de Micu, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, Viena, 1780, cea dintâi gramatică tipărită a limbii române. Îi aparţine în întregime „Prefaţa” în care face o schiţă a istoriei limbii române, limbă de origine latină, subliniind „pierderea pentru naţiune”, pierdere irecuperabilă, datorită introducerii limbii slavone şi a alfabetului chirilic de către Biserica Ortodoxă şi în Biserica Ortodoxă.

În 1781 revine la Blaj ca profesor de retorică şi poetică. Se bucură de onoarea de a fi Canonic al Bisericii sale şi Director al şcolilor confesionale greco-catolice din Ardeal. După cum mărturiseşte în versurile din „Elegie”, crede că şcoala trebuie să fie un factor modern de educaţie şi culturalizare a românilor. Prin efortul său, „nu şi-a cruţat nici osteneala, nici sănătatea”, au fost înfiinţate în Transilvania 376 de şcoli primare confesionale greco-catolice româneşti. Acestor şcoli le-a asigurat manualele necesare, redactând însuşi o Gramatică a limbii latine, o Aritmetică, un Catehism, un Dicţionar latin – român şi unul român-latin, şi o Istorie a naturii sau a firii.

În 1794, în atmosfera de suspiciune din Transilvania timpului, la trei ani de la redactarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum”, prin care se cerea restituirea drepturilor istorice ale românilor din Transilvania, interpretată greşit o afirmaţie făcută de Şincai, este învinuit de a fi tulburat ordinea publică şi arestat pentru câteva luni, până se clarifică adevărul. Rămâne însă destituit definitiv din postul de Director al şcolilor greco-catolice din Transilvania.

În noua situaţie găseşte sprijin la Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Oradea, unde îi sunt protectori Episcopul Ignaţie Dărăbant, om „cu vederi largi, sprijinitor al culturii, care l-a primit cu drag şi bunăvoinţă” şi-l avea zilnic invitat la „masa-i ospitalieră”, i-au mai fost protectori Canonicul Samuil Vulcan, viitorul Episcop, Canonicul Ioan Corneli şi întregul Capitlu. În vremuri grele, prieten şi admirator i-a rămas şi contele maghiar Vass de Tega - a fost educatorul copiilor acestuia şi contabil al moşiilor sale.

De Episcopia Greco-Catolică de Oradea ţineau numirile la Tipografia Regească a Universităţii din Budapesta, pentru tipăriturile româneşti, ceea ce a făcut să existe acolo un centru activ de cultură românească „prin ostenelile fructuoase ale unor benedictini ai scrisului nostru”; Samuil Micu era cenzorul tipografiei, iar, de-acum, Gheorghe Şincai, corector.

Între 1804-1807 Şincai era la Budapesta, unde, pe lângă obligaţiile de serviciu, cerceta marile biblioteci şi era în contact cu renumiţii istorici austrieci şi maghiari. La Budapesta trăieşte ani roditori lucrând la monumentala sa operă: „Hronica românilor şi a mai multor neamuri”, pe care o încheie la Oradea.

A lucrat fără răgaz, având o putere de muncă puţin obişnuită. La sugestia Episcopului Samuil Vulcan, publică câteva fragmente în „Calendarul de la Buda” pe anii 1807, 1808 şi 1809. În acest ultim an părăseşte Budapesta, cenzor, după moartea lui Samuil Micu, fiind numit Petru Maior, acestuia îi revenea şi corectura.

Pentru tipărirea „Cronicii” cere aprobarea necesară în acel timp, o primeşte de la Oradea, dar numai pentru Ungaria. În aceste împrejurări dăruieşte un manuscris al operei lui Samuil Vulcan, devenit Episcop al Diecezei de Oradea după moartea lui Ignaţie Dărăbant. Pentru Transilvania se impunea aprobarea cenzurii de la Alba Iulia, dar aceasta o refuză, considerând opera plină de idei primejdioase pentru stat.

De-acum urmează ani grei pentru Şincai. Tradiţia spune că-şi purta „Cronica” în nişte desagi de lână. După mărturii contemporane, Alexandru Papiu Ilarian povesteşte că teologii de la Blaj l-au întrebat pe istoric ce are în desagi şi acesta le-ar fi răspuns: „Acesta este fătul meu în care voi fi glorificat după moarte; dacă nu mi-a fost ruşine a-l face, pentru ce să-mi fie ruşine a-l purta”.

La 2 noiembrie 1816 Şincai se stinge din viaţă pe drumul care ducea de la Oradea la satul Sinea (Slovacia), unde era una din proprietăţile protectorului său, contele Vass şi unde a fost înmormântat.

„Hronica românilor şi a mai multor neamuri”, scrisă în două limbi, latină şi română, se remarcă prin bogăţia izvoarelor, documente adunate de la Roma, Viena, Budapesta şi Transilvania, şi a argumentelor istorice . Este o lucrare de specialitate care poartă amprenta curentului iluminist, curent de idei ale timpului, prin ea servind „cele mai imperioase aspiraţii naţionale şi sociale formulate de mişcarea de redeşteptare naţională din Transilvania”. Expune evenimentele istorice dintre anii 86-1739, ale românilor „de pretutindeni, din Transilvania, Muntenia, Moldova şi din sudul Dunării, scopul principal fiind să susţină cu argumente ştiinţifice originea romană a poporului român şi continuitatea neîntreruptă în Dacia, pentru a-i justifica îndreptăţirea la egalitate cu celelalte naţionalităţi din Transilvania” (Dimitrie Macrea „Lingvişti şi filologi români”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 41). Mai mult, Gheorghe Şincai încadrează istoria românilor în istoria universală, este primul nostru istoric „care trăieşte din plin un aer european”.

Ca şi Samuil Micu şi Petru Maior, crede şi susţine originea „pur romană” a românilor, Dacia „fiind pustiită” de locuitori, dacii cu totul exterminaţi, ţara fiind colonizată cu romani aduşi din Roma şi Italia. Originea romană a poporului şi latinitatea limbii constituie,,cel mai important blazon de nobleţe”, afirmă Şincai, Roma fiind „stăpâna neamurilor şi doamna lumii”.

Despre credinţa noastră afirmă documentat că nu am fost încreştinaţi, ne-am născut creştini odată cu formarea noastră ca popor, prin contopirea dacilor cu romanii, şi limba folosită în Biserică a fost latina timp de mai multe veacuri.

Opera se impune prin obiectivitate, spirit critic şi discernământ, prin confruntarea izvoarelor şi a interpretării istorice, prin claritatea expunerii şi excepţionala organizare a materialului. Argumentează drepturile românilor, uneori este polemic, dar nu este în conflict cu istoricii austrieci care negau continuitatea românilor; „lupta” este pe planul ideilor istorice, nu personală - cu istoricul vienez Johann Christian Engel a corespondat un timp şi se cunoşteau direct, de asemenea şi cu istoricii maghiari, şi niciodată nu s-a manifestat şovin, înţelepciunea şi înălţimea sufletească îi erau caracteristice.

Dar, pentru el, patriotismul rămâne principala calitate a unui istoric, căci, spune Şincai, un istoric străin, „căruia nici îi fuge, nici îi muge de români”, încâlceşte istoria şi uită că arma eficace a istoricului este adevărul.

Şincai îşi ridică lucrarea pe 27 de volume de documente; după cum afirmă George Ivaşcu, „Cronica” este „monumentul istoriografiei Şcolii Ardelene”, Şincai însuşi putând fi considerat „un Nicolae Iorga al veacului al XVIII-lea”.

Şincai avea „spiritul mereu îndreptat spre înălţimile de gândire ale întregii Europe, între care voia să aducă naţiunea sa, dar nu ca un îngust naţionalist, ci ca o minte ce tinde spre integrarea în curentul celor mai de seamă cuceriri culturale, ştiinţifice şi de civilizaţie ale timpului”(Mircea Tomuş, ,,Gheorghe Şincai”, Editura pentru literatură,1965, p.235).

Istoricul francez Edgar Quinet afirmă că Gheorghe Şincai a făcut pentru români ceea ce au făcut benedictinii pentru Franţa şi îl situează pe istoricul român „în rândul creatorilor marii şcoli istorice a secolului al XIX-lea”.

Preţuind „Cronica” lui Şincai, Nicolae Iorga spunea în 1901: „Această lucrare e din cele mai bogate, din cele mai muncite, din cele mai cinstite ce se pot închipui. E un admirabil repertoriu, o culegere de izvoare din cele mai îmbelşugate, la care se recurge încă astăzi şi se va recurge încă multă vreme”.

În monografia sa închinată lui Gheorghe Şincai, Mircea Tomuş afirmă fără echivoc: „Prin conţinut această lucrare era cu mult înaintea timpului său, depăşind cu o epocă preocupările similare contemporane din celelalte ţări româneşti”.

Gheorghe Şincai este o personalitate proeminentă, eruditul care a deschis un orizont larg în istoria naţională. „Eruditul” a fost un călugăr greco-catolic, cu credinţă neclintită - împreună cu prietenii săi, Samuil Micu şi Petru Maior, întârzia în rugăciune în faţa iconostasului din Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea.

Avea o întinsă cultură, era dăruit cu deosebită inteligenţă şi putere de muncă. Avea însă o fire de poet, fire sensibilă, când se simţea lovit, se retrăgea în tăcere, doar din trăsăturile feţei se putea cunoaşte adâncimea gândurilor.

„Avea vocea sonoră, bărbătească,, vorbea apăsat, bine articulat, liber şi cu îndrăzneală, ca bărbatul care are de unde şi ştie ce să vorbească[...]. Mersul, starea şi toată purtarea sa erau măreţe; simţeai îndată spiritul înalt ce locuia într-însul...”, ne spune Alexandru Papiu Ilarian.

Pe Gheorghe Şincai, fiecare toamnă îl readuce în gândurile noastre, îl readuce cu tristeţea din suflet cauzată de imposibilitatea de a-şi fi văzut tipărită opera.

A fost totuşi o toamnă când, discret, s-a retras din lume şi urmele i s-au pierdut pe drumul dintre Oradea şi Sinea ... A fost un loc unde paşii s-au oprit..., de acolo îl regăsim doar în rugăciunea şi în conştiinţa noastră ... şi trebuie să-l regăsim mereu, astăzi, la comemorarea celor 200 de ani de la intrarea în Eternitate, mai mult ca oricând, ca să-i mulţumim şi să-i cinstim amintirea.

Profesor Otilia Bălaş



Sursa:www.egco.ro