Îngerii mişcă întotdeauna apele
PS Claudiu: Meditație pentru Duminica a IV-a după Paști
Îngerii mişcă întotdeauna apele. Fiindcă sunt
trimişii Celui de Sus. O apă stătătoare este semn al lipsei de vigoare,
semn de moarte. Aripile îngerilor, asemenea unor uriaşe pânze de
corabie, dau un imbold vital apelor existenţei noastre stătute, pentru a
le repune în mişcare. E doar o adiere, fiindcă suntem noi cei care
trebuie să prindem această dumnezeiască suflare pentru a ne avânta pe
urmele îngerilor în văzduh.
Îngerii
sunt doar semne. Trimişi să deschidă calea Fiului lui Dumnezeu, cel care
revarsă asupra noastră încontinuu Spiritul Vieţii. După Înviere acest
suflu este primul semn al vremurilor noi: “Şi Iisus le-a zis iarăşi:
Pace vouă! …Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi
Spirit Sfânt” (Ioan 20, 21-22)
E interesant faptul că slăbănogul
din Evanghelie este printre puţinii care nu îi cer nimic Mântuitorului.
Treizeci şi opt de ani îşi spun cu putere cuvântul: omul nu mai are
forţă nici măcar pentru a cere, pentru a spera. Nu mai are lacrimi
pentru a plânge.
Simbolul celor treizeci şi opt de ani riscă să
ne strivească şi pe noi. Având în faţa ochilor doar realitatea dură a
lumii în care trăim, ni se poate părea că nimic nu se va schimba
niciodată. Că nu mai e nimic de făcut şi de sperat. Nici în ţara
aceasta, nici în Biserică, nici în viaţa noastră. Un glas şuierat pare
să ne şoptească încontinuu o anti-litanie. Una a disperării: “Nimeni nu
vă mai poate salva. Nimeni! Niciodată! Nicidecum!” Un fir asemenea unei
pânze de paianjen se ţese perfid în jurul nostru, încercând să ne facă
tot mai mult una cu patul neputinţelor noastre.
Din mila Cerului,
chiar şi atunci, sau mai ales atunci când rugăciunea nu mai e decât un
geamăt nesfârşit al inimii, un Călcâi cade ca un fulger din Înaltul
Cerului şi străpunge întotdeauna această pânză malefică. Un Călcâi
promis nouă dintru începuturi, ce apasă şi sufocă acel înfiorător
şuierat. În liniştea ce se lasă, un glas răsună pentru fiecare dintre
noi: “Vrei să te faci sănătos?” Avem deplina, teribila libertate de a
spune da sau nu lui Dumnezeu. Isus bate la o uşă care se deschide doar
din interior.
Dacă îi spunem “da”, pe urmele Maicii Sfinte,
geamătul nostru se transformă în cânt de bucurie: “Domnul este luminarea
mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul
vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmul 26, 1-2)
Ne spun
misticii că şi dacă doar gândul ni se îndreaptă spre Maica noastră, Ea
este deja lângă noi. Călcâiul ei zdrobeşte pe cel ce încearcă să sufoce
în noi darurile Spiritului Sfânt, în primul rând bucuria. Ni-l dăruieşte
în schimb încontinuu pe Cel Unul-Născut, ce ne vindecă prin cuvântul
Său: “Bucuraţi-vă!”
Să destrămăm iţele păcatelor prin Taina
Mărturisirii. În aceasta Domnul ne face oameni noi şi sănătoşi
încontinuu. Pe toţi. Ori de câte ori avem nevoie. Oricât de păcătoşi am
fi.
Să întoarcem spatele păcatelor, aşa cum am promis la botez,
abandonând astfel patul neputinţelor noastre, pentru a ne aşeza în
leagănul inimii Maicii Preacurate.
Cine oare va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu?
PS Claudiu
Episcopul Curiei