Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Un bilanţ ecumenic: lumini şi umbre (Partea I)

 
Un bilanţ ecumenic: lumini şi umbre (Partea I)
  • 10 Ian 2014
  • 5109
„Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară”, afirmă Conciliul Vatican II în Decretul despre ecumenism „Unitatis redintegratio”, n. 7. Această convertire îşi are originea în primul rând în reînnoirea inimii şi a minţii creştinilor. De altfel, mişcarea ecumenică îşi are rădăcinile într-o experienţă spirituală şi intelectuală care influenţează în mod radical existenţa celui care se lasă condus de dorinţa pentru unitatea creştinilor. După cum declara acum douăzeci de ani Joseph Ratzinger, cardinal în acele vremuri,  ecumenismul „este o atitudine fundamentală, un mod de a trăi creştinismul. Nu e un domeniu oarecare, alături de alte domenii. Dorinţa de unitate, îndatorirea faţă de unitate  face parte chiar din structura actului de credinţă”.

Ecumenismul este o mişcare cauzată de Spiritul Sfânt pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor. Se consideră în general că mişcarea ecumenică a început odată cu întâlnirea reprezentanților majorităţilor Comunităţilor bisericeşti europene şi nord-americane la Edinburgh în anul 1910, întâlnire organizată pentru a rezolva ostilităţile existente între diferitele Comunităţi creştine aflate în teritoriile de misiune. Această situaţie producea scandal şi ridica un mare semn de întrebare asupra propovăduirii credinţei printre necreştini. La sfârşitul conferinţei de la Edinburgh s-au constituit diferite organisme, precum comisia Credinţă şi Constituţie, iar după cel de-al doilea război mondial, în 1948, Consiliul ecumenic al Bisericilor, care reuneşte şi astăzi principalele Biserici şi Comunităţi creştine care-L recunosc pe Isus Hristos drept Domn şi Mântuitor şi invocă Treimea.

Fără a face parte din acest Consiliu ecumenic, Biserica catolică s-a angajat pe drumul dialogului începând cu Conciliul Vatican II care a aprofundat reflecţia teologică pe marginea dimensiunii tainice a Spiritului prezent dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii.

Documentele Conciliului, precum Lumen gentium şi Unitatis redintegratio, Îndrumătorul ecumenic (1993) şi enciclica lui Ioan Paul al II-lea despre ecumenism Ut unum sint sunt expresii ale angajamentului ecumenic al Bisericii catolice. După cum scria Fericitul Ioan Paul al II-lea în enciclica citată, „calea ecumenismului este ireversibilă” (nr. 3; 99).


Rezultatele căii ecumenice

În aceşti ultimi patruzeci de ani Biserica catolică a purtat diverse dialoguri teologice bilaterale cu alte Biserici şi Comunităţi creştine. Dintre cele semnificative amintim, Declaraţia comună despre doctrina justificării, semnată de Biserica catolică şi Federaţia Luterană Mondială pe 31 octombrie 1999 la Augsburg, în Germania (semnatarii erau cardinalul Edward Cassidy şi dr. Christian Krause).

Această Declaraţie ecumenică constituie un consimţământ diferenţiat, adică un acord asupra a ceea ce este esenţial cu referire la problema justificării credinţei. În această Declaraţie diferenţa dintre cele două poziții, catolică şi luterană, chiar continuând să existe, „sunt interpretate în baza acordului la care s-a ajuns asupra ceea ce este esenţial” . Catolicii şi luteranii nu resping definiţiile doctrinale de la Trento sau de la Augsburg, dar „au fost capabili să le înţeleagă într-un mod nou şi într-o manieră mai profundă”.

Declaraţia comună constituie fără doar şi poate unul dintre evenimentele ecumenice cele mai semnificative din perioada de după Conciliu şi din timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. De fapt, s-a precizat după mai mult de 450 de ani cum condamnările reciproce dintre catolici şi luterani nu mai lovesc în doctrina actuală a vreuneia dintre părţi. Acordul la care s-a ajuns priveşte adevărul central al mântuirii în Hristos: iertarea prin credinţa păcătosului.

După cum a afirmat Ioan Paul al II-lea în timpul rugăciunii Angelus din 31 octombrie 1999, Declaraţia comună constituie „o piatră de hotar pe drumul nu întotdeauna uşor al recompunerii unităţii depline dintre creştini” . Rămân încă deschise unele probleme importante care „cer clarificări ulterioare” (n. 43) . Cardinalul Kasper a afirmat: „Unii teologi protestanţi şi-au exprimat dezamăgirea față de Declarația comună deoarece nu întrevăd consecinţe concrete în viaţa Bisericii. După părerea mea, această critică nu e justificată întrucât Declaraţia însăşi afirmă foarte clar că nu intenţionează să rezolve chestiuni ecleziologice” .  Aceasta nu înseamnă că aceste chestiuni nu rămân centrale pe agenda ecumenică a diferitelor Confesiuni creştine, mai ales chestiunile legate de natura Sfintei Preoţii şi a succesiunii apostolice.

Dată fiind lipsa Tainei Sfintei Preoţii (defectus ordinis), subliniată de n. 22 din Unitatis redintegratio, catolicii nu pot recunoaşte încă  deplina eclezialitate a Comunităţilor născute din Reformă şi a Cinei Euharistice a acestora, după cum nu e permisă împărtăşirea credincioşilor proveniţi din aceste Comunităţi. În plus, trebuie clarificat de ce anume e nevoie pentru a se realiza unitatea vizibilă a Bisericii; aici este cuprinsă şi problema privitoare la rolul episcopului Romei, adică al slujirii din partea urmaşului Sf. Petru. Cardinalul Kasper a afirmat: „Odată cu semnarea documentului [ Declaraţie comună ] am ajuns la o piatră de hotar, dar nu am ajuns la capătul drumului. Deplina unitate vizibilă a creştinilor şi comuniunea lor nu a fost încă realizată”.

Un alt dialog important cu Comunităţile bisericeşti născute din Reforma secolului al XVI-lea e cel dintre catolici şi anglicani. Conciliul Vatican II afirmă în Unitatis redintegratio, nr. 13, că în Comuniunea Anglicană „subzistă parţial tradiţiile şi structurile catolice”. Comuniunea Anglicană se consideră a fi de fapt, ca reformată şi catolică, o cale de mijloc între catolicism şi protestantism. Totuşi, sunt câteva umbre în dialogul cu anglicanii. Decizia de a extinde la femei slujirea preoţească şi actuala poziţie a unor Comunităţi anglicane (din SUA şi Canada) de a interpreta diferit învăţătura biblică şi tradiţională asupra homosexualităţii sunt consecinţa directă a unei toleranţe dogmatice (comprehensiveness) care doreşte să îmbrăţişeze diferite opinii teologice chiar opuse şi contradictorii. Toate aceste elemente perpetuează validitatea judecăţii dogmatice cuprinsă în Bula Apostolicae curae a lui Leon XIII (1896) care a declarat nule şi invalide hirotonirile anglicane.

  Raporturile cu Bisericile ortodoxe, deşi sunt cele mai apropiate de Biserica catolică prin tradiţie şi teologie, sunt din păcate foarte grele. Vorbind despre relaţiile dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe, declaraţia Dominus Iesus afirmă: „Bisericile care, chiar dacă nu sunt în comuniune perfectă cu Biserica catolică, rămân unite cu aceasta prin legături foarte strânse, precum succesiunea apostolică şi Sfânta Euharistie validă, sunt adevărate Biserici particulare. De aceea, Biserica lui Hristos este prezentă şi lucrătoare şi în aceste Biserici, chiar dacă lipseşte comuniunea deplină cu Biserica catolică, deoarece acestea nu acceptă doctrina catolică a Primatului pe care, după voia lui Dumnezeu, Episcopul Romei o deţine în mod concret şi o exercită asupra Bisericii” (n. 17).

Problema primatului şi jurisdicţia episcopului Romei exercitată asupra unor Biserici din Orient unite cu scaunul Romei îngreunează reconcilierea dintre Occident şi Orient, în mod deosebit cu Patriarhatul Moscovei. Din punct de vedere al doctrinei, trebuie semnalate câteva Declaraţii importante, precum cele cristologice cu Biserica coptă (1976) şi cu Biserică asiriană. În ceea ce priveşte problema primatului lui Petru, Ioan Paul al II-lea s-a declarat pregătit de a dialoga asupra formei de exerciţiu a primatului (enciclica Ut unum sint, cfr.nr. 94-96).

Piatra de hotar a acestui dialog cu Bisericile ortodoxe pe problema slujiri unităţii de către succesorul lui Petru a fost Documentul de la Ravenna (2007), unde  pentru prima dată de la separarea între catolici şi ortodocşi s-au pus baze solide pentru un acord asupra nevoii de a avea un întâistătător şi un cap nu doar la nivel local (episcopul), regional (mitropolitul) şi provincial (patriarhul), ci şi la nivel universal, ori acesta nu poate fi altul decât episcopul Romei, cel dintâi dintre patriarhi. „O asemenea distincţie de nivele nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop şi nici catolicitatea fiecărei Biserici locale” (n. 44). 
 
Necesitatea unui semn vizibil pentru unitate este recunoscută atât de Bisericile ortodoxe cât şi de Comuniunea anglicană, dar acestea pun condiţia ca Biserica catolică să renunţe la prerogativa sa de infailibilitate şi la jurisdicţia asupra Bisericii universale. Va putea fi luată vreodată în calcul această condiţie? În unele reflexii asupra unei posibile reunificări între Occident şi Orient, Ratzinger a răspuns favorabil acestei întrebări în anul1982, cu atât mai mult cu cât această condiţie ar fi pusă de către Bisericile ortodoxe cu condiţia ca acestea să recunoască drept adevărată poziţia catolică: „Roma nu trebuie să pretindă Orientului nimic în plus privitor la doctrina primatului decât ceea ce a fost formulat şi trăit în primul mileniu […] Unirea ar putea avea loc în acest mod: pe de-o parte, Orientul să renunţe la a combate şi a considera drept erezie evoluţia occidentală din al doilea mileniu şi să accepte în mod substanţial Biserica catolică drept ortodoxă în credinţă; pe de altă parte, Occidentul să recunoască Biserica Orientului  în felul în care aceasta a păstrat pe deplin ortodoxă  credinţa de-a lungul secolelor”.
 
Trebuie semnalat în cele din urmă un document ecumenic important semnat în 2001 de către Consiliul Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor. Acest document oferă unele orientări pentru admiterea la Împărtăşanie şi a fost semnat între Biserica caldeană (unită cu Scaunul Romei) şi Biserica asiriană  a Răsăritului. Acordul a fost determinat de „situaţia de mare lipsă a multor creştini caldei şi asirieni, în ţările lor de origine şi în diasporă, situaţie ce-i împiedică pe mulţi să aibă o viaţă sacramentală normală în conformitate cu tradiţia lor, iar în context ecumenic, factorul determinant a fost dialogul bilateral existent între Biserica catolică şi Biserica asiriană a Răsăritului”. Această ospitalitate euharistică nu exprimă încă deplina comuniune euharistică, ci este un pas important înspre unitatea vizibilă dintre aceste două Biserici particulare.

Acest acord a fost posibil deoarece partea catolică a recunoscut validitatea deplină a anaforei lui Addai şi Mari folosită de obicei de Biserica asiriană în propriile celebrări euharistice. Caracteristica unei astfel de rugăciuni euharistice constă în aceea că, cuvintele rostite de preot la Prefacere nu sunt prezente sub formă explicită, adică în mod coerent şi ad litteram, ci sunt răspândite în textul anaforei. Să amintim faptul că Biserica catolică consideră cuvintele rostite la Prefacere drept parte constitutivă a anaforei astfel încât lipsa lor ar face invalidă Taina Sfintei Euharistiei .  Deşi validitatea anaforei lui Addai şi Mari nu a fost niciodată respinsă, a ridicat mereu obiecţii teologice. De aceea, ori de câte ori este folosită această anaforă foarte vechi, e necesară introducerea cuvintelor rostite la Prefacere. Acest lucru este cerut preotului din Biserica asiriană atunci când credincioşii caldei participă la celebrările euharistice asiriene.

Pentru a încheia acest bilanţ ecumenic, să aruncăm o privire asupra situaţiei din Europa. Un semnal pozitiv venit din partea Confesiunilor creştine de pe bătrânul continent a fost semnarea, pe data de 22 aprilie 2001, a documentului Charta oecumenica, de către preşedintele Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE) şi Mitropolitul Patriarhatului de Constantinopol din acea vreme, Jérémie Caligiorgis. Acest document unitar a indicat liniile de urmat pentru creşterea colaborării dintre Biserici în Europa.

Calea ecumenică a Bisericii catolice de-a lungul acestor ultimi patruzeci de ani a fost foarte roditor; rămân totuşi multe aspecte de lumini şi umbre, în mod special cele de ordin ecleziologic. Vom încerca a le examina pe cele mai importante.

Traducere de O. Frinc după P. GAMBERINI „Un bilancio ecumenico. Luci e ombre” în La Civiltà Cattolica (3921), 2 novembre 2013.


  J. RATZINGER, „Ratzinger, il Prefetto ecumenico” în 30 giorni 11 (1993), 68.
  Cfr. H. MEYER, „Ecumenical consensus”, în Gregorianum 77 (1996), 224.
  W. KASPER, Vie dell’unità. Prospettive per l’ecumenismo, Brescia, Queriniana, 2006, 177.
  GIOVANNI PAOLO II, „Angelus di domenica 31 ottobre 1999”, în Oss. Rom., 2-3 novembre 1999,5.
  CHIESA CATTOLICA – FEDERAYIOEN LUTERANA MONDIALE, Dichiarazione congiunta sulla dottrina della giustificazione, Milano, Paoline, 1999, 27.
  W. KASPER, Vie dell’unità…, cit., 37.
  Cfr. COMMISSIONE CONGIUNTA CATTOLICA ROMANA – EVANGELICA LUTERANA, „Chiesa e giustificazione”, în Il Regno-documenti 39 (1994), 603-640.
  W. KASPER, „La Dichiarazione congiunta sulla dottrina della giustificazione. Un motivo di speranza”, în Oss. Rom., 20 gennaio 2000, 6.
  Declaraţia de nulitate şi invaliditate a hirotonirilor anglicane se datorează faptului că în Biserica Angliei din a fost întreruptă secolulul al XVI-lea succesiunea apostolică. Mai mult, pentru acordarea treptelor Preoţiei, episcopii din acea vreme au folosit o carte de cult modificată în mare parte, cu intenţia precisă de a nega dimensiunea de jertfă a Sfintei Liturghii şi a Preoţiei. Aşadar, hirotonirea întru Preoţie nu s-a desfăşurat în conformitate cu Tradiţia Bisericii. Acest fapt constituie nativa indoles ac spiritus care a stat la baza judecăţii lui Leon al XIII-lea.
  CONGREGAZIONE PER LA DOTTRINA DELLA FEDE, Dichiarazione „Dominus Iesus” circa l’unità e l’universalità salvifica di Gesù Cristo e della Chiesa, Bologna, Edb, 200, 22.
 http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/ch_orthodox_docs/rc_pc_chrstuni_doc_20071013_documento-ravenna_it.html
  J. RATZINGER, Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie, München, Erich Wewel, 1982, 209.
 http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/documents/rc_pc_chrstuni_doc_20011025_chiesa-caldea-assira_it.html
  H. DENZINGER – P. HÜNERMANN, Enchiridion Symbolorum, Bologna, Edb, 1995, nr. 1321 s.
  Cfr. C. GIRAUDO, „L’anafora degli apostoli Addai e Mari: la «gemma orientale» della lex orandi”, în Divinitas 47 (2004), 107-124.
  Cfr. S. NUMICO – V. IONITA (ed.), Charta Oecumenica. Un testo, un processo, un sogno delle Chiese in Europa, Torino, Elledici – Claudiana, 2003. 

Știri din aceeași categorie