Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Moştenirea angajării ecumenice a Sfântului Ioan Paul al II-lea şi enciclica "Ut unum sint"

 
Moştenirea angajării ecumenice a Sfântului Ioan Paul al II-lea şi enciclica "Ut unum sint"
  • 24 Ian 2021
  • 394

Instrument de credinţă pe calea pentru unitate

de Andrzej Choromanski, 
oficial de la secţiunea occidentală a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Pentru a înţelege corect abordarea ecumenică deosebită a lui Ioan Paul al II-lea şi contribuţia sa excepţională la cauza unităţii creştinilor din care enciclica Ut unum sint este o trăsătură importantă, este fundamental să se ia în considerare persoana sa şi slujirea sa de episcop de Roma în lumina Conciliului al II-lea din Vatican.

Sfântul Ioan Paul al II-lea "fiu" al Conciliului al II-lea din Vatican

În sensibilitatea sa eclezială, în gândirea sa teologice şi în lucrarea sa pastorală Ioan Paul al II-lea a fost în întregime un "fiu al conciliului". Participând direct la lucrările sale, a dobândit convingerea fermă că, sub conducerea Duhului Sfânt, conciliul era un eveniment providenţial pentru Biserică într-un moment în care, după atrocităţile celor două războaie mondiale, ea era în căutarea de noi energii şi de o nouă direcţie, mai ales pe drumul care conducea la pragul noului mileniu, un "prag de speranţă", aşa cum a fost definit de acelaşi pontif în cartea Să trecem pragul speranţei, publicată în 1994. Slujirea sa de episcop de Roma, care a durat douăzeci şi şapte de ani, a fost călăuzită de spiritul conciliului şi s-a concentrat asupra aplicării învăţăturilor conciliului în viaţa Bisericii.

Conciliul a fost un punct de cotitură care a schimbat radical relaţiile Bisericii Catolice cu celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale. Această schimbare epocală a fost posibilă graţie promulgării primului document conciliar în istoria Bisericii Catolice care susţinea şi promova ecumenismul. La 21 noiembrie 1964, în Bazilica "Sfântul Petru", părinţii conciliului au adoptat decretul despre ecumenism, Unitatis redintegratio, cu o majoritate zdrobitoare de 2.137 de voturi pentru contra doar 11 voturi împotrivă. Între cei care au votat în favoarea documentului era arhiepiscopul de Cracovia de patruzeci şi patru de ani, Karol Wojtyła, care cu puţine luni înainte îşi făcuse intrarea sa solemnă în catedrala regală Wawel, colină istorică a primei capitale a Poloniei. Cu conciliul şi cu decretul său, Biserica Catolică intra, în manieră irevocabilă şi ireversibilă, în mişcarea ecumenică modernă.

În discursul ţinut cu ocazia promulgării decretului, Papa Paul al VI-lea a afirmat că el clarifica şi completa constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium. Documentul reafirmă că unitatea este parte integrantă a naturii Bisericii şi trebuie să fie considerată mereu ca un aspect esenţial al vieţii Bisericii. Totuşi, diferit de ceea ce s-a susţinut anterior de magisteriul catolic, constituţia oferă o interpretare diferită a acestei unităţi. Schimbarea cea mai semnificativă pentru mişcarea ecumenică este recunoaşterea oficială că Biserica lui Isus Cristos pe pământ este o realitate care transcende limitele vizibile ale Bisericii Catolice şi că multe din elementele sale se găsesc în alte Biserici şi comunităţi ecleziale (cf. Lumen gentium, 8 şi Unitatis redintegratio, 3). Această nouă perspectivă ecleziologică a condus la o percepţie radical diferită a celorlalţi creştini din partea Bisericii Catolice. Cei care timp de secole au fost definiţi "schismatici" sau "eretici" erau numiţi acum "fraţi despărţiţi", "despărţiţi" însă întotdeauna "fraţi". Aşa cum va afirma Ioan Paul al II-lea în enciclica sa, primul şi cel mai important rod al mişcării ecumenice a fost tocmai "fraternitatea regăsită" între creştini şi comunităţi creştine (cf. Ut unum sint, 41 şi 51). Acest lucru a deschis drumul pentru numeroase întâlniri, schimburi de vizite, dialoguri teologice şi colaborări concrete.

Învăţăturile Conciliului al II-lea din Vatican au inspirat întreaga slujire a lui Ioan Paul al II-lea. În timpul pontificatului său, el a susţinut şi a promovat cu putere participarea activă a Bisericii Catolice la iniţiative ecumenice de diferite tipuri. Pentru el ecumenismul nu era pur şi simplu unul din multele programe ale Bisericii sau un soi de "adaos" adăugat la activitatea tradiţională a Bisericii, ci reprezenta o componentă esenţială şi la care nu se poate renunţa a vieţii şi a lucrării Bisericii care trebuie să impregneze tot ceea ce ea este şi face, aşa cum reiese din una din secţiunile enciclicei, "Calea ecumenică: calea Bisericii". Opţiunea ecumenică a fost inclusă în documente proeminente ale pontificatului său, precum Catehismul Bisericii Catolice (nr. 813-822), Codul de drept canonic pentru catolicii latini (cf. can. 755 § 2) şi Codul canoanelor Bisericilor orientale (can. 902-908). Şi a avut exprimare concretă şi în întâlnirile ecumenice avute de pontif în timpul numeroaselor sale pelerinaje pastorale în diferite ţări din lume, precum şi în întâlnirile cu responsabilii ecleziale din aproape toate confesiunile creştine.

"Ut unum sint" în contextul timpului său

La treizeci de ani de la conciliu, la 25 mai 1995, Ioan Paul al II-lea a publicat Ut unum sint, enciclica sa despre angajarea ecumenică. A fost prima enciclică în mod absolut scrisă de un papă despre tema ecumenismului şi rămâne şi astăzi unica. Pentru a percepe pe deplin impactul său asupra mişcării ecumenice moderne, este important să fie situată în contextul eclezial al timpului său. În anii '90 era pe larg răspândită convingerea că mişcarea ecumenică slăbea, fără a reuşi să ajungă la rezultatele aşteptate. În pofida relaţiilor foarte consolidate între liderii creştini şi o cooperare crescândă între Biserici în domeniul promovării dreptăţii sociale, a drepturilor umane şi a îngrijirii creaţiei, şi uneori şi în misiune şi în evanghelizare, creştinii rămâneau dezbinaţi şi dezamăgiţi cu privire la speranţa unei unităţi iminente. În pofida multiplelor dialoguri teologice aflate în desfăşurare, persistau divergenţe cu privire la chestiuni doctrinale tradiţionale, şi apăreau noi problematici etice, revelând discrepanţe profunde între diferitele tradiţii în domeniul antropologiei şi moralei. Practici pastorale controversate au început să provoace noi tensiuni şi chiar diviziuni nu numai între Biserici, ci şi în interiorul Bisericilor. Mulţi ecumenişti care îşi aminteau de progresele ecumenice rapide făcute în primele două decenii după Conciliul al II-lea din Vatican, acum se plângeau de încetinire, şi mulţi responsabili ecleziali se exprimau în manieră negativă cu privire la posibilitatea sau chiar la necesitatea de a reface unitatea creştinilor. Într-o conferinţă ţinută în 1992, Emilio Castro, fost secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB), a vorbit despre o "iarnă ecumenică" ce a urmat după "primăvara ecumenică" ce a marcat primele decenii după conciliu.

Această situaţie a fost uneori imputată, cel puţin în parte, chiar lui Ioan Paul al II-lea. La începutul anilor '90, papa a fost acuzat că a provocat o nouă criză în raporturile dintre Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe în ţările post-comuniste din Europa de est care s-au opus înfiinţării de dieceze catolice în ceea ce ele defineau "teritorii canonice" proprii. Unii lideri ai mişcării ecumenice, precum şi teologi fie catolici, fie necatolici, l-au criticat pe Ioan Paul al II-lea pentru că a adoptat o linie de conduită conservatoare cu privire la etica creştină, care era considerată o piedică în calea dialogului cu Bisericile din Occident, dintre care cea mai mare parte urma o abordare mai liberală. Chiar în Biserica Catolică se schiţa o polarizare crescândă, mai ales în rândul clerului, faţă de angajarea ecumenică. Mulţi episcopi au început să piardă interesul faţă de ecumenism, susţinând că el s-a dovedit ineficace în obţinerea obiectivului său şi că creştinismul mondial trecea printr-un proces accelerat de diviziune. Acest proces era datorat în mod deosebit proliferării rapide a mişcărilor evanghelice şi penticostale, adesea acuzate că practică ceea ce a fost numit "furt de oi" în daunele Bisericilor istorice, inclusiv Biserica Catolică. Alţii au continuat să se opună opţiunii ecumenice a conciliului, considerând-o contrară credinţei catolice. Considerau conciliul motivaţia de bază a decăderii progresive a Bisericii, marcate de scăderea numărului de vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată, precum şi de un declin însemnat al practicilor religioase în rândul credincioşilor în multe părţi ale lumii, în special în emisfera nordică.

În acest context istoric, mulţi au rămas uimiţi de publicarea unei enciclice despre ecumenism, de tonul său şi de conţinutul său. Decizia lui Ioan Paul al II-lea de a o publica într-un moment dificil pentru mişcarea ecumenică s-a datorat convingerii sale ferme că trebuia să continue căutarea unităţii creştinilor, pentru a răspunde la rugăciunea Domnului "ca toţi să fie una" (In 17,21). Textul era un apel să nu se descurajeze în faţa rezultatelor care nu erau la înălţimea aşteptărilor, şi să se continue împreună pelerinajul ecumenic în zorii unui nou mileniu.

"Ut unum sint" o revărsare excepţională a spiritului ecumenic al papei

În enciclica Ut unum sint, Ioan Paul al II-lea subliniază că îndatorirea ecumenică este una din "priorităţile pastorale" ale pontificatului său pentru că lipsa de unitate este un "obstacol grav" în calea vestirii evangheliei (Ut unum sint, 99). Mai mult decât pentru viaţa internă a Bisericii, unitatea este necesară pentru credibilitatea şi pentru eficacitatea misiunii sale în lume. Numai atunci când este cu adevărat unită Biserica poate să fie semn luminos şi instrument eficace al iubirii lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire. Ut unum sint reafirmă convingerile fundamentale ale Conciliului al II-lea din Vatican în privinţa participării catolice la mişcarea ecumenică. Publicând acest document, Ioan Paul al II-lea a voit să-i asigure pe credincioşii catolici şi pe partenerii ecumenici cu privire la faptul că opţiunea ecumenică susţinută de conciliu este irevocabilă şi că drumul ecumenic continuă să fie drumul Bisericii în al treilea mileniu. Enciclica, inspirându-se din documentele conciliare şi din magisteriul post-conciliar, dezvoltă cu vigoare mai mare convingerile şi principiile fundamentale expuse în decretul despre ecumenism Unitatis reditegratio. Ea recunoaşte cu recunoştinţă multiplele roade adunate deja prin dialogurile bilaterale şi multilaterale, care sunt "seminţele" semănate în solul creştinătăţii pentru creşterea comuniunii. În afară de asta, prezintă câteva probleme esenţiale pentru viitorul mişcării ecumenice, îndeosebi necesitatea de a găsi împreună noi modalităţi de exercitare a slujirii petrine care să poată fi acceptabile pentru toţi creştinii. Redactată într-un ton respectuos, cu o atitudine empatică faţă de celelalte tradiţii ecleziastice, Ut unum sint respinge aşa-numitul "ecumenism al întoarcerii" şi promovează un ecumenism de convertire, rugăciune, dialog, cooperare concretă, slujire comună adusă lumii, învăţarea reciprocă şi schimbul de daruri între tradiţiile creştine. Enciclica reprezintă o etapă importantă pe calea receptării continue a învăţăturilor conciliare. Face paşi înainte pe drumul ecumenic întreprins în trecut, bazându-se pe ceea ce s-a realizat deja.

Un impuls ecumenic pentru secolul al XXI-lea

Atât catolicii, cât şi creştinii din alte tradiţii ecleziale sunt de acord în general cu privire la faptul că Ut unum sint este un document fundamental, care a adus o contribuţie vitală la mişcarea ecumenică modernă. Cardinalul Edward I. Cassidy, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor în momentul publicării enciclicei, a descris-o ca unul din "textele cheie ale mişcării ecumenice din secolul al XX-lea", capabil să interpeleze toate Bisericile. Ea le-a ajutat să regăsească zelul lor ecumenic într-un moment în care diferiţi factori îi abăteau pe creştini de la căutarea unităţii vizibile şi în care erau puse multe întrebări despre condiţia mişcării ecumenice. Era vorba de un apel adresat de papa mai întâi credincioşilor catolici şi apoi tuturor creştinilor pentru ca să nu cedeze în faţa disperării, ci să intensifice eforturile comune pe calea unităţii vizibile depline. Enciclica este însufleţită de convingerea că numai mergând împreună spre acest obiectiv Bisericile vor putea creşte în comuniunea de credinţă, în viaţa sacramentală, în mărturie şi în slujire comună adusă lumii, precum şi în slujirea recunoscută reciproc şi în structurile ecleziale împărtăşite.

La douăzeci şi cinci de ani de la publicarea sa, Ut unum sint merită să fie examinată din nou în dialogul ecumenic în lumina situaţiei pe care o trăieşte actualmente creştinătatea mondială, marcată de dorinţa de unitate pe de o parte şi de fragmentarea progresivă pe de altă parte. Încă citită şi discutată de liderii de Biserici, ecumenişti şi teologi, poate să fie o surprinzătoare sursă de inspiraţie pentru căutarea unei noi viziuni a mişcării ecumenice la începutul celui de-al treilea mileniu al creştinismului.

(După L'Osservatore Romano, 22 ianuarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



Sursa:ercis.ro