”Pelerinajul magilor care merg la Betleem ne vorbește și nouă, cei care suntem chemați să mergem către Isus, pentru că El este steaua polară care luminează cerurile vieții și orientează pașii către adevărata bucurie”: a spus papa Francisc la omilia Sfintei Liturghii din solemnitatea Epifaniei Domnului, celebrată joi, 6 ianuarie 2022, în bazilica San Pietro.
Vorbind despre adevăratul loc din care a pornit pelerinajul Magilor către Isus și despre ce anume i-a pus în mișcare pe acești oameni din Orient, papa a remarcat că, în realitate, ei aveau cele mai bune motive să nu plece. Erau înțelepți și astrologi, aveau faimă și bogăție. Altfel spus, cu o asemenea siguranță culturală, socială și economică, ei puteau să se simtă comozi cu ceea ce știau și cu ceea ce aveau. În schimb, se lasă cuprinși de neliniște în fața unei întrebări și a unui semn: ”Unde este regele [nou]-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit” (Matei 2,2).
Papa Francisc: ”Inima lor nu se lasă amorțită în vizuina apatiei, dar este însetată de lumină; nu se târăște obosită în trândăvie, dar este aprinsă de dorul unor noi orizonturi. Ochii lor nu sunt îndreptați către pământ, dar sunt ferestre deschise către cer. După cum a spus Benedict al XVI-lea, ei erau oameni cu inima neliniștită. Oameni în așteptare, care nu se mulțumeau cu venitul lor asigurat și cu poziția lor socială. Erau căutători de Dumnezeu”.
Neliniștea sănătoasă care i-a făcut să pornească în pelerinaj, a remarcat papa la omilia Epifaniei, ”se naște din dorință”. S-ar putea spune că, în realitate, ”noi suntem ceea ce dorim”, iar Sfântul Augustin afirma că viața noastră este o adevărată ”gimnastică a dorinței”.
Papa Francisc: ”Frați și surori, ca pentru Magi, așa e pentru noi: călătoria vieții și drumul credinței au nevoie de dorință, de avânt interior. Uneori, noi trăim un spirit de parcare, trăim parcați, fără acest elan al dorinței care ne duce mai departe. Ne va prinde bine să ne întrebăm: la ce punct suntem în călătoria credințe? Nu suntem de prea mult timp blocați, parcați într-o religie convențională, exterioară, formală, care nu încălzește inima și nu schimbă viața? Cuvintele și riturile noastre declanșează în inima oamenilor dorința de a se mișca în întâmpinarea lui Dumnezeu sau sunt o limbă moartă, care vorbește numai despre ea însăși și ei înseși? E trist când o comunitate de credincioși nu mai dorește nimic și, obosită, se târăște în administrarea lucrurilor în loc să se lase răvășită de Isus, de bucuria debordantă și incomodantă a Evangheliei. E trist când un preot a închis ușa dorinței, e trist a cădea în funcționalismul clerical, e foarte trist”.
E adevărat, a spus papa mai departe, ”criza credinței, în viața noastră și a societăților noastre, are a face și cu dispariția dorinței de Dumnezeu. Are a face și cu somnul spiritului, cu obișnuința de a ne mulțumi să trăim cu ziua, fără a ne întreba despre ce vrea Dumnezeu de la noi. Ne-am aplecat prea mult asupra hărților pământului și am uitat să ne ridicăm privirea spre Cer; suntem sătui de atât de multe lucruri, dar nu ne mai este dor de ceea ce ne lipsește. Dorul de Dumnezeu. Ne-am fixat asupra necesităților, a ceea ce vom mânca și cu ce ne vom îmbrăca (cf. Matei 6,25), lăsând să se evaporeze aspirația pentru ceea ce merge dincolo de acestea. Și ne găsim în bulimia de comunități care au totul și deseori nu simt nimic în inimă. Persoane închise, comunități închise, episcopi închiși, preoți închiși, persoane consacrate închise pentru că lipsa dorinței duce la tristețe și indiferență. Comunități triste, preoți triști, episcopi triști”.
În fața acestei realități, a spus în continuare Sfântul Părinte, ”astăzi e ziua de a ne întoarce să alimentăm dorința”, mergând la ”școala dorinței”, mergând la Magii care ne învață pașii de făcut. În primul rând, ei ”pornesc la apariția stelei: ne învață că e nevoie întotdeauna a porni din nou în fiecare zi, în viață ca și în credință, pentru că credința nu este o armatură care te ține în ghips, ci o călătorie fascinantă, o mișcare continuă și neliniștită, mereu în căutarea lui Dumnezeu, mereu cu discernământ pe această cale”. În al doilea rând, la Ierusalim, Magii întreabă: ”întreabă unde este Copilul. Ne învață că avem nevoie de întrebări, de a asculta cu atenție întrebările inimii și ale conștiinței, pentru că deseori acesta este felul în care vorbește Dumnezeu, care ni se adresează mai mult prin întrebări decât prin răspunsuri”. Mai departe, ”Magii îl sfidează pe Irod. Ne învață că avem nevoie de o credință curajoasă, care nu se teme să sfideze logica obscură a puterii și să devină sămânță de dreptate și fraternitate în societate, unde, chiar și astăzi, atâția Irozi seamănă moarte și îi măcelăresc pe cei săraci și nevinovați, în indiferența multora”. În fine, Magii se întorc ”pe alt drum” (Matei 2,12): ei ”ne provoacă să parcurgem drumuri noi. Este creativitatea Spiritului Sfânt, cel care face mereu lucruri noi. Este, în acest moment, una din îndatoririle Sinodului pe care îl facem: a merge împreună în ascultare pentru ca Spiritul să sugereze căi noi, drumuri pentru a duce Evanghelia la inima celui care este indiferent, îndepărtat, care a pierdut speranța dar caută ceea ce Magii găsesc, o bucurie foarte mare (v. 10)”.
Dar la punctul culminant al călătoriei Magilor se află un ”moment crucial”: ajunși la destinație, ei ”cad la pământ și îl adoră pe Copil” (v. 11).
Papa Francisc: ”Să ne amintim de acest lucru: călătoria credinței găsește avânt și împlinire numai în prezența lui Dumnezeu. Numai dacă recuperăm gustul adorației se reînnoiește dorința. Dorința te duce la adorație, iar adorația te face să-ți reînnoiești dorința. Pentru că dorința de Dumnezeu crește numai stând înaintea lui Dumnezeu. Pentru că numai Isus vindecă dorințele. De ce anume le vindecă? Le vindecă de dictatura necesităților. Inima, într-adevăr, se îmbolnăvește când dorințele coincid numai cu necesitățile. Dumnezeu, în schimb, înalță dorințele și le purifică, vindecându-le de egoism și deschizându-le la iubirea față de El și față de frați. De aceea, să nu uităm adorația, rugăciunea de adorație, care nu este atât de obișnuită printre noi. A adora în tăcere. Mergând în acest fel zi de zi, vom avea certitudinea, asemenea Magilor, că chiar și în nopțile cele mai întunecate strălucește o stea. Este steaua Domnului, care vine ca să aibă grijă de umanitatea noastră fragilă. Să pornim la drum către El. Să nu-i dăm apatiei și resemnării puterea de a ne pironi în tristețea unei vieți plate. Să luăm neliniștea spiritului, inimile neliniștite. Lumea așteaptă de la cei care cred un avânt reînnoit către Cer. Asemenea Magilor, să ne ridicăm capul, să ascultăm dorința inimii, să urmăm steaua pe care Dumnezeu o face să strălucească deasupra noastră și, ca niște căutători neliniștiți, să rămânem deschiși la surprizele lui Dumnezeu. Frați și surori, să visăm, să căutăm, să adorăm!”.
