Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Dumnezeu şi suferinţa. Reflecţie a teologului Hans Urs von Balthasar

 
Dumnezeu şi suferinţa. Reflecţie a teologului Hans Urs von Balthasar
  • 12 Apr 2022
  • 1381

"Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unul născut, ca să trăim prin el. În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1In 4,8-10).

"Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi comuniunea la pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi. Nu că aş avea deja aceasta sau aş fi desăvârşit, dar urmăresc s-o cuceresc aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus" (Fil 3,10-12).

Problema suferinţei

Nu există nici o întrebare mai provocatoare pentru oameni decât aceasta: cum poate Dumnezeu (dacă el există), să permită suferinţa care există în lume şi să se uite la ea, de la începutul lumii până în zilele noastre? Omenirea şi-a pus dintotdeauna această întrebare şi a încercat în mii de moduri să-i dea un răspuns. Dar toate răspunsurile găsite au fost superficiale şi deci respinse. Am putea spune că această întrebare la problema suferinţei, este o rană mortală, pentru care nu există nici un fel de vindecare. Şi totuşi, dacă o astfel de vindecare nu există, nu ar fi mai potrivit să aruncăm o privire în jurul nostru pentru a găsi un răspuns liniştitor? Fiecare dintre noi şi-a pus această întrebare sau continuă să şi-o pună. Şi ar fi interesant să ştim dacă răspunsul sau răspunsurile găsite la această întrebare, ne mulţumesc pe deplin. Mulţi autori au propus diferite răspunsuri sau au dat diferite răspunsuri, care nu au produs nici un fel de vindecare universală sau au fost acceptate doar ca remedii temporare. Noi ar trebui să cernem, unul câte unul, aceste răspunsuri pe care le găsim pe rafturile farmaciei umane.

În afară de toate medicamentele umane, Dumnezeu ne oferă unul, cu totul diferit, în Isus Cristos. Însă, înainte de a recomanda acest medicament, ar trebui să ne gândim dacă îl putem lua. Şi chiar dacă acest medicament ar fi cel mai acceptabil, rămâne întotdeauna întrebarea: cum poate Dumnezeu, acel Dumnezeu bun predicat de Isus Cristos, să permită atât de multă suferinţă în viaţa omului şi în lume? El nu este zdrobit la vederea ei? Întrebarea care strigă către Cer în faţa lui, nu este oare mai puternică decât orice răspuns aşteptat pe pământ?

Răspunsurile omului

Pomul suferinţei umane se ramifică în mod infinit. Dacă privim la rădăcinile lui, putem observa cum suferinţa omului se află în strânsă legătură cu aceea a animalelor care luptă pentru supravieţuire şi trăiesc după această lege biologică, înscrisă în existenţa lor, cu alte cuvinte sunt învinse de duşmanii lor, de boală, de bătrâneţe şi în sfârşit, de moarte. Căci creaţia a fost supusă zădărniciei (Rom 8,20), chiar şi atunci când ar vrea ca acest lucru să nu se întâmple. Omul dintotdeauna a trăit cu această conştientizare, cu această suferinţă sau durere a naturii, fie că are loc din exterior, cum ar fi catastrofele naturale, fie fizice, cum ar fi foamea şi setea, sau spirituală, ura, singurătatea, disperarea pentru lipsa sensului vieţii. Pot fi de înţeles acele curente de gândire care văd orice plăcere şi orice bucurie doar ca pe o depăşire, înşelătoare, a suferinţei ca şi fundament genuin şi fondator a însăşi existenţei lumii. Cel care vrea sa-şi distragă privirea de la acest adevăr, nu poate să nu vadă sfârşitul care se află în faţa lui, cu speranţa, să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie (Evr 2,15). Ce atitudine poate să aibă omul în faţa suferinţei? El poate avea trei atitudini.

Pesimismul

Pesimismul se poate traduce cu moarte voluntară, numit în vechime, sinucidere. O persoană care nu reuşeşte să facă faţă unei suferinţe foarte mari şi să găsească o cale de ieşire. Dar cum să facă asta dacă nu ar încerca? Dacă ar exista reîncarnarea (ca şi pedeapsă)? Dacă în somnul dorit, ar apărea vise cu totul nedorite, dintr-o ţară necunoscută, din care nimeni nu se mai întoarce, aşa cum voia Hamlet. Majoritatea sinuciderilor care au loc nu gândesc la acest lucru. Persoanele care se sinucid, văd doar clipa prezentă, se văd numai pe sine şi sunt indiferente la suferinţa viitoare a celorlalţi din jurul lor. Soluţia pe care o aleg, este pur şi simplu, egoistă.

Rebeliunea

În zilele noastre (cei din vechime cunoşteau o astfel de rebeliune), au fost ridicate monumente măreţe acelor persoane, care se răzvrăteau împotriva suferinţei. Rămâne totuşi întrebarea, împotriva cui ei se răzvrăteau. Foarte rar o făceau împotriva lui Dumnezeu, deoarece erau destul de inteligenţi să recunoască faptul că un Dumnezeu rău este o contradicţie în sine, care nu poate exista. Deci, o răzvrătire împotrivă nimănui, o rebeliune în ea însăşi, ca semn al măreţiei umane. Dar oare aceasta nu se va risipi ca fumul, deoarece nu există nimeni care să o perceapă?

Sigmund Freud, în ultimii ani ai vieţii sale, având dureri foarte mari, a scris într-o scrisoare: "Deoarece eu, în adâncul inimii mele, sunt un necredincios, nu pot să acuz pe nimeni de aceste dureri şi ştiu că nu există nici un loc în care să fac reproşuri". Şi totuşi, dacă "încăpăţânarea mea rămâne mută, ea este totuşi o încăpăţânare". Tot aşa şi omul care se răzvrăteşte, este conştient de propria contradicţie interioară.

Este foarte greu, în acest context, a da o definiţie despre budism: ca şi răzvrătire împotriva acestei lumi aparente, unde totul este durere şi suferinţă, oferindu-i omului învăţături despre cum să fugă de această suferinţă, găsind în sfârşit o soluţie la această problemă. Budismul, pentru a fugi sau pentru a evita suferinţa, îl învaţă pe om să se cufunde în Nirvana în mod continuu şi definitiv. Ca şi tehnică spirituală acest lucru înseamnă a avea o asceză foarte aspră, unde se poate distinge tantrismul sau yoga, sufismul sau drogul, care din punct de vedere etic sunt perfecte şi nu provoacă nici un fel de respingere. Dar dacă, teoretic, toţi sunt chemaţi să practice această asceză, din punct de vedere practic doar cei aleşi o pot parcurge. Din acest motiv putem cataloga această asceză ca fiind egoistă, se întoarce spatele către lumea nevindecabilă, căutând astfel propria eliberare sau iluminare. Şi numai dacă după mulţi eoni toţi ar parcurge acest drum de eliberare, iluzia lumii prezente, în sine însăşi fără nici un sens, atunci această lume ar exploda, ca un balon de săpun.

Majoritatea căilor descoperite de oameni pentru a fugi de suferinţă, numite şi "mistice", se îndreaptă în această direcţie. Acestea aspiră la o spiritualizare radicală, ceea ce înseamnă fuga de tot ceea ce este material şi produce suferinţă, depăşirea eului propriu închis în el însuşi, pentru a deveni una, dincolo de conştiinţa limitată cu un Întreg inconştient.

Acţiunile concrete

Toate aceste încercări pentru a fugi de suferinţă, le putem numi laşe? Ar trebui totuşi să existe o încercare de îmbunătăţire a acestei situaţii de suferinţă. Poate va exista o participare, din punct de vedere istoric şi conştient, la o îmbunătăţire, o tendinţă de la nimic (Nichts) către fiinţă (E. Bloch), o tendinţă de la bestialitate către o adevărată umanitate (Teilhard de Chardin), o tendinţă de depăşire a luptei de clasă către o reconciliere a omului şi a naturii, dând naştere unui umanism pozitiv (K. Marx). Aceste încercări înseamnă un drum lung şi greu, şi de cele mai multe ori foarte sângeros. Scopul imediat al acestor încercări de eliberare de suferinţă e demn de o auto-asumare a priori, a unei eventuale suferinţe chiar dacă aceasta va fi mare. Şi în această muncă este angajată şi ştiinţa, care colaborează pentru a elibera lumea şi omul, de suferinţă, chiar dacă nu de moarte, dar sigur de multă suferinţă.

În zilele noastre, sistemele de gândire evoluţioniste, sunt considerate sceptice şi totuşi problema lor principală constau în lupta împotriva răului, luptă care ar trebui să fie datoria întregii omeniri, în ciuda dispreţului faţă de suferinţa fiecărei persoane în parte.

Împotriva comunismului s-ar putea ridica următoarea obiecţie: ce rezultate a produs lupta de clasă de pe întreg globul? A reuşit oare comunismul să elimine suferinţa din lume? Gulagurile sale au fost mai bune sau mai rele decât sistemul de la Auschwitz? Aceste sisteme nu reprezintă oare un mare obstacol pentru ca întreaga omenire să se unească pe un front unic (în zilele noastre s-a dezmembrat) împotriva răului din lume? Şi dacă socialismul nu mai place nimănui, nu ar trebui să căutăm alte forme de luptă mai umane împotriva răului? Şi cu siguranţă vom găsi alte sisteme de gândire, dacă vom depăşi ateismul radical, în baza căruia omului trebuie să i se ia perspectiva unei vieţi veşnice, în aşa fel încât el să se ocupe de problemele reale ale lumii şi să transforme pământul într-un loc de pace veşnică, numit umanism pozitiv.

În acest postulat al ateismului, se întâlneşte un altul, care este duşmanul declarat al comunismului care dorea cu atâta ardoare să vadă o omenire mai bună, o omenire superioară (rasă superioară): Friedrich Nietzsche. Obiectivul lui nu era totuşi acela de a elimina suferinţa din lume, deoarece acest lucru părea imposibil şi chiar de nedorit, deoarece este în natura omului lupta pentru supravieţuire, aşa cum gândea şi Darwin, luptă care după o perioadă de timp ar fi apărut din nou cu Adolf Hitler.

Voinţa după putere a lui Nietzsche (ca şi esenţa fiinţei pe care trebuie să o dobândim), a avut şansa ei în Al Doilea Război Mondial. Cineva are putea să-i conteste ideea în baza căreia omul a fost aşezat în această lume pentru a lupta din greu şi astfel el îşi împlineşte menirea sa, în timp ce aspiraţia omului către o pace universală, a refuzului său către luptă, ar putea indica faptul că omul şi-a început decăderea sa personală? Nietzsche nu văzuse îndeaproape astfel de catastrofe ale omenirii, pe care el le prevăzuse şi în care noi astăzi trăim, şi în luciditatea sa el le recunoştea ca fiind o consecinţă necesară, numindu-le "viitorul nihilismului", al cărui pionier se considera. Dar acest nihilism consta, în mod principal, în ideea deja răspândită foarte mult, numită "Dumnezeu a murit", şi împreună cu El a murit şi credinţa în existenţa unui adevăr şi valori, valide pentru totdeauna.

În sfârşit, Nietzsche, înainte de a înnebuni, a putut să ofere un răspuns la problema suferinţei doar în formă de ipoteza a unei "eterne reîntoarceri", a unei lumi pe care el o definea ca fiind o "monstruozitate de mestecat în continuu", în sensul că un astfel de orizont ar fi însemnat pentru majoritatea omenirii, deoarece doar puţini oameni puteau deveni super-oameni, o creştere a suferinţei chiar în momentul în care le este luată orice speranţă în existenţa aşa numitului "dincolo" sau veşnicie. Acest lucru ar fi putut însemna pentru aceşti presupuşi "super-oameni", o perspectivă de fericire, dar pentru majoritatea oamenilor ea nu era altceva decât un incub teribil.

În afară de această perspectivă, mai există trei răspunsuri, resemnare, fuga sau victoria, în încercarea de a răspunde la problema suferinţei prezente în lume. Eu nu aş putea indica niciunul din aceste trei răspunsuri, în afară de acela al unei bunăstări materiale, care să aline durerea şi care este de fapt aspiraţia oamenilor din toate timpurile, chiar şi a oamenilor din Evul Mediu care nu voiau să privească în ochi această problemă. Aceea a fost o epocă profund marcată de creştinism, de aceea, consider că este timpul să ne ocupăm de răspunsul pe care creştinismul îl dă la întrebarea pe care ne-am pus-o la început: cum poate Dumnezeu (dacă el există), să permită suferinţa care există în lume?

Răspunsul creştinismului

În izvoarele biblice ale Vechiului Testament putem observa că nu se găseşte nicio teorie cu privire la prezenţa suferinţei în lume, în afară de relatările din cartea Genezei, cap. 2 şi 3, dacă ele sunt considerate ca fiind teorii despre suferinţă. Suferinţa omului provine din prima sa neascultare faţă de Dumnezeu, motiv pentru care el a fost alungat dintr-un Rai în care nu exista suferinţă. Această afirmaţie pe care o găsim în Sfânta Scriptură, în formă de epopee, poate să lumineze problema noastră, în sensul că suferinţă are o legătură strânsă cu îndepărtarea omului de Dumnezeu, o altă încercare de a găsi un răspuns, ar rămâne în întuneric. Existenţa, viaţa omului pe pământ care datează de un miliard şi mai bine de ani, a unei naturi pline de durere în care omul intră să facă parte ca şi fiinţă limitată are loc pe durata întregii sale vieţi. Acea neascultare a omului faţă de Dumnezeu, pe care Sfânta Scriptură o numeşte "păcat", ar putea fi putut obscura caracterul acestui rezultat, dar nu l-a creat. În afară de această relatare pe care o găsim în Scriptură, cu privire la originea suferinţei în lume, ea nu ne mai spune nimic esenţial.

Alte afirmaţii despre suferinţă le vom găsi sub forma unei genealogii, istoria primului omor (Cain şi Abel), al primei răzbunări (Gen 4,24), al primei luxurii (Gen 6,1 ş.u.) şi al primei revolte împotriva Cerului (Gen 11,1-9). Dar acestea sunt forme ale păcatului şi o explicaţie raţională a suferinţei. Suferinţa este prezentă şi acolo unde Dumnezeu îl pune la încercare pe cel credincios, dar o astfel de încercare la sfârşit se va transforma într-o experienţă de har.

"Pe lângă toate acestea, să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru, care ne încearcă pe noi ca şi pe părinţii noştri. Amintiţi-vă câte a făcut cu Abraham, prin câte l-a încercat pe Isac şi câte i s-au întâmplat lui Iacob în Mesopotamia Siriei când era păstor la turmele lui Laban, fratele mamei sale! Căci nu se răzbună pe noi aşa cum i-a trecut pe ei prin foc ca să le cerceteze inimile, ci Domnul îi pedepseşte spre înţelepciune pe cei care se apropie de el" (Iudita 8,25-27).

Dumnezeu îl pune la încercare pe om pentru a-l corecta şi o face din iubire milostivă, aşa cum se afirmă şi în Noul Testament (1Petru 1,7; Evr 12,6; Ap 3,19). Acest lucru înseamnă că Dumnezeu poate să transforme suferinţa în scopuri bune, acolo unde ele pot prinde rădăcini. Am putea să ne punem întrebarea dacă acest lucru este valabil la mod general sau există şi excepţii? Poate exista ceva pozitiv în suferinţă? Această afirmaţie este sau nu sustenabilă? Pentru a afla un răspuns, trebuie să privim la Isus Cristos. Însă, înainte de a vorbi despre el, trebuie să vorbim despre alte două personaje biblice. Primul personaj biblic este cel al lui Iob, care apăsat de multe suferinţe şi aproape sufocat de ele, strigă către Dumnezeu, cerându-i o explicaţie, cerând dreptate, (deşi Iob fiind un om drept, prietenii îl acuză că a ajuns în această stare din cauza păcatelor proprii), dar el nu-i răspunde, dar mai degrabă îl reduce la tăcere. Celălalt personaj biblic este "slujitorul lui Jahve" (Is 53), care îndură suferinţa pentru cei păcătoşi şi chiar şi moartea. De aceea, el este glorificat de însuşi Dumnezeu, primind în dar naţiunile şi popoarele ca moştenire. Dreptul Iob poate fi numit predecesorul slujitorului lui Jahve şi din punct de vedere spiritual îl depăşeşte şi de aceea acest slujitor devine personajul istoric care cel mai bine se potriveşte lui Isus răstignit pe cruce.

Dacă se intră în profunzime în credinţa creştină, aşa cum se poate citi în Noul Testament, atunci putem vedea cum Dumnezeu în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus, nu a elaborat o teorie exhaustivă cu privire la prezenţa suferinţei în lume şi nici nu a oferit un răspuns la această problemă, dar a făcut ca ea să fie privită dintr-un unghi iluminat.

Răspunsul lui Dumnezeu

Suferinţa, pătimirea lui Isus Cristos rămân pentru noi oamenii un mister de care ne putem apropia doar cu o atitudine de profund respect. Cristos însuşi a anticipat propria pătimire spunând că ea este o pătimire vindecătoare pentru noi. "Nimeni n-o ia de la mine (viaţa), ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu" (In 10,18).

"Şi, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!» Apoi, luând potirul şi mulţumind, le-a dat lor, spunând: «Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor!»" (Mt 26,26-28).

El a acceptat suferinţa. Dar în ce anume constă ea? În primul rând, suferinţa nu constă numai în tortură fizică, care în acea vreme, mii de oameni sufereau ca şi el din cauza suferinţelor fizice de orice fel. Dacă aprofundăm mai bine textele biblice ne putem da seama că suferinţa lui Isus exprima ceva mult mai profund, şi anume părăsirea din partea lui Dumnezeu, pe care el îl numeşte Tatăl său, într-un mod cu totul special şi unic, aşa cum nimeni altcineva nu ar îndrăzni să i se adreseze lui Dumnezeu. "Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să i reveleze" (Mt 11,27). Nimeni, în afară de Fiul, nu poate experimenta o asemenea părăsire din partea lui Dumnezeu. Aceasta este suferinţa cea mai teribilă posibil: a şti, din propria experienţă, cine este Dumnezeu şi să-l pierzi (aparent pentru totdeauna). Dar iată care este miezul principal. Această suferinţă nu are loc, aşa cum mulţi gândesc, ca semn pe care Dumnezeu îl dă pentru a spune că este solidar cu cei care suferă. Conceptul de solidaritate, exprimă doar o parte din ceea ce el exprimă, şi putem vedea acest lucru din faptul că Isus este răstignit între doi tâlhari, dar nu este suficient pentru a înţelege conţinutul suferinţei. Mai potrivit ar fi să facem apel la conceptul de a înlocui pe cineva în mod liber, asemenea slujitorului credincios din profetul Isaia 53, unde acesta din urmă, ispăşeşte în mod liber vinovăţia multora. De aceea, ne aflăm pe drumul cel bun, dar nu încă ajunşi la ţintă. Este important să ştim cine este acest Slujitor. În cântările slujitorului credincios el apare ca fiind un om. Şi Isus este un om, dar mai mult de atât, el este Fiul Tatălui. De aceea, suferinţa lui nu este doar cea mai profundă suferinţă, aşa cum se spune, ci este ispăşire pentru toţi, deoarece ea are puterea de a pătrunde în toate păcatele, în toate suferinţele lumii şi de a le transforma într-o operă a celei mai măreţe iubiri. Cea mai înaltă formă de iubire este nu numai a Aceluia care se dăruieşte, dar şi a Aceluia care o dăruieşte: "Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16), pentru a-l împăca pe om (omenirea), prin mijlocirea lui. Isus este Cel care poartă păcatele lumii (2Cor 5,19-21). Acesta este mesajul creştin pe care îl vesteşte Noul Testament, şi numai acest mesaj în totalitatea sa, poate să arunce o lumină asupra problemei suferinţei: Dumnezeu şi suferinţa.

Pătimirea lui Isus nu este prima oară când el face această experienţă. El experimentează suferinţa şi în viaţa pământească şi în timpul predicării sale şi chiar în învierea sa, atunci când transformă rănile sale, ducându-le cu el în viaţa veşnică. Creştinismul nu este o religie unilaterală a suferinţei. Suferinţa face parte din această lume, dar ea este transformată de suferinţa lui Cristos şi aşezată "în" Dumnezeu, astfel încât toate suferinţele oamenilor sunt adunate în suferinţa lui. Suferinţa lui Cristos este în concepţia creştină, inclusivă, adică permite accesul altor suferinţe, care în comuniune cu suferinţa Sa participă şi la ispăşirea liberă a vinovăţiei. Ştefan primul martir (Fap 7,55-60), şi ceilalţi apostoli, putem citi în Faptele Apostolilor, se consideră fericiţi că pot îndura multe suferinţe din dragoste faţă de Cristos. Dar ne-am putea pune următoarea întrebare: şi ceilalţi oameni care nu cunosc această fericire? Trebuie să recunoaştem faptul că, din acest punct de vedere, avem de a face cu limita posibilităţilor noastre raţionale de a înţelege ce este suferinţa şi dacă vrem, ce este răul? Putem afirma doar faptul că, Isus Cristos în pătimirea sa, a depăşit orice fel de suferinţă şi durere omenească. El a acceptat suferinţa în mod liber, de aceea putem spune că nici o suferinţă omenească, cât de oribilă ar putea fi ea, nu se situează în afara suferinţei sale, ci este cuprinsă în ea.

Acest mod de a vedea lucrurile îi poate scandaliza pe mulţi oameni. Toate încercările oamenilor au ca scop eliminarea şi chiar fuga de suferinţă prin eutanasie. Metodele pot fi diferite, dar obiectivul este foarte clar: suferinţa, durerea şi chiar şi moartea, trebuie să dispară. Isus schimbă sensul vieţii nu prin eliminarea suferinţei, ci prin scufundarea în adâncul ei: el a băut "paharul" până la fund, pentru noi. Nu pentru că nu mai trebuie să suferim, dar pentru a se înţelege că suferinţa, în lipsa unui răspuns raţional, primeşte în Cristos cel mai înalt sens: a participa la ispăşirea lumii.

Dacă aşa stau lucrurile, să aruncăm acum o privire asupra lui Isus pe cruce, părăsit de Dumnezeu. În această părăsire obscură vom găsi şi răspunsul care luminează totul. La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: "Eloí, Eloí, lemá sabahtáni?", care, tradus, înseamnă: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mc 15,34). Aceasta este întrebarea cea mai mare care nu primeşte nici un răspuns şi nici nu poate primi, deoarece ceea ce este personificat aici, este părăsirea lui Dumnezeu de către om/omenire, în grădina Edenului: "Unde eşti"? (Gen 1,9).

Pe cruce, cel care scoate strigătul puternic de părăsire este Isus. El îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui său, aşa cum un copil are încredere în tatăl său. Tăcerea fără răspuns nu distruge credinţa Fiului în Tatăl. Dar în acest fel, problema nerezolvată a suferinţei, se întoarce din nou şi se îndreaptă către intimitatea lui Dumnezeu, deoarece, ceea ce se întâmplă pe cruce exprimă relaţia dintre Tatăl şi Fiul său întrupat. Spiritul Sfânt, care este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul, mijloceşte această părăsire tăcută, tot la fel cum mijloceşte dăruirea celor două persoane divine, mărturisind astfel că cele două mişcări au loc la unison. Şi dacă intrăm şi mai în profunzime, se poate afirma pe bună dreptate faptul că, cel care face experienţa suferinţei, este lumea şi nu Dumnezeu. Dar din acest mod de a gândi, izvorăşte şi următoarea întrebare: unde putem situa suferinţa lumii, dacă nu şi "în"/sub privirea lui Dumnezeu, deoarece nimic din ceea ce există nu poate exista fără Dumnezeu? Tată, Fiul şi Spiritul Sfânt sunt iubirea veşnică, şi pot fi astfel pentru că persoanele divine sunt distincte, dar au o unică esenţă. Din acest punct de vedere se poate afirma faptul că, în ciuda diferenţei dintre Dumnezeu şi lumea creată, aceasta din urmă nu are un alt loc în care se poate exprima pe ea însăşi. Şi acest lucru ar însemna faptul că, suferinţa lumii este aproape de inima lui Dumnezeu, fie suferinţa care există în natură, fie suferinţa care provine din libertatea oamenilor şi care poate duce la alegeri greşite. Tot acest proces are loc sub privirea lui Dumnezeu. Omul îşi pune întrebarea: dacă astfel stau lucrurile, atunci de ce Dumnezeu permite dar nu vrea suferinţa? Putem afirma că este o iluzie optică a omului care gândeşte doar pur filozofic, a presupune faptul că, suferinţa are loc aici pe pământ, în timp ce acolo sus, se află un Dumnezeu fericit, care nu ia parte în nici un fel la ceea ce se întâmplă pe pământ. Toţi pumnii oamenilor îndreptaţi spre cer, sunt îndreptaţi în direcţia greşită.

Dacă privim la Cel răstignit pe cruce, putem observa cum strigătul agoniei sale are loc "în" Dumnezeu. De aceea, lumea întreagă, aşa cum este ea, cu toate suferinţele şi lacrimile ei, se află în Cristos şi într-un mod şi mai explicit se poate afirma faptul că, în Isus răstignit pe cruce, toată lumea a fost gândită şi creată de Dumnezeu: "În El ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui! În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după placul voinţei sale, spre lauda gloriei harului său cu care ne-a copleşit în Fiul său preaiubit" (Ef 1,4-7). Acest lucru înseamnă că iubirea lui Dumnezeu a îmbrăţişat toată suferinţa lumii deja înainte de crearea ei. Este vorba despre o iubire trinitară liberă, ale cărei dimensiuni, în timp şi în veşnicie, nimeni nu le poate pătrunde. Omul şi în mod special cel care are credinţă în Dumnezeu poate doar să vadă forma suferinţei, căreia nu i se poate da răspuns, decât asumând-o prin credinţă. Este vorba despre o iubire care îşi poate asuma riscul tuturor răutăţilor omeneşti, răutăţi care nu sunt altceva decât rezultatul libertăţii omului. Iubirea lui Dumnezeu pentru a fi iubire fără margini, nu are nevoie să demonstreze nimic nimănui.

(Gott und das Leid, 1984)

Traducere de pr. dr. Mihai Gal, OFMConv

 

 



Sursa:ercis.ro