Începutul unui nou an aduce cu sine, aproape inevitabil, bilanțuri, rezoluții și promisiuni. Ne uităm înapoi cu luciditate sau cu regret și privim înainte cu speranță, dar și cu o anumită neliniște. Calendarul se schimbă, dar întrebările rămân: ce va fi, ce va reuși, ce va trebui să îndurăm? În acest prag simbolic al timpului, Biserica ne invită nu atât să ne proiectăm viitorul, cât să îl încredințăm. Mai înainte de a decide ce vom face, suntem chemați să ne așezăm în adevăr înaintea lui Dumnezeu și să rostim, cu sens reînnoit, cuvintele care pot ordona totul: ”Facă-se voia Ta”.
Există rugăciuni pe care le rostim ani la rând aproape fără să le mai auzim. Le știm pe dinafară, le spunem corect, le integrăm în ritmul nostru spiritual, dar sensul lor rămâne, mult timp, la suprafață. „Facă-se voia Ta” este una dintre aceste formule esențiale ale credinței creștine: scurtă, limpede, radicală. Și totuși, pentru mulți dintre noi, ea devine inteligibilă abia atunci când viața ne conduce dincolo de iluziile controlului și ale eficienței personale.
„Facă-se voia Ta” dezvăluie o convertire subtilă, dar decisivă: trecerea de la o credință centrată pe „ce face Dumnezeu pentru mine” la o credință matură, în care întrebarea fundamentală devine „care este voia Lui”. La început, rugăciunea este instrumentală: Îl chemăm pe Dumnezeu să intervină în dificultățile noastre, să repare, să rezolve, să sprijine. Mai târziu, chiar și atunci când intențiile devin mai nobile, apare o altă ispită, mai rafinată: aceea de a ne considera indispensabili planului lui Dumnezeu, de a trăi apostolatul, studiul sau slujirea ca pe un „ajutor” oferit Providenței.
Această atitudine, oricât de generoasă ar părea, ascunde o eroare. Dumnezeu nu are nevoie de noi pentru a-Și împlini voia, ca și cum fără noi nu ar putea duce la bun sfârțit un plan al său. El ne cheamă să participăm, nu pentru că este neputincios, ci pentru că este iubire. Adevărata maturitate spirituală începe atunci când acceptăm acest paradox: nu noi Îl susținem pe Dumnezeu, ci El ne poartă pe noi în lucrarea Sa.
„Fiat voluntas Tua” nu este o renunțare pasivă, nici o capitulare a inteligenței sau a libertății. Dimpotrivă, este actul prin care libertatea omului se aliniază, în mod conștient și responsabil, cu libertatea lui Dumnezeu. În tradiția catolică, abandonul în Providență nu este echivalent cu inactivitatea. Sfinții nu au fost oameni adormiți spiritual, ci persoane de o energie, o creativitate și o fecunditate uimitoare. Tocmai pentru că nu mai erau prizonierii anxietăților personale, ai orgoliului sau ai fricii de eșec, puteau lucra cu o inimă liberă.
„Facă-se voia Ta” subliniază un adevăr spiritual esențial: abandonul aduce pace, dar nu paralizie; aduce smerenie, dar nu sterilitate. Când omul Îi spune lui Cristos „mă încred în Tine”, dispar tensiunile inutile, acele fricțiuni interioare care consumă energie fără a da rod. Rămâne claritatea. Rămâne disponibilitatea. Rămâne bucuria unei slujiri dezinteresate, în care prestigiul personal nu mai este o miză, iar succesul nu mai este un idol.
Această perspectivă deschide și o dimensiune eclezială a rugăciunii. A te abandona voii lui Dumnezeu nu înseamnă a te retrage din responsabilitatea față de Biserică, ci a o asuma mai profund. Rugăciunea pentru păstorii Bisericii, pentru episcopi, preoți și toți cei angajați în vestirea Evangheliei, nu este un gest formal, ci expresia convingerii că Providența lucrează prin fragilitatea umană. A-i încredința pe ei lui Dumnezeu înseamnă a recunoaște că Biserica nu este un proiect omenesc, ci Trupul viu al lui Cristos, condus de Spiritul Sfânt în istorie.
„Isuse, fă Tu!” – această invocație simplă concentrează o întreagă teologie a încrederii. Ea nu anulează responsabilitatea personală, ci o purifică. Omul nu mai acționează pentru a se afirma, ci pentru a sluji; nu mai luptă pentru a controla, ci pentru a rămâne fidel; nu mai trăiește sub presiunea rezultatului, ci în ascultarea voii divine.
În cele din urmă, „Fiat voluntas Tua” este cheia unui an trăit în unitate interioară. Un an în care rugăciunea și acțiunea nu se opun, ci se susțin reciproc. Un an în care pacea nu este absența problemelor, ci prezența lui Dumnezeu. Un an în care omul descoperă, cu uimire, că atunci când Îl lasă pe Dumnezeu să facă totul, el însuși devine, paradoxal, mai liber, mai disponibil și mai rodnic.
Aceasta este adevărata promisiune a începutului de an creștin: nu controlul viitorului, ci încredințarea lui. Isuse, mă încred în Tine. Fiat voluntas Tua.
ACC
