Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Leon al XIV-lea de la Sfânta Liturghie a Nașterii Preasfintei Fecioare Maria celebrată în 7 septembrie 2026 la sanctuarul ”Maica bunului sfat” de la Genazzano, lângă Roma.
Dragi frați și surori,
După cum vă amintiți, încă ”din primele zile ale pontificatului, am simțit datoria și dorința vie de a veni la Genazzano, la sanctuarul Maicii bunului sfat, care în toată viața mea m-a însoțit cu prezența ei maternă, cu înțelepciunea și exemplul iubirii sale față de Fiul, care este întotdeauna centrul credinței mele” (Dedicație în cartea semnăturilor a sanctuarului, 10 mai 2025). Cu bucurie sunt din nou aici ca să celebrez împreună cu voi preziua Nașterii Preasfintei Fecioare și să-i încredințez Copilei Maria cele care se nasc în această sărmană și magnifică umanitate: plăpânde ca un mugur, dar semn al fidelității lui Dumnezeu. Da, Maria este aurora unei altfel de zile, auroră a lumii noastre eliberate în sfârșit de rău. Suntem aici, în preajma ei, în jurul altarului de la care mântuirea vine la noi și ne schimbă, fii în Fiul. Să-i cerem bunul sfat al ei ca să primim Cuvântul dumnezeiesc, să-l păstrăm în noi și să-l aducem la lumină prin decizii curajoase și înțelepte, prin decizii de convertire autentică.
Preaiubiților, în acest loc de străveche prezență augustiniană mă voi întoarce la paginile biblice proclamate adineaori cu ajutorul sfântului Toma de Villanova, un frate și episcop augustinian care, dedicându-și viața slujirii celor săraci, a pătruns adânc în adevărul credinței. El a știut să vadă paradoxul micimii și, pentru a spune astfel, al marginalității Mariei, care a devenit centrală în economia mântuirii. Să ne întrebăm ce trebuia să fie în timpul lui Ioachim și Anei nașterea unei fetițe. Sfântul Toma [de Villanova] sapă adânc: ”Am reflectat de multe ori”, scrie el, ”și m-am întrebat de ce evangheliștii, care au vorbit atât de mult de sfântul Ioan Botezătorul și de apostoli, ne relatează atât de succint istoria Fecioarei Maria, care pe toți îi depășește prin parcursul și statura ei personală. Mă întreb de ce nu ne-au fost descrise modul zămislirii și nașterii ei, educația și obiceiurile ei, virtuțile care o împodobeau, ce fel de relație umană avea cu Fiul ei, cum se relaționa față de El, cum a trăit cu apostolii după înălțarea Lui? Toate aceste lucruri erau importante, iar credincioșii le-ar fi citit cu o devoțiune specială și ar fi fost plăcute pentru lumea din popor. O, evangheliști, mă adresez vouă! De ce ați trecut peste aceste detalii atât de frumoase, atât de așteptate, atât de delectabile?” (Opere complete VII, 266,8).
Găsim în acest cuvinte un îndemn important pentru credința noastră: să punem întrebări Scripturii și autorilor ei, să conversăm cu textul și să dialogăm cu martorii revelației la fel cum dialogăm cu un prieten. Suntem, într-adevăr, concetățeni ai sfinților și oameni de casă ai lui Dumnezeu (Efeseni 2,19) și chiar de la Maria învățăm inteligența care conversează cu Dumnezeu, care pune întrebări (cf. Luca 1,34) și interpretează evenimentele păstrându-le și făcând legătura între ele în inima ei (cf. Luca 2,19.51). Evanghelia după Matei, cu toate acestea, pare să dea dreptate prin tăcerea ei sfântului Toma de Villanova. Am auzit mai înainte: relatează prezența Mariei, dar niciun cuvânt al ei. Și totuși, prin simplul fapt al prezenței Mariei, și al Fiului în ea, pune în mișcare istoria întreagă: pe a lui Iosif și a casei lui. Prezența Mariei provoacă un fel de salt în genealogie, ca o noutate neașteptată, capabilă să modifice nu doar așteptările, dar și comportamentele previzibile ale unui om. Ceea ce Iosif ascultă, ceea ce hotărăște și ceea ce face este, într-adevăr, un răspuns dat lui Dumnezeu și prezenței Mariei, diferenței ei absolute care depășește orice discurs și relatare posibile. În Maria, mântuirea și-a găsit o casă: Dumnezeu cu noi!
Scrie mai departe sfântul Toma: ”Ei bine, cât privește acele gânduri personale de care vorbeam, referitoare la motivul pentru care nu a fost scrisă o carte despre marile fapte ale Fecioarei, cum a fost scrisă în schimb despre faptele mari ale lui Paul [...], îmi vine în minte doar că așa a fost pentru că așa i-a plăcut Spiritului Sfânt și că evangheliștii au tăcut firesc în privința ei din simplul motiv că gloria Fecioarei, după cum citim în Psalm, era toată în ea (cf. Psalmul 44,14; Vulgata) și că aceasta putea să fie mai mult imaginată decât descrisă și că, asemenea unui cuprins al istoriei ei, este îndeajuns ceea ce este exprimat în titlu și anume că din ea s-a născut Isus. Ce altceva vrei să afli? Ce altceva cauți la Fecioară? Să-ți fie îndeajuns faptul că ea este Maica lui Dumnezeu” (ibid.).
Dragi frați și surori, simțim un fel de vertij în fața acestui mister: este imposibil să ne obișnuim cu el. Sărbătorim nașterea unei fetițe chemate să devină Maică a Creatorului ei, Maica lui Dumnezeu care mântuiește, dar cu toate acestea ea se naște ca o simplă fetiță, asemenea fetițelor și nepoților pe care îi ținem în brațe. Avem astăzi pentru ea titluri nobile și preaînalte, de Stăpână și Regină, dar calea lui Dumnezeu a fost și rămâne mai simplă și tăcută, dar nu mai puțin puternică și transformatoare. Este calea lui Isus însuși, ”primul născut între mulți frați” (Romani 8,29). Ei bine, la fel ca Maria, suntem și noi ”predestinați să fim asemenea chipului Fiului său” (ibid.): prin har, desigur, dar dorind și preferând altor căi calea sa, alegerile sale, drumul său. În Isus Cristos, Dumnezeu a ales cele mai modeste condiții istorice și pe cea mai smerită dintre creaturi ca să arate originalitatea Împărăției sale, în care nu este loc pentru prepotență și în care omnipotența înseamnă creație, slujire și îngrijirea vieții.
Adaugă, apoi, sfântul Toma de Villanova: ”Lasă-ți fantezia să alerge, extinde-ți frontierele înțelegerii și pictează în adâncul sufletului tău o tânără preacurată, preaînțeleaptă, preafrumoasă, foarte pioasă, preasmerită, preablândă, plină de tot harul, foarte bogată în sfințenie, împodobită cu toată virtutea, înfrumusețată cu toate carismele, plăcută la modul absolut lui Dumnezeu; mărește acestea cât poți, închipuie-ți-le cât reușești” (ibid.). Sfântul Toma ne îndeamnă la acest minunat exercițiu de imaginație și remarcă: ”Spiritul Sfânt nu a descris-o în scris, dar a așteptat ca tu să o pictezi lăuntric” (ibid., VII, 266,9).
Dragi frați și surori, chiar așa este: în rugăciunea contemplativă capătă formă ceea ce lumea nu ne relatează, dar care există deja; ceea ce încă este invizibil, dar care cuprinde în sine un fel nou de putere. Nu este vorba de fantezie, ci de profeție. Avem nevoie de aceasta în vremuri de distrugere și incertitudine ca să vedem lucrarea lui Dumnezeu și să fim în slujba ei.
Profetul Miheia a intuit în micul Betleem răsăritul unui Rege de pace prin intermediul căruia să locuim în sfârșit în siguranță pe pământ (cf. Miheia 5,1-4). Astăzi, la rugăciunea Liturghiei, întorcându-ne către mica Marie, am cerut ca ”sărbătoarea nașterii sale să mărească în noi pacea”. Da, preaiubiților, vrem să ne imaginăm pacea, să lărgim frontierele înțelegerii și să o pictăm în suflet, ca să recunoaștem că ea există deja, ca să o primim și să fim în slujba ei. Ea este darul lui Dumnezeu, suflul Celui înviat, lucrarea Spiritului Sfânt. Să lăsăm să crească în noi pacea. Va înmuguri în lume. Maica bunului sfat ne va însoți în această misiune.
