Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


8 - = 6
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Evoluția legislaţiei Bisercii Greco-Catolice Române de la 1700 până astăzi

 
Evoluția legislaţiei Bisercii Greco-Catolice Române de la 1700 până astăzi
  • 01 Iul 2016
  • 4773

După unirea cu Roma de la 1700, Biserca Greco-Catolică Română a păstrat aproximativ aceeaşi legislaţie până la Primul Sinod Provincial din 1872. Această legislaţie era dublă: 1.deciziile sinodale şi 2.colecţia de legi Pravila.

Legislaţia care avea prioritate asupra celeilalte era cea constituită din deciziile sinodale eparhiale. Aceste decizii erau luate în urma întrunirii sinodului Bisericii sau sinoadelor eparhiale, care emanau norme cu scopul de a reglementa situaţiile concrete ale acelor timpuri şi luarea de măsuri care se impuneau imperative.

Vorbim de sinoade eparhiale, în sensul că Biserica Greco-Catolică Română până la 1777 a avut doar un singur episcop, iar adunarea episcopului şi cu toţi protopopii reprezenta sinodul eparhial. Deciziile luate în cadrul sinodului erau obligatorii pentru toată Biserica. Sinoadele fără participarea episcopului, adică constituite doar din protopopi şi preoţi erau sinoade protopopiale. În 1777 a fost infiinţată eparhia de Oradea Mare, de către Pius al VI-lea prin bula Indefessum cu sediul la Oradea, unde a fost înscăunat un alt episcop pe lângă mitropolitul care avea sediul la Blaj. În 1853 au mai fost înfiinţate două eparhii de către Papa Pius al-IX-lea: una la Gherla, prin bula Ad Apostolicam Sedem,  vechiul sediu de la Gherla mutându-l la Cluj însă 1930 prin bula Sollemni Conventione, de unde şi numele de Cluj-Gherla şi alta la Lugoj, prin bula Apostolicum Ministerium, fiecare cu câte un episcop. Eparhia de Maramureş a fost înfiinţată mult mai târziu în 1930, prin bula Sollemni Conventione. În 1982 Papa Ioan Paul al- II lea a înfiinţat exarhatul de Canton cu rang de scaun episcopal pentru românii greco-catolici din diaspora Nord Americană.

Să vedem ce era Pravila:

Pravila era o colecţie de legi civile şi religioase care venea aplicată în Biserică la nivel de rit liturgic şi sacramente, însumând întreg tezaurul teologiei şi disciplinei bizantine. Dar până a se ajunge la această colecţie, propun o incursiune în trecut pentru a vedea originea ei.

Alexandru cel Bun principe al Modovei în 1400-1432, este primul care face trecerea de la ius non scriptum, adică consuetudinem gentis recate diceres la ius scriptum (trecerea de la cutumă că și formă a dreptului nescris la dreptul scris), primind de la unul dintre împăraţii bizantini o stemă şi o legislaţie de folosit pentru a creea un cod; limba de atunci era o română scrisă cu caractere chirilice sau slave.

Doar din 1646 de pe timpul lui Vasile Lupu (1634-1653), tot principe moldovean, avem texte legislative scrise cu caractere latine constituite într-o colecţie care se numea Pravila sau Cartea de învăţătură românească de la pravilele împărăteşti. Acea colecţie se ridica la înălţimea ştiinţelor juridice din acea vreme, fiind considerată o muncă erudită. Matei Basarab (1632-1654) principele Valahiei voind să aibă şi el o legislaţie asemănătoare moldovenilor, a luat Pravila lui Vasile Lupu şi a tipărit-o sub numele de Directorium legis, la mănăstirea Govora în 1652.

Practic Pravila este un Nomocanon (Colecţie de legi civile-nomos şi religioase-canon) alcătuit din 2 părţi: prima parte conţine Nomocanonul lui Manuel Malaxos din 1561, care are la bază canoanele lui Zonaras, Balsamon, Blastare şi Foţie - are un caractere religios şi ia în discuţie toate aspectele vieţii bisericii, clerul, laicii, sacramentele etc. şi partea a doua: codul civil cu proceduri civile, drept privat şi drept penal (Pravile Împărăteşti) ale lui Vasile Lupu.

 Pravila lui Matei Basarab a rămas în vigoare până în anul 1780, când a fost înlocuită cu Pravilniceasca condică sau Codul lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), care la rândul său a rămas în vigoare până în 1818, când a intrat în vigoare în Ţara Românescă Codul lui Caragea, care a fost înlocuit în 1864, pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu un nou cod care a intrat în vigoare un an mai târziu şi care este o preluare a codului francez a lui Napoleon de la 1804.

Pravila a fost o colecţie extraodinară pentru sec. XVII, find pusă pe picior de egalitate cu celelalte legislaţii din Europa acelor timpuri, rămânând în vigoare chiar mai bine de 100 de ani, apoi a fost înlocuită cu alta pentru aproape încă 40 de ani, la nivel statal sau civil.

Scurtă prezentare a Sinoadelor Eparhiale şi Provinciale:

De la 1700-1714 există mai multe Sinoade eparhiale de Alba-Iulia.

De la 1725-1732 au fost doar Sinoade eparhiale de Făgăraş.

În 1737 Inochenţie Micu-Klein a făcut un schimb de moşii şi astfel a intrat în posesia domeniului feudal al Blajului, unde a mutat reşedinţa episcopiei (până atunci la Alba-Iulia şi Făgăraş), de accea din anul 1738 până în 1946 vorbim de sinoadele eparhiei de Blaj.

În 1882 este convocat primul sinod eparhial de Oradea, apoi încă două: unul în 1920 şi altul în 1921. În acelaşi an 1882 este convocat primul sinod eparhial la Gherla, apoi încă două: unul în 1919 şi altul în 1921.

Tot în 1882 este convocat şi primul sinod la Lugoj, urmat de altele două în 1883 şi 1921.

Pe lângă aceste sinoade eprahiale au mai existat trei Sinoade Provinciale care au fost convocate în: 1872, 1882, 1900.

Aceste Sinoade Provinciale spre deosebire de cele eparhiale, adunau toţi episcopii Provinciei, adică ai Bisericii Greco-Catolice Române, cu scopul de a emana normative cu caracter: liturgic, sacramental, teologic, judiciar şi disciplinar.

 

Perioada Modernă a Bisercii:

Primul Sinod Provincial este cel din 1872 şi a avut loc la Blaj. Pe scurt, Biserica în acea perioadă, avea nevoie de o legislaţie nouă, adusă la zi cu moravurile şi evoluţia societăţii, nu mai putea funcţiona după normele Pravilei, care deja la nivel civil fusese înlocuită până atunci de trei ori, deoarece nu mai era adecvată. Practic prin acest Sinod Provincial au fost aduse foarte multe îmbunătăţiri leigislaţiei anterioare, destul de confuze şi nu întru totul corespunzătoare cu doctrina catolică. Au fost luate în discuţie teme ca şi: Credinţa, Sinoadele, Sacramentele, Beneficiile Bisericeşti, Cultul Divin, Viaţa Clerului, Ordinul Sf. Vasile cel Mare (ordin monastic de drept pontifical), Instituţiile Junimii şi Procesele Bisericeşti.

Actele finale ale Sinodului Provincial au fost trimise la Roma pentru a obţine aprobarea Scaunului Apostolic şi au fost retrimise după 9 ani la Blaj, în 1881 cu unele modificări. Această legislaţie a însemnat un pas înainte şi a adus mai multe beneficii decât „pierderi”.

Sinodul Provincial al-II-lea din 1882, nu a făcut altceva decât să detalieze mai pe larg proaspăta legislaţie, pentru a găsi o mai bună înţelegere şi mai uşoară aplicare în teritoriu. Spre exemplu a fost redactată o foarte detaliată şi exactă procedură pentru procesele matrimoniale.

Sinodul Provincial al-III-lea a fost convocat în 1900, acesta a  luat în discuţie aspecte ca şi: Cultul Divin, Sf. Liturghie, Limba Liturgică, Cărţile Liturgice, Aprobarea Cărţilor Liturgice, Uniformitatea şi Stricteţea Celebrărilor, Norme pentru Construirea Bisericilor etc.

Practic Biserica Greco-Catolică Română, în perioada dintre cele trei Sinoade Provinciale şi imediat următoare, îşi propunea legi pentru ea însăşi, care trebuiau aprobate de Scaunul Apostolic şi urmau să fie aplicate doar pe teritoriul acesteia. În anii 1950 însă, lucrurile s-au schimbat: Romanul Pontif a emis prima legislaţie comună pentru toate Bisericile Răsăritene Catolice. Această legislaţie era cuprinsă în aşa-zisele motu proprio, care disciplinau doar patru aspecte din multele exitente în viaţa Bisericii Catolice pentru credincioșii de rituri răsăritene, restul rămânând în aşteptare, acestea fiind considerate cele mai importante care nu puteau suferi amânări.

Aceste patru motu proprio sunt:

Crebrae allatae sunt - 1949 despre sacramentul căsătoriei.

Sollicitudinem nostram - 1950 despre procese.

Postquam apostolicis litteris - 1952 despre călugări, bunuri temporare şi semnificaţia cuvintelor.

Cleri sanctitati - 957 despre riturile răsăritene şi persoane.

Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium sau CCEO (Codul Canoanelor Bisercilor Răsăritene) promulgat în 1990, a preluat foarte mult din legislaţia precedentă, adică din cele patru motu proprio (despre care din păcate nu ştim prea multe şi nu a putut fi aplicată de Biserica noastră deoarece era interzisă), dar o depăşeşte cu mult deoarece acoperă toate aspectele vieţii bisericeşti, fiind una foarte completă şi, în anumite aspecte, diferită de cea latină din Codex Iuris Canonici sau CIC din 1983.

CCEO este o legislaţie comună tuturor Bisericilor Răsăritene Catolice, dar dă posibilitatea fiecărei Biserici sui iuris în parte, ca la nivel liturgic şi de rit să adopte legi diferite, adică specifice fiecărei Biserici în parte. Legile acestea sunt numite drept particular şi nu pot fi contrare legilor comune din CCEO.

Una dintre consecințele acestui principiu al subsidiarietății din drept, este faptul că Biserica Greco-Catolică Română a înfințat Comisia Sinodală pentru Redactarea Dreptului Particular, care are rolul de a aduce mereu la zi legislația bisericească, ținând pasul cu evoluția societății și provocările ei.

 

Pr. Alexandru Ploștinaru

Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj