Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Poezia lui George Coşbuc, izvor de înnoire sufletească

 
Poezia lui George Coşbuc, izvor de înnoire sufletească
  • 20 Sep 2016
  • 2162

150 de ani de la naşterea poetului


„Mai presus de toţi stă incontestabil marele talent al poetului George Coşbuc”.
Titu Maiorescu


„V-aţi scoborât prin voinţa voastră la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi româneşti ale plaiurilor de la Năsăud”, îi amintea Constantin I. Istrate, preşedintele Academiei Române, lui George Coşbuc, la intrarea poetului în Academie.

Într-o străfulgerare de gând şi o bătaie a inimii, Ardealul tot, atât de drag lui Coşbuc, era cu el …

Venise în Capitală cu ceva ani în urmă, în 1889, anul în care s-a stins din viaţă Mihai Eminescu …

A venit Coşbuc ca să aducă în lirica românească o notă nouă, originală şi tânără, o poezie care reprezintă „după Ţiganiada lui Budai Deleanu o nouă contribuţie specifică, masivă a Transilvaniei la poezia naţională”; în acel moment, lirica lui Coşbuc era percepută ca o compensare …

A venit Coşbuc cu credinţa sa, cu iubirea de viaţă şi bucuria de a trăi, aducând în anii poeziei moderne cu oraşe obosite şi triste, seninătatea şi echilibrul care aminteau înălţimile clasicismului antic.

George Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, într-un sat grăniceresc din apropierea Năsăudului, Hordou (George Coşbuc, azi) de pe valea Sălăuţei, vale ce curge năvalnic de pe vârful Ţibleşului, curge printre pietre, saltă şi cade în mici cascade, grăbită să sporească apele Someşului Mare. Este oglinda arinilor, a sălciilor şi a pădurilor de fagi, a bucuriilor şi amărăciunilor oamenilor cărora le însoţeşte drumurile vieţii. Vuind, „intră în vaduri repezi” în Hordou; intră şi azi aşa cum intra şi în urmă cu 150 de ani, când, în casa Preotului greco-catolic Sebastian şi a preotesei Maria Coşbuc, fiica preotului Avacum din Telciu, venea pe lume al optulea copil din cei 12, George Coşbuc, viitorul poet al Ardealului şi al Ţării.

Astăzi suntem într-un moment aniversar, cu emoţie şi bucurie omagiem pe George Coşbuc, unul dintre cei mai mari poeţi români şi, deopotrivă, fiul al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice.

Documentele atestă că, după tată, este descendentul a zece generaţii de preoţi, iar după mamă, avea în urmă cinci generaţii de preoţi. Surprins, George Călinescu, în „Istoria literaturii”, spune: „mai toţi din familie, fraţi şi cumnaţi, erau capete cu lumină şi popi”. Aşa se explică „dorinţa popescului tată” ca noul născut să devină preot şi să-şi urmeze destinul pornind de la Blaj aşa cum făcuse el.

Deosebit de dotat, la cinci ani, George Coşbuc ştia să citească. Va începe Şcoala primară în Hordou, dar, din cauza sănătăţii fragile, va continua să studieze un an acasă, cu un profesor, chiar de acum şi limba germană, şi pianul, Următoarele clase le va continua la Telciu şi la Şcoala Normală din Năsăud. Liceul l-a urmat la „Gimnaziul Superior Greco-Catolic Românesc” din Năsăud, liceu confesional patronat de Biserica Română Unită. Sunt anii în care Coşbuc citeşte foarte multă literatură română şi universală, manifestă interes deosebit pentru clasicii greci şi latini şi pentru literatura germană. Sunt şi anii când începe să scrie poezii.

S-a bucurat de consideraţia profesorilor şi a colegilor; în clasa a VI-a (astăzi, a zecea), a fost admis în Societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva”, din care făceau parte numai elevii ultimelor două clase de liceu.           În anul 1882 devine vicepreşedintele Societăţii, iar în anul următor, preşedinte. Societatea publica revista „Muza Someşană”, în care apăreau încercările literare ale elevilor - este revista în care Coşbuc îşi va vedea scrise primele poezii - în anii de liceu a creat peste 160 de poezii.

La 15 ani a debutat cu o poezie în foaia pedagogică „Şcoala practică” şi va continua să publice în mai multe reviste transilvănene, printre care şi în „Familia” lui Iosif Vulcan şi în „Tribuna” lui Ioan Slavici.

După obţinerea bacalaureatului, Părintele Sebastian încearcă să-l înscrie la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Gherla, dar, până la urmă, înţelege că alta este chemarea copilului său.

Cu toate că nu a devenit preot, Coşbuc a fost un foarte bun cunoscător al teologiei, al Blajului, al Şcolii Ardelene şi al Istoriei Bisericii Unite. S-a format în Biserica Unită, gândirea Bisericii sale i-a condus viaţa şi i-a modelat personalitatea.

Concepţia sa profund creştină despre viaţă se regăseşte în scrisul său: viaţa este o luptă conştientă şi continuă în numele unui Ideal şi al Binelui, susţine poetul: „O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea cu dor/ Pe seama cui? Eşti un nemernic când n-ai un ţel hotărâtor / Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,/ Te lupţi pe seama tuturor/ … Trăiesc acei ce vor să lupte;/ Iar cei fricoşi se plâng şi mor”(Gazel).

Faptele noastre ne asigură viaţa veşnică, ne spune Coşbuc, căci moarte nu există: „Că-ntreaga lume este plină / De-acelaşi gând din Cer adus / În fapta noastră ni e soartea / Şi viaţa este tot, nu moartea” (La Paşti).

Ideea este reîntâlnită în multe din creaţiile sale şi în poemul „Moartea lui Fulger”, unde înţelepciunea unui bătrân, mai bătrân ca vremea, îi spune Doamnei îndurerate adevărul adeseori uitat: „El nu e mort! Trăieşte-n veci./ E numai dus….” Şi continuă „Dar ştiu un lucru mai pe sus / De toate câte ţi le-am spus: / Credinţa-n zilele de-apoi / E singura tărie-n noi …”.

Părintele Sebastian i-a transmis iubirea pentru Blaj, această iubire a dus la multe popasuri în citadela spiritualităţii şi culturii româneşti. Invitat de Părintele Alexandru Ciura, a luat parte, în 1911, la Semicentenarul ASTREI, sărbătorit la Blaj, unde a întâlnit pe cele mai de seamă personalităţi ale literaturii şi culturii noastre: Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Ştefan Octavian Iosif, Sextil Puşcariu, Simion Mehedinţi şi Aurel Vlaicu şi alţii.

Blajului i-a închinat o odă „pendulând între gravitate şi glumă”: „Blăjenii-n urmă sunt eminenţi / Chiar şi-n privinţa edilităţii / Au o câmpie a libertăţii / Trei lămpi de stradă şi doi sergenţi […] Şi fericitul părinte al meu / Sevastian popa aici învăţat-a / Blajul-o, mare e Dumnezeu! […] Să fii lumină fiilor tăi / Să fii cuptorul / Şi de căldură şi de ţipăi!”

George Coşbuc va deveni student al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii Maghiare din Cluj (1884). Aici îl are profesor pe renumitul Grigore Silaşi, admirator al creaţiei populare. Acesta îi trezeşte tânărului student interesul pentru folclor, care, de altfel, nu-i era deloc străin, Coşbuc a fost şi a rămas întreagă viaţă un om al satului. Grigore Silaşi îl determină să activeze în Societatea literară „Iulia”, pe care a creat-o şi o conducea. Din aceşti ani începe să-l frământe gândul să creeze o epopee naţională: „De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile poporului şi să le leg astfel ca să le dau unitate şi extensiune de epopee” (Dumitru Micu, „George Coşbuc”, Editura Tineretului, 1961,p.45).

Întâmpină dificultăţi materiale, bursa grănicerească este prea limitată, Părintele Sebastian e sărac … Părăseşte Universitatea şi, în 1897, la chemarea lui Ioan Slavici, pleacă la Sibiu ca redactor la gazeta „Tribuna”, care avea colaboratori de mare valoare. În Amintirile sale, Ioan Slavici notează: „George Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală,care toţi erau scriitori”.

În paginile revistei va publica multe din poeziile sale, printre care şi „Nunta Zamfirei”, poem care atrage atenţia lui Titu Maiorescu şi îl determină să-l cheme la Bucureşti. Odată sosit, îl introduce la Convorbiri literare. Fără-ndoială, destinul lui George Coşbuc a intrat într-un alt curs.

Va lucra în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, cei mai mulţi ani la Casa Şcoalelor, din scris nu-şi putea asigura existenţa.

În 1897 se căsătoreşte cu Elena, sora editorului Constantin Sfetea, vor avea un copil, pe Alexandru, deosebit de inteligent şi talentat.

Opera sa este tot mai bogată, apar volumele Balade şi idile (1893), Fire de tort (1896), Ziarul unui pierde-vară (1902), Cântece de vitejie (1904) - poezii închinate Războiului de Independenţă, Povestea unei Coroane de oţel (1899), Antologia sanscrită (traduceri) - Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana şi Sakuntala (1897) .

Ca traducător, se observă predilecţia pentru epopee, va traduce Eneida, opera lui Vergilius, Odiseea lui Homer şi Divina Comedie a lui Dante traducerea completă va apărea postum. A tradus-o la rugămintea tatălui său, Părintele Sebastian, care căuta să-şi procure o carte „a unui italian, Dante, în care se vorbeşte de Iad, Purgatoriu şi Rai”. A reuşit să dea tiparului una din cele mai bune traduceri europene a Divinei Comedii, afirmă profesorul universitar, italianul Ramiro Ortiz: „Coşbuc şi-a făcut un suflet dantesc, mulţumită căruia frumuseţea traducerii lui nu rezultă din fidelitatea cu care a interpretat fiecare cuvânt în parte, ci din tonul general şi aproape aş zice de <suflare dantescă> pe care a ştiut să le-o dea”. Pentru această extraordinară realizare, Coşbuc a învăţat italiana şi a făcut mai multe călătorii de studiu în Italia. De asemenea, a tradus din literatura germană şi maghiară.

Universul creaţiei lui Coşbuc, liric sau epic, îşi are originalitatea în reflectarea vieţii satului ardelenesc, o reflectare cu aspect monografic. Poezia iubirii, cu specificul ei obiectiv, şi a naturii ocupă cel mai larg spaţiu. Iubirea este simţită profund, uneori împletită cu tristeţea, cu incertitudinea, nelipsite sunt candoarea şi sfiala, uneori gluma: „Numai una, Nu te-ai priceput, Spinul, La oglindă, Cântecul fusului, Scara, Nunta Zamfirei, Mama, Moartea lui Fulger La pârâu, Noapte de vară, Vara, Iarna pe uliţă” etc.

Pastelul lui Coşbuc este diferit de ceea ce este pastelul obişnuit - tablou al naturii -, simţul sublimului cosmic face ca adesea pastelul său să capete note de odă, dar, oricum ar fi creat, e prezent omul cu bucuria lui de viaţă.

Puţini sunt poeţii care cântă ca şi Coşbuc fericirea Sărbătorilor, a Paştilor, a Crăciunului, sau a momentelor cruciale ale vieţii şi istoriei noastre.

Pentru opera sa, la propunerea lui Iosif Vulcan, în 1897, i s-a acordat Premiul Academiei . Înaintea lui Coşbuc, l-au primit doi scriitori: Vasile Alecsandri şi Alexandru Odobescu.

În afara creaţiei poetice, George Coşbuc a condus reviste cu rol important în dezvoltarea culturii, astfel amintim „Vatra” (1894-1896), având alături pe Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, şi „Sămănătorul” (1901-1910), revistă concepută împreună cu Alexandru Vlahuţă.

În 1900, la propunerea lui Iosif Vulcan, George Coşbuc devine membru corespondent al Academiei Române, iar la 2 iunie 1916, membru activ. Discursul ţinut atunci de George Coşbuc a impresionat puternic şi, trecând peste ani, continuă să mişte sufletele la orice recitire.

Cuvintelor de primire în rândul academicienilor, răspunsul poetului aminteşte rugăciunea, sau este o rugăciune: „Îţi mulţumesc întâi de toate d-tale, Domnule Preşedinte, pentru frumoasele cuvinte, mai frumoase, poate, decât le merit.[…] Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mână pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui Spirit care luminează şi conduce opera Academiei. Vă mulţumesc şi dv., Domnilor membri, că m-aţi găsit vrednic să fiu părtaş în mijlocul dumneavoastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei”.

Poetului care a cântat bucuria vieţii, soarta i-a luat bucuria: în 1915 i-a murit fiul într-un accident de automobil, durerea l-a doborât, „din George Coşbuc rămase o schemă palidă, fugară…”

Cu câteva luni înainte de Unirea cea Mare, la 9 mai 1918, s-a stins viaţa poetului George Coşbuc; a fost înmormântat lângă fiul său, în apropierea mormântului lui Mihai Eminescu.

„Biografia lui George Coşbuc începe nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii. Cine nu trăieşte postmortem, crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie”, afirmă George Călinescu.

Liviu Rebreanu, care l-a preţuit pe poet şi pe om, este cel care a fost, poate , cel mai îndreptăţit să mărturisească adevărul despre opera lui Coşbuc, el a spus: „A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.

„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu înlătură orice îndoială sau reţinere în afirmarea valorii poeziei lui Coşbuc prin afirmaţia: „Poet mare, profund şi original, un vizionar al mişcărilor sufleteşti […], George Coşbuc a izbutit ca şi Eminescu, de altfel, să facă poezie înaltă”.

Şi totuşi, nu putem încheia … înainte de a ne pleca genunchii ca să cerem Tatălui Ceresc să întindă peste sufletul bun al poetului mâna Sa cea milostivă …

Profesor Otilia Bălaş



Sursa:www.egco.ro

Știri din aceeași categorie