Foamea ca instrument de război, ca armă letală. Aşa cum se făcea în vremurile străvechi, când oraşele erau asediate şi cucerite "prin foame". Toate acestea astăzi. Iată ce reiese din ştirile zilnice care vin din Orientul Mijlociu şi din avertismentul de lunea trecută al secretarului general al ONU, António Guterres, de a nu folosi foamea "ca armă de război", chiar în momentul în care FAO îşi publica Raportul anual privind starea securităţii alimentare şi a nutriţiei în lume.
Pentru a scăpa de tragedia foametei, mii de persoane sunt forţate să migreze. Aceşti migranţi, care, din cauza plăgii foamei sau din alte cauze, inclusiv propria căutare a fericirii, se deplasează în număr mare prin lume, perturbând-o efectiv. Privindu-i de la distanţă şi stând confortabil, pot părea persoane disperate. Dar aceasta, de fapt, este numai o aparenţă. În mesajul său pentru a 111-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului, publicat pe 25 iulie 2025, Papa Leon a făcut o strânsă "legătură între migraţie şi speranţă", care, scrie pontiful, "se revelează distinct în multe dintre experienţele migratorii din zilele noastre. Mulţi migranţi, refugiaţi şi persoane strămutate sunt martori privilegiaţi ai speranţei trăite în viaţa de zi cu zi, prin încrederea lor în Dumnezeu şi prin suportarea adversităţilor în vederea unui viitor în care întrezăresc apropierea fericirii, a dezvoltării umane integrale. [...] Într-o lume întunecată de războaie şi nedreptăţi, chiar şi acolo unde totul pare pierdut, migranţii şi refugiaţii se ridică drept mesageri ai speranţei. Curajul lor şi tenacitatea lor este mărturie eroică a unei credinţe care vede dincolo de ceea ce pot vedea ochii noştri şi care dă puterea de a înfrunta moartea de-a lungul diferitelor rute migratorii contemporane".
Mesageri ai speranţei, asta sunt migranţii. Nu numai atât, ei sunt şi purtători ai mântuirii, aşa cum spunea deja Papa Francisc: "perturbarea" pe care aceste persoane o aduc odată cu sosirea lor este benefică, rodnică. Mai ales pentru Biserică, Leon o spune clar: "Migranţii şi refugiaţii îi amintesc Bisericii dimensiunea sa peregrină, încontinuu îndreptată spre patria definitivă, susţinută de o speranţă care este virtute teologală. De fiecare dată când Biserica cedează ispitei de «sedentarizare» şi încetează să fie civitas peregrina - popor al lui Dumnezeu pelerin spre patria cerească (cf. Augustin, De civitate Dei, Cartea XIV-XVI), ea încetează să fie «în lume» şi devine «a lumii» (cf. In 15,19). [...] De fapt, cu entuziasmul lor spiritual şi vitalitatea lor ei pot contribui la revitalizarea comunităţilor ecleziale rigide şi împovărate, unde un deşert spiritual avansează ameninţător. Prezenţa lor trebuie aşadar recunoscută şi apreciată ca o adevărată binecuvântare divină, o ocazie pentru a se deschide harului lui Dumnezeu care dăruieşte nouă energie şi speranţă Bisericii sale: «Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au găzduit, fără a-şi da seama, pe îngeri!» (Evr 13,2)".
Aşadar creşte puternic suspiciunea că cei disperaţi nu sunt ei, migranţii. Cardinalul Biffi, arhiepiscop de Bologna, adresându-se oraşului său, a definit această societate ca fiind "sătulă şi disperată". Cuvintele nu ar fi putut fi niciodată mai precise. Un om sătul, care este "plin", simte crescând un gol tot mai mare în el, o senzaţie de frustrare, un sentiment de disperare. Un om flămând trăieşte din speranţă şi merge curajos prin lume datorită acestei virtuţi. Aşa cum sugera parabola lui Isus despre bogatul lacom, care nu are nume, "lacom" înseamnă benchetuitor. Acest om nu are identitate, este strivit peste faptul de "a face", el este identificat prin rolul său, prin acţiunea sa; este un om fără un trecut şi fără un viitor, care trăieşte numai pentru a consuma prezentul şi ajunge să se consume pe sine în acest "prezentism". La uşa lui stă pe pământ săracul, Lazăr, iar lacomul nu ştie, dar tocmai acest sărac este adevăratul bogat în speranţă, iar Lazăr ar fi şi speranţa sa, dacă i-ar deschide acea uşă. Foamea fizică care face ca populaţii întregi să sufere şi să moară aminteşte de o altă foame care locuieşte în inima fiecărei persoane, pe care niciun aliment nu o poate sătura, însă este necesar să o recunoaştem, să simţim că tocmai acea foame ne face pe toţi fraţi şi atunci, dintr-un instrument de război, poate deveni un moment de primire, de întâlnire, de mântuire.
Andrea Monda
(După L'Osservatore Romano, 30 iulie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
