Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

De ce a fost persecutată Biserica Greco-Catolică de către comuniști? Filmul "Cardinalul" și explicațiile unui istoric

 
De ce a fost persecutată Biserica Greco-Catolică de către comuniști? Filmul "Cardinalul" și explicațiile unui istoric
  • 20 Noi 2019
  • 2453

Filmul „Cardinalul”, despre Iuliu Hossu și ceilalți episcopi beatificați recent de Papa Francisc, este un film-portret care te ajută să înțelegi și aversiunea comuniștilor față de Biserica Greco-Catolică. După ce am văzut filmul am cerut și opinia unui istoric specializat în acest subiect. 

În timpul vizitei sale în România din acest an, Papa Francisc a oficiat, pe Câmpia Libertății de la Blaj, ceremonia de beatificare a șapte episcopi greco-catolici martiri, omorâți în închisorile comuniste prin bătăi, înfometare și alte forme de tortură. Filmul „Cardinalul”, în regia lui Nicolae Mărgineanu și apărut zilele trecute, spune povestea lor și îndeosebi a lui Iuliu Hossu, cel care, la 1 decembrie 1918, citea în fața mulțimii strânse la Alba-Iulia Rezoluția de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. 

CITEȘTE ȘI: Argumentarea martiriului episcopului Iuliu Hossu

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost considerată mult timp una din cele două biserici naționale ale românilor, alături de Biserica Ortodoxă Română. În mod tradițional era văzută drept biserica românilor din Transilvania. Intrată însă în clandestinitate în perioada comunistă, cu prelații care au refuzat trecerea la religia ortodoxă arestați și lăsați să moară în închisori, în prezent numără în jur de 150 mii de credincioși, conform recensământului din 2011, de zece ori mai puțini decât în 1948. 

La Cluj-Napoca filmul despre Iuliu Hossu, „Cardinalul”, a stârnit un interes extraordinar, biletele vânzându-se aproape integral imediat după ce au fost puse în vânzare. Când mi-am cumpărat și eu unul, cu mai bine de două săptămâni înainte de avanpremiera din Cluj, mai erau vreo patru-cinci locuri libere, pe rândul din față. Totuși, a fost justificat entuziasmul față de „Cardinalul”? 

Cardinalul



 

Filmul se desfășoară în trei planuri temporale: „prezentul” - 1967 în peliculă, și pregătirea de către autoritățile comuniste a aniversării a 50 de ani de la realizarea Unirii, 1918 - Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia și declararea Unirii Transilvaniei cu „țara-mamă, România” și 1950 - anul arestării lui Iuliu Hossu și încarcerării sale cu ceilalți episcopi greco-catolici la închisoarea din Sighet, acolo unde mulți dintre ei își vor găsi sfârșitul, alături de elita politică și culturală românească. 

Elementul de legătură între cele trei momente e personajul Samoilă Mârza, fotograful Marii Uniri, cel care în film e chemat la Sighet să le facă fotografii deținuților, moment în care se revede cu episcopul Hossu. În planul prezent, din 1967, Securitatea descinde la locuința sa sub pretextul confiscării fotografiilor cu episcopul pe care nu le-a predat autorităților comuniste, și pentru a înțelege „care-i faza cu Hossu”, ce văd oamenii în el?

Regizorul Nicolae Mărgineanu reușește să combine cu abilitate cele trei fire narative și a mai făcut un lucru care mi s-a părut reușit: prezintă personajele și cu tonalități de gri, nu doar ca pe niște arhetipuri ale binelui și răului. Asta nu înseamnă că minimizează în vreun fel cruzimea torționarilor de la Sighet sau că, dimpotrivă, ar bagateliza stoicismul celor încarcerați acolo. 

Însă sunt ilustrate și sporadicele momente de umanitate ale unor gardieni și frământările deținuților puși să aleagă între păstrarea credinței și libertate. Un exemplu în acest sens e și scena care mi s-a părut cea mai puternică din întreg filmul: căpitanul responsabil cu reeducarea deținuților îl informează pe episcopul Hossu că o parte din preoți au semnat trecerea la religia ortodoxă, înmânându-i și lui adeziunea, „doar ca să o citească”.

Acesta însă refuză să se uite măcar peste ea și o lasă să cadă în noroi, stârnind furia torționarului, care este la un pas de a-l linșa. În secvența imediat următoare, episcopul Valeriu Frențiu (Remus Mărgineanu) îi aduce o cană cu apă lui Iuliu Hossu, căzut bolnav la pat cu febră, spunându-i cum gestul său i-a îmbărbătat pe preoții mai tineri. Acesta însă admite, cu lacrimi în voce, că nu a făcut-o din curaj, ci din teama de a nu fi tentat să semneze. 

Actorul Radu Botar, aflat la doar a patra sa peliculă, a interpretat excepțional rolul episcopului Iuliu Hossu, la înălțime fiind și ceilalți actori. Întreaga distribuție poate fi găsită aici

Filmul se încheie cu anul 1970, cu o scenă în care episcopul Hossu e anunțat de către un trimis al Vaticanului că Papa a decis învestitura sa drept cardinal, propunându-i-se să meargă la Roma pentru numire. Nu am să divulg însă aici finalul. 

Ca film-portret, „Cardinalul” reușește să-ți arate cine a fost Iuliu Hossu fără să îți lase prea multe dubii. Prin dialogurile dintre acesta și căpitanul Argeșan, responsabil de „reeducarea” preoților greco-catolici în vederea trecerii la ortodoxism e ilustrat parțial și motivul aversiunii regimului comunist față de Biserica Greco-Catolică. 

Ca o paranteză, când eram în ciclul gimnazial, prin 2000 și ceva, încă era predată istoriografia național-comunistă care spunea că greco-catolicii au fost niște trădători de neam și țară, fiindcă au renunțat la strămoșeasca credință ortodoxă și și-au vândut sufletul ungurilor, sau ceva de genul. Nu îmi amintesc dacă asta era versiunea oficială din manuale, dar asta ne-a predat nouă profesorul de istorie în clasă. 

„Revenirea la ortodoxie a fost impusă de la Moscova”


 

Așa că am vorbit cu Carmen-Elena Potra, istoric și cercetător ştiinţific, doctorandă a Facultăţii de Istorie a Universității București cu teza „Istoria Bisericii Catolice din România în perioada comunistă (1948-1989)”, să aflu mai multe despre subiect. 

Care a fost contextul apariției Bisericii Greco-Catolice? 

Apariţia Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost rezultatul deciziei luate de mitropolitul ortodox al comunităţii româneşti din Ardeal, Atanasie Anghel, în urma unei diplome emise de împăratul de la Viena, prin care românilor ortodocşi li se oferea posibilitatea de a rămâne în credinţa lor sau de a realiza unirea cu una dintre cele patru „religii recepte” recunoscute (calvină, luterană, romano-catolică şi unitariană).

Mitropolitul Atanasie va accepta unirea cu Biserica Romei cu scopul de a oferi credicioşilor săi un statut naţional recunoscut. În acea perioadă, deși majoritari în Transilvania, românii nu erau recunoscuţi ca naţiune. Drept urmare, nici confesiunea ortodoxă nu era recunoscută oficial de Curtea Imperială de la Viena. 

Astfel, la 7 octombrie 1698, 38 de protopopi ortodocşi au semnat un „Manifest de unire”, care oferea posibilitatea refacerii unei unităţi creştine ce se pierduse la Marea Schismă din 1054. În afară de această refacere, se deschidea drumul către ideea de naţiune română. 

Care a fost rolul Bisericii Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri? 

Probabil cel mai cunoscut fapt este că, la 1 decembrie 1918, în faţa Marii Adunări Naţionale strânse la Alba-Iulia, episcopul Iuliu Hossu citea „Proclamaţia Unirii”. Dar rolul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania în realizarea Marii Unirii a fost unul mult mai însemnat. Să nu uităm că scopul unirii cu Biserica Romei de la 1698 a fost recunoaşterea statutului naţional al românilor. 

În acest context, Blajul, unde în 1737 episcopul greco-catolic Inocenţiu Micu Klein şi-a fixat reşedinţa, a devenit un centru al culturii române. Acesta a fost locul unde au activat personalități ecleziastice și cărturari precursori ai Şcolii Ardelene, au fost deschise primele şcoli cu predare în limba română (1754) şi va fi redactată Petiţia Valahilor din Transilvania (1791) prin care se cerea, printre altele, repunerea în drepturi a naţiunii române.

Teologul greco-catolic Samuil Micu, cel care a insistat pe ideea de unitate a tuturor românilor, va fi unul dintre principalii redactori ai Lexiconului de la Buda (1825), considerat primul dicţionar modern al limbii române. Petru Maior, protopop greco-catolic de Reghin, istoric și filolog iluminist, a pus accentul pe ideea de conştiinţă naţională a românilor din Transilvania. 

Simion Bărnuţiu, teolog greco-catolic, istoric și om politic, considerat doctrinarul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, în ziua de 2 mai, în catedrala de la Blaj, a rostit celebrul discurs intitulat „La lumina istoriei şi a libertăţii”. Au urmat George Bariţiu, Aron Pumnul, Alexandru Papiu Ilarian şi mulţi alţii. 

Cum au fost priviţi greco-catolicii după Unire în România Mare, au existat suspiciuni la adresa lor? 

Suspiciuni au existat din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, care au generat o serie de dezbateri aprinse în Senatul ţării. După înfăptuirea actului Unirii, conflictul dintre B.O.R. şi Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a început să devină vizibil. Se credea că un bun român era numai acela care aparţinea cultului ortodox. Acesta a constituit şi primul moment în care s-a pretins unirea necondiţionată a greco-catolicilor („o minoritate română”) cu ortodocşii („majoritarii”). 

Articolul 22 al Constituţiei din 1923 stipula că „Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte”, situaţie care nu a satisfăcut pe toată lumea, cel mai vocal nemulțumit fiind Mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan. 

De ce au persecutat comuniştii Biserica Greco-Catolică? 

 
Scenă film: reprezentanții autorităților comuniste încearcă să îl convingă pe episcopul Hossu să treacă la ortodoxie

Unirea forţată, denumită „revenirea” la ortodoxie, a fost pregătită de guvernul comunist întrucât acesta viza controlul tuturor instituţiilor statului şi al cetăţenilor. Instaurarea „regimului de democraţie populară” avea nevoie, pe lângă clasa muncitoare, şi de o „Biserică Națională”, idee care a dus la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. „Revenirea” a fost impusă de la Moscova şi întărită prin vizita din 1947 a Patriarhului Alexei I al Moscovei în România. 

Acesta a trasat personal directivele tranșării așa-numitei „probleme catolice”, pe care Patriarhul Moscovei o considera „nespus de importantă” și „o preocupare majoră”. 

La 1 octombrie 1948, a avut loc Congresul pentru unificarea greco-catolicilor cu Biserica Ortodoxă în care un număr de 38 de preoţi greco-catolici au semnat „revenirea”. Însă niciun episcop greco-catolic nu a fost prezent şi nu a fost de acord cu acest Congres, situaţie care a dus, în scurt timp, la arestarea lor şi a tuturor celor care s-au opus acestui „act solemn”. 

Decretul nr. 358 „privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic”, din decembrie 1948, demonstra „bunăvoinţa” cu care s-a realizat „revenirea”: bunurile fostului cult erau confiscate, iar Biserica Română Unită cu Roma era scoasă în afara legii. Din acel moment, practicarea cultului greco-catolic pe teritoriul românesc devenea ilegală. 

Au fost şi alte culte supuse unui tratament similar? 

Au existat tensiuni, urmăriri, arestări şi din rândul neoprotestanţilor, luteranilor şi reformaţilor, însă cazul Bisericii Greco-Catolice a fost unul special, de aceea a şi purtat denumirea de „problema catolică”. Un element important l-a constituit faptul că, în ianuarie 1948, greco-catolicii depăşeau cifra de 1,5 milioane de credincioși, o piedică în calea realizării unei „Biserici Naționale”. Iar în urma desfiinţării cultului, statul devenea proprietarul unei averi impresionante (bunuri mobile şi imobile). 

CITEȘTE MAI MULT DESPRE MARTIRIUL EPICOPILOR GRECO CATOLICI AICI

de Sebastian Jucan 


Sursa:m.hotnews.ro