Domnule decan,
Preacucernici prelaţi auditori,
Dragi oficiali din Rota Romana,
Sunt fericit să mă pot întâlni cu voi astăzi cu ocazia inaugurării noului an judiciar al acestui tribunal. Vreau să-i mulţumesc din suflet Excelenţei Sale decanul pentru cuvintele nobile adresate mie şi pentru propunerile metodologice înţelepte formulate.
Doresc să mă leg de cateheza desfăşurată în audienţa generală de miercuri 13 noiembrie 2019, oferindu-vă astăzi o reflecţie ulterioară asupra rolului primar al cuplului de soţi Acvila şi Priscila ca modele de viaţă conjugală. De fapt, Biserica, pentru a-l urma pe Isus, trebuie să acţioneze după trei condiţii valorizate de însuşi Învăţătorul divin: itineranţă, promptitudine şi hotărâre (cf. Angelus, 30 iunie 2019). Biserica este, prin natura sa, în mişcare, nu rămâne liniştită în propriul ţarc, este deschisă la cele mai vaste orizonturi. Biserica este trimisă pentru a duce Evanghelia pe străzi şi a ajunge la periferii umane şi existenţiale. Ne face să ne amintim de cuplul de soţi neotestamentar Acvila şi Priscila.
Spiritul Sfânt a voit să pună alături de apostol [Paul] acest exemplu minunat de cuplu de soţi itineranţi: de fapt, fie în Faptele Apostolilor fie în descrierea lui Paul nu stau niciodată pe loc, ci sunt mereu în mişcare continuă. Şi ne întrebăm cum de n-a avut acest model de soţi itineranţi, în pastoraţia Bisericii, o proprie identitate de soţi evanghelizatori timp de multe secole. Este ceea ce ar avea nevoie parohiile noastre, mai ales în zonele urbane, în care parohul şi colaboratorii săi clerici nu vor putea avea niciodată timp şi putere pentru a ajunge la credincioşi care, deşi se declară creştini, rămân absenţi de la frecvenţa sacramentelor şi lipsiţi, sau aproape lipsiţi, de cunoaşterea lui Cristos.
Deci surprinde, la distanţă de atâtea secole, imaginea modernă a acestor sfinţi soţi în mişcare pentru ca să fie cunoscut Cristos: evanghelizau fiind maeştri ai pasiunii pentru Domnul şi pentru Evanghelie, o pasiune a inimii care se traduce în gesturi concrete de proximitate, de apropiere de fraţii mai nevoiaşi, de primire şi de îngrijire.
În proemium la reforma procesului matrimonial, am insistat asupra celor două perle: proximitate şi gratuitate. Nu trebuie uitat asta. Sfântul Paul a găsit în aceşti soţi modul de a fi aproape de cei îndepărtaţi, şi i-a iubit trăind cu ei peste un an, la Corint, pentru că erau soţi maeştri de gratuitate. De atâtea ori simt frică în faţa judecăţii lui Dumnezeu pe care noi o vom avea cu privire la aceste două lucruri. Judecând, am fost aproape de inima oamenilor? Judecând, am deschis inima la gratuitate sau au fost cuprins de interese comerciale? Judecata lui Dumnezeu va fi foarte puternică în aceasta.
Soţii creştini ar trebui să înveţe de la Acvila şi Priscila cum să se îndrăgostească de Cristos şi să fie aproape de familii, lipsite adesea de lumina credinţei, nu din vina lor subiectivă, ci pentru că sunt lăsate la marginea pastoraţiei noastre: pastoraţie de elită care uită poporul.
Cât aş vrea ca acest discurs să nu rămână numai o simfonie de cuvinte, ci să-i determine, pe de o parte, pe păstori, pe episcopi, pe parohi să caute să iubească, aşa cum a făcut apostolul Paul, cupluri de soţi ca misionari umili şi disponibili să ajungă în acele pieţe şi în acele locuinţe din metropolele noastre, în care lumina Evangheliei şi glasul lui Isus nu ajunge şi nu pătrunde. Şi, pe de altă parte, soţi creştini care să aibă ardoarea de a trezi din somn, aşa cum au făcut Acvila şi Priscila, capabili să fie agenţi nu spunem în mod autonom, ci desigur încărcaţi de curaj până acolo încât să trezească din amorţeală şi din somn pe păstori, probabil prea statici sau blocaţi de filozofia micului cerc al celor perfecţi. Domnul a venit să-i caute pe păcătoşi, nu pe cei perfecţi.
Sfântul Paul al VI-lea, în scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, afirma: "Trebuie, mai înainte de a vorbi, ascultat glasul, ba chiar, inima omului; trebuie înţeleasă şi pe cât posibil trebuie respectată şi acolo unde merită trebuie însoţită" (nr. 90). A asculta inima omului.
Este vorba, aşa cum am recomandat episcopilor italieni, de "a asculta turma, [...] a sta alături de oameni, atenţi de a învăţa limba lor, a ne apropia de fiecare cu iubire, apropiindu-ne de persoane de-a lungul nopţilor singurătăţilor lor, ale neliniştilor lor şi ale eşecurilor lor" (Discurs adresat Adunării generale a C.E.I., 19 mai 2014).
Trebuie să fim conştienţi că nu păstorii inventează, cu îndeletnicirea lor umană - fie ea şi în bună credinţă - sfintele cupluri creştine; ele sunt lucrare a Spiritului Sfânt, care este protagonistul misiunii, mereu, şi sunt deja prezente în comunităţile noastre teritoriale. Ne revine nouă păstorilor să le luminăm, să le dăm vizibilitate, să facem din ele izvoare de capacitate nouă în a trăi căsătoria creştină; precum şi să le păzim pentru ca să nu cadă în ideologii. Aceste cupluri, pe care Spiritul continuă desigur să le însufleţească, trebuie să fie gata "să ea să ele însele, să se deschidă spre alţii, să trăiască proximitatea, stilul de viaţă împreună, care transformă orice relaţie interpersonală într-o experienţă de fraternitate" (Cateheză, 16 octombrie 2019). Să ne gândim la munca pastorală în catecumenatul prematrimonial şi post-matrimonial: aceste cupluri trebuie să-l facă şi să meargă înainte.
Trebuie vegheat pentru ca să nu cadă în pericolul particularismului, alegând să trăiască în grupuri alese dinainte; dimpotrivă, trebuie "să se deschidă la universalitatea mântuirii" (ibid.). De fapt, dacă suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru prezenţa în Biserică a mişcărilor şi asociaţiilor care nu neglijează formarea de soţi creştini, pe de altă parte trebuie să se afirme cu putere că parohia este în sine locul eclezial al vestirii şi al mărturiei; pentru că în acel context teritorial trăiesc deja soţi creştini vrednici să facă lumină, care pot să fie martori activi ai frumuseţii şi ai iubirii conjugale şi familiale (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 126-130).
Aşadar, acţiunea apostolică a parohiilor în Biserică se luminează cu prezenţa soţilor precum cei din Noul Testament, descrişi de Paul şi de Luca: niciodată stând pe loc, mereu în mişcare, desigur cu copii, după cum ne este transmis de iconografia Bisericilor orientale. De aceea, păstorii să se lase luminaţi de Spiritul Sfânt şi astăzi, pentru ca să se adeverească această veste mântuitoare din partea cuplurilor adesea deja pregătite, dar nechemate. Există.
Iată, de cupluri de soţi în mişcare are nevoie astăzi Biserica, pretutindeni în lume; însă pornind în mod ideal de la rădăcinile Bisericii din primele patru secole, adică de la catacombe, aşa cum a făcut sfântul Paul al VI-lea la sfârşitul Conciliului mergând în Catacombele lui Domitilla. În acele catacombe, acel sfânt pontif a afirmat: "Aici creştinismul şi înfipt rădăcinile în sărăcie, în ostracismul puterilor constituite, în suferinţa de persecuţii nedrepte şi sângeroase; aici Biserica a fost despuiată de orice putere umană, a fost săracă, a fost umilă, a fost pioasă, a fost asuprită, a fost eroică. Aici primatul Duhului despre care ne vorbeşte Evanghelia şi-a avut afirmarea sa întunecată, aproape misterioasă, dar neînvinsă, mărturia sa incomparabilă, martiriul său" (Omilie, 12 septembrie 1965).
Dacă Spiritul nu este invocat şi rămâne deci necunoscut şi absent (cf. Omilie la Sfânta Marta, 9 mai 2016) în contextul Bisericilor noastre particulare, vom fi privaţi de acea putere care să facă din cuplurile de soţi creştini sufletul şi forma evanghelizării. În concret: trăind parohia ca acel teritoriu juridico-mântuitor, pentru că este "casă între case", familie de familii (cf. Omilie la Albano, 21 septembrie 2019); Biserică - adică parohie - săracă pentru săraci; lanţ de soţi entuziaşti şi îndrăgostiţi de credinţa lor în Cel Înviat, capabili de o nouă revoluţie a duioşiei iubirii, ca Acvila şi Priscila, niciodată satisfăcuţi sau concentraţi asupra lor înşişi.
Ne-ar veni să credem că aceşti sfinţi soţi din Noul Testament n-au avut timp să se arate obosiţi. De fapt, aşa sunt descrişi de Paul şi de Luca, pentru care au fost însoţitori aproape indispensabili, tocmai pentru că n-au fost chemaţi de Paul ci au fost determinaţi de Spiritul lui Isus. Aici se întemeiază demnitatea lor apostolică de soţi creştini. Spiritul este cel care i-a determinat. Să ne gândim la momentul când misionarul ajunge într-un loc: acolo este deja Spiritul Sfânt care-l aşteaptă. Desigur, lasă destul de perplecşi faptul tăcerii lungi, în secolele trecute, asupra acestor sfinte figuri din prima Biserică.
Îi invit şi îi solicit pe fraţii episcopi şi pe toţi păstorii să-i indice pe aceşti sfinţi soţi din prima Biserică drept însoţitori fideli şi luminoşi ai păstorilor de atunci; ca sprijin, astăzi, şi exemplu ai modului în care soţii creştini, tineri şi bătrâni, pot să facă tot mai fecundă în copii în Cristos căsătoria creştină. Trebuie să fim convinşi, şi aş vrea să spun siguri, că în Biserică asemenea cupluri de soţi sunt deja un dar al lui Dumnezeu şi nu prin meritul nostru, prin faptul că sunt rod al acţiunii Spiritului, care nu părăseşte niciodată Biserica. Mai degrabă, Spiritul aşteaptă ardoarea din partea păstorilor, pentru ca să nu fie stinsă lumina pe care aceste cupluri o răspândesc în periferiile lumii (cf. Gaudium et spes, 4-10).
De aceea, lăsaţi ca să reînnoiască Spiritul să nu ne resemnăm cu o Biserică de puţini, ca şi cum am prefera să rămână numai plămadă izolată, lipsiţi de acea capacitate a soţilor din Noul Testament de a se înmulţi în umilinţa şi în ascultarea faţă de Spiritul. Spiritul care luminează şi este capabil să facă mântuitoare activitatea noastră umană şi însăşi sărăcia noastră; este capabil să facă mântuitoare toată activitatea noastră; rămânând convinşi că Biserica nu creşte prin prozelitism ci prin atracţie - mărturia acestor persoane atrage - şi asigurând mereu şi oricum semnătura mărturiei.
Despre Acvila şi Priscila nu ştim dacă au murit martiri, dar cu siguranţă ei sunt, pentru soţii noştri de astăzi, semn al martiriului, cel puţin spiritual, adică martori capabili să fie drojdie care merge în făină, să fie drojdie în aluat, care moare pentru a deveni aluat (cf. Discurs adresat Asociaţiilor de familii catolice din Europa, 1 iunie 2017). Acest lucru este posibil astăzi, pretutindeni.
Dragi judecători de la Rota Romana, întunericul credinţei sau deşertul credinţei pe care deciziile voastre, începând deja de douăzeci de ani, l-au denunţat ca posibilă circumstanţă cauzală a nulităţii consimţământului, îmi oferă mie, cum a oferit deja predecesorului meu Benedict al XVI-lea (cf. Alocuţiuni la Rota Romana 25 ianuarie 2015 şi 22 ianuarie 2016; 22 ianuarie 2011; cf. art. 14 Ratio procedendi din Motu proprio Mitis Iudex Dominus Iesus), motivul unei invitaţii grave şi urgente adresate fiilor Bisericii în epoca în care trăim, să se simtă toţi şi fiecare chemaţi să încredinţeze viitorului frumuseţea familiei creştine.
Biserica are nevoie ubicunque terrarum de cupluri de soţi ca Acvila şi Priscila, care să vorbească şi să trăiască prin autoritatea Botezului, care "nu constă în a porunci şi a se face auzit, ci în a fi coerenţi, a fi martori şi pentru aceasta a fi însoţitori de drum pe calea Domnului" (Omilie la Sfânta Marta, 14 ianuarie 2020).
Aduc mulţumire Domnului pentru că dă şi astăzi fiilor Bisericii curajul şi lumina pentru a se întoarce la începuturile credinţei şi a regăsi pasiunea soţilor Acvila şi Priscila, care să poată fi recunoscuţi în fiecare căsătorie celebrată în Cristos Isus.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
