Strigătul lui Isus când moare pe cruce a fost în centrul catehezei prezentată de papa Leon al XIV-la la audiența generală de miercuri, 10 septembrie 2025, desfășurată în Piața San Pietro. Isus, a remarcat papa în prezența a peste 35 de mii de romani și pelerini, nu moare în tăcere, nici într-o criză de credință, căci strigătul său cuprinde totul: iubirea, speranța, durerea, abandonul, credința și jertfirea.
La cateheza audienței generale de miercuri, 10 septembrie a.c., papa Leon al XIV-lea a vorbit pe larg despre strigătul lui Isus când moare pe cruce. ”Isus nu moare în tăcere”, a remarcat papa în Piața Sfântul Petru cu doar câteva zile înainte de sărbătoarea Sfintei Cruci. ”El nu se stinge încetul cu încetul ca o lumină care se consumă”, dar pleacă din această viață cu ”un strigăt puternic” (Mc 15,37). În acel strigăt este cuprins totul - durere, abandon, credință și jertfire – pentru că ”nu este doar glasul unui trup care cedează, ci semnul ultim al unei vieți care se dăruiește”.
Dar, a reluat papa, ”strigătul lui Isus este precedat de o întrebare, una din cele mai sfâșietoare care poate fi rostită: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34). Este primul vers din Psalmul 22, dar pe buzele lui Isus dobândește o greutate unică. Fiul, care a trăit întotdeauna într-o comuniune intimă cu Tatăl, experimentează acum tăcerea, absența, abisul. Nu este vorba de o criză de credință, ci de ultima etapă a unei iubiri care se dăruiește până la capăt. Strigătul lui Isus nu este disperare, ci sinceritate, adevărul dus la limita sa, încrederea care rezistă chiar și atunci când totul tace”.
”În acel moment”, a continuat papa făcând din nou referință la Evanghelie, ”cerul se întunecă, iar catapeteasma templului s-a sfâșiat în două, de sus până jos (cf. Mc 15, 33.38). Este ca și cum creația însăși participă la acea durere și lasă să se vadă ceva nou: Dumnezeu nu mai locuiește îndărătul unui văl, căci fața lui este acum vizibilă pe deplin în Cel răstignit. Acolo se arată iubirea cea mai mare, în acel om sfâșiat. Acolo îl putem recunoaște pe un Dumnezeu care nu rămâne distant, căci el trece până la capăt prin durerea noastră”.
”A înțeles aceasta centurionul, un păgân”, a evidențiat pontiful, și ”nu pentru că a ascultat un discurs, ci pentru că l-a văzut pe Isus murind în felul acela: Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu! (Mc 15,39). Este prima mărturisire de credință după moartea lui Isus. Este rodul unui strigăt care nu s-a risipit în vânt, dar care a atins o inimă. Uneori, prin vocea noastră spunem ceea ce în cuvinte nu reușim să spunem. Când inima este copleșită, ea strigă. Acest fapt nu este întotdeauna un semn de slăbiciune: poate fi un gest de o umanitate profundă”.
De obicei, a reluat papa, ”ne-am obișnuit să credem că strigătul este ceva nepotrivit, ceva de reprimat. Evanghelia conferă strigătului nostru o valoare imensă, aducându-ne aminte că el poate fi o invocație, un protest, o dorință, o dăruire. Poate fi chiar forma extremă a rugăciunii când nu ne mai rămân cuvinte. În acel strigăt, Isus a pus tot ceea ce-i mai rămânea: toată iubirea sa, toată speranța sa. Da, pentru că și așa ceva se află în gestul de a striga: o speranță care nu se resemnează. Unul strigă atunci când crede că cineva mai poate încă să-l audă. Se strigă nu din cauza disperării, ci a unei dorințe. Isus nu a strigat împotriva Tatălui, ci către El. Chiar în tăcere, era convins că Tatăl era de față. Ne-a arătat în acest fel că speranța noastră poate să strige, chiar și atunci când totul pare să fie pierdut”.
”A striga devine atunci un gest spiritual”, a subliniat Sfântul Părinte. ”Nu este numai primul gest al nașterii noastre, când venim pe lume plângând, este și o modalitate de a rămâne vii. Unul strigă când suferă, dar și când iubește, cheamă, invocă. A striga înseamnă a spune că existăm, că nu vrem să ne stingem în tăcere, că mai avem ceva de oferit. În călătoria vieții, există momente în care a ține totul în tine te poate măcina încetul cu încetul. Isus ne învață să nu ne fie teamă de strigăt, cu condiția ca acesta să fie sincer, smerit, îndreptat spre Tatăl. Un strigăt nu este niciodată fără rost, el se naște din iubire. Nu este niciodată ignorat dacă este încredințat lui Dumnezeu. Este o cale prin care nu cedăm în fața cinismului, prin care continuăm să credem că o altă lume este posibilă”.
”Dragi frați și surori”, a îndemnat papa la finalul catehezei, ”să învățăm și acest lucru de la Domnul Isus: să învățăm strigătul speranței când bate ceasul încercării supreme. Nu ca să rănim, ci ca să ne încredințăm pe noi înșine. Nu ca să urlăm împotriva cuiva, ci ca să ne deschidem inima. Dacă strigătul nostru va fi adevărat, el va fi pragul unei lumini noi, al unei nașteri din nou. Ca pentru Isus: când totul părea că se sfârșise, atunci începea, în realitate, mântuirea. Dacă este exprimată cu încrederea și libertatea de fii ai lui Dumnezeu, vocea suferindă a umanității noastre, unită cu vocea lui Cristos, poate să devină un izvor de speranță pentru noi și pentru cei din jurul nostru”.
Cateheza papei Leon al XIV-lea a fost urmată de un rezumat în diferite limbi și de saluturile adresate romanilor și pelerinilor prezenți la audiența generală, cărora le-a mulțumit încă de la început pentru prezența lor în număr mare – peste 35 de mii - în pofida ploii și a vântului din aceste zile. La nelipsitul salut final, adresat tinerilor, bolnavilor și soților recent căsătoriți, papa a dat asigurarea rugăciunii sale pentru fiecare dintre ei și cerând pentru toți de la Domnul ”darul credinței”: una ”din ce în ce mai matură” pentru tineri, una ”din ce în ce mai tare” pentru cei bolnavi, iar pentru soții recent căsătoriți, ”o credință din ce în ce mai profundă”.
Audiența generală s-a încheiat cu rugăciunea Tatăl Nostru, cântată ca de obicei în limba latină, și cu binecuvântarea apostolică a Sfântului Părinte.
