Ciuma biciuia sate şi oraşe din Provenţa în acel sfârşit de secol al XV-lea. Nimic şi nimeni nu părea să poată opri epidemia. Orăşelul Fréjus, pe malurile Mediteranei, plătea un preţ foarte mare: jumătate din populaţie muriseră, mulţi au fugit şi cei râmaşi erau închişi în casă terorizaţi de moartea iminentă. În acest scenariu de dezolare profundă se inserează sosirea unei speranţe neaşteptate, aceea a sfântului Francisc de Paola, a cărui comemorare liturgică se celebrează la 2 aprilie. Călugărul, la 2 februarie 1483, a părăsit cu neplăcere Calabria sa îndreptându-se spre Franţa, pentru că regele Ludovic al XI-lea, grav bolnav, îl voia aproape de el pe acest taumaturg despre care se povesteau vindecări miraculoase.
Francisc nu voia să plece, dar n-a putut rezista îndelung la cererile unui suveran aşa de puternic. Mai întâi a reuşit să evite insistenţele regelui de Napoli, Ferrante d'Aragona, care sprijinea cererea suveranului francez, însă speranţele sale de a rămâne în Calabria s-au prăbuşit când regele Ludovic al XI-lea s-a adresat papei Sixt al IV-lea. Papa nu era în măsură să refuze această cerere. Astfel, umilul frate, implicat într-un joc diplomatic mai mare decât el şi, în pofida sănătăţii şubrede, a trebuit să părăsească propriul ţinut şi să pornească în călătorie.
Prima etapă a fost Napoli, unde a fost primit cu toate onorurile de Ferrante, care voia să-l cunoască pe acel frate despre care se vorbea aşa de mult. Fiind curios, se povesteşte că într-o zi, suveranul a început să-l urmărească în ascuns în timp ce era absorbit în rugăciune în chilia sa şi, cu mare uimire, l-a văzut dezlipit de pământ. Convins de sfinţenia sa, monarhul a încercat să şi-l facă prieten şi i-a oferit un platou de monede de aur pentru construirea unui convent în oraşul napolitan. Tradiţia vrea ca sfântul să ia o monedă şi a rupt-o. Imediat a ieşit sânge din ea, apoi s-a adresat regelui spunând: "Sire, acesta este sângele supuşilor tăi pe care-i asupreşti şi care strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu", şi i-a prezis sfârşitul monarhiei aragoneze. După aceea a ajuns la Roma, unde a fost primit cu căldură de pontif, care i-a încredinţat misiunea de a apăra cauza Sfântului Scaun pe lângă regele Franţei. În acel context, Francisc a exprimat papei Sixt propriile preocupări pentru reforma Bisericii.
Reluând drumul spre Franţa, sfântul s-a îmbarcat spre Marsilia. În acele ţinuturi îl aştepta ciuma care se înteţea, aşa încât, debarcând la Bormes-les-Mimosas, a trebuit să se confrunte cu urgenţa, eliberându-i pe locuitori de epidemie. Era luna martie din 1483: drumul spre Plessis-l?s-Tours, unde locuia regele, era încă lung. În primul sat întâlnit, Francisc a aflat despre situaţia tristă din oraşul Fréjus şi a voit să meargă acolo pentru a-i salva pe acei nenorociţi. Oamenii erau la capătul puterilor, însă sfântul a adus bucuria de a trăi, pur şi simplu binecuvântându-i şi eliberându-i pe toţi de molimă. De atunci, locuitorii amintesc cu recunoştinţă acea intervenţie şi, în fiecare an, în a şasea duminică a Paştelui, în cinstea lui organizează o procesiune maiestuoasă. Înainte de a umbla pe străzile oraşului, statuia fondatorului ordinului minimilor este pusă într-o corabie care este acostată în port. Sărbătoarea este cunoscută cu numele de bravade, pentru că sacrul este amestecat cu profanul. De fapt, la procesiune participă diferite trupe militare cu bătăi de tambure şi rafale de focuri de arme însoţesc cortegiul.
Călătoria lui Francisc spre curtea regelui Franţei a continuat. Era privit la vedere de gărzile regale care se temeau că s-ar putea răzgândi şi fugi în Italia. Ajuns la Plessis-l?s-Tours, sfântul nu l-a vindecat fizic pe suveran, ci l-a salvat spiritual, convertindu-l la Dumnezeu. La căpătâiul său, Francisc a promis că rămâne în Franţa până când succesorul Carol va ajunge la vârsta majoră pentru a guverna. Din recunoştinţă, regele a dispus ca toate cererile diplomatice pentru care Francisc fusese delegat să fie primite. După moartea lui Ludovic al XI-lea, la 30 august 1483, noul suveran Carol al VIII-lea n-a voit să se lipsească de ajutorul sfântului.
Deşi cufundat în viaţa de la curte, Francisc n-a abandonat niciodată austeritatea, rugăciunea şi pocăinţa, până acolo încât a trezit admiraţie în rândul nobilimii. Mulţi au urmat exemplul său şi Tours a devenit un centru de iradiere a carismei minimilor. Au trecut anii şi în duminica Floriilor din 28 martie 1507, Francisc a fost lovit de o febră insistentă care nu l-a mai părăsit. În Joia Sfântă, în pofida slăbiciunii şi a celor 91 de ani de vârstă, a fost condus în biserică pentru a participa la liturghia in cena Domini. În Vinerea Sfântă, i-a chemat la el pe discipolii săi şi i-a îndemnat să respecte Regula, caritatea şi votul de viaţa de Postul Mare. Apoi, după ce l-a indicat drept succesor al său la conducerea ordinului pe părintele Bernardino Otranto da Cropalati, a cerut să-i fie citită Pătimirea după evanghelistul Ioan. A murit în timp ce privea crucifixul şi la sfârşitul recitării rugăciunii: "Doamne Isus Cristoase, bun păstor al sufletelor noastre, păstrează-i pe cei drepţi, converteşte-i pe păcătoşi, du în cer sufletele răposaţilor şi fii milostiv cu mine, preamizerabil păcătos". Era ora 10.00 din ziua de 2 aprilie 1507. A fost înmormântat la Tours în biserica de la convent. Din păcate, în 1562 în timpul războaielor de religie, hughenoţii din răzbunare faţă de minimi, angajaţi în apărarea Bisericii Catolice, au profanat trupul sfântului şi l-au ars cu lemnul unei cruci. (Nicola Gori).
(După L'Osservatore Romano, 31 martie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
