Un bilanţ ecumenic: lumini şi umbre (Partea a II-a)

Partea a II-a
(Citește aici prima parte)

Caracterul sacramental al Bisericii şi problema „subsistit”

Constituţia dogmatică Lumen gentium vorbeşte la început despre caracterul sacramental al Bisericii: „Hristos este LUMINA NEAMURILOR; de aceea Conciliul, întrunit în Spiritul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura (Mc. 16,15) să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Hristos, care străluceşte pe chipul Bisericii. […] Biserica este în Hristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (nr. 1).

   Acelaşi document recunoaşte la nr. 8 „o analogie nu lipsită de valoare” (non mediocrem analogiam) între Cuvântul întrupat şi Biserică. Întrucât există analogie, iar nu identitate între Hristos şi Biserică, e posibil a recunoaşte elemente ale Bisericii lui Hristos dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii catolice. Constituţia dogmatică recunoaşte că Biserica catolică, guvernată de Papa drept cap vizibil şi de episcopi ca succesori ai apostolilor, nu se identifică întru totul cu corpul mistic al lui Hristos. Între Biserica catolică şi corpul mistic există puncte de continuitate şi de discontinuitate, de identitate şi de diferenţă. Dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii catolice se găsesc valori suficiente şi de preţ din care Biserica însăşi e alcătuită şi însufleţită. Potrivit afirmaţiei decretului Unitatis redintegratio al Conciliului Vatican al II-lea, în Comunităţile bisericeşti născute din Reforma secolului XVI sunt prezente „cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Spiritului Sfânt, şi elemente vizibile: toate acestea, care vin de la Hristos şi duc la El, aparţin de drept Bisericii unice a lui Hristos” (nr. 3).

   Prezenţa unor asemenea elementa ecclesiae (elemente bisericeşti) a stat la baza alegerii Părinţilor participanţi la Conciliu de a utiliza termenul subsistit în loc de est, după cum indică în mod clar referatul oficial al discuţiilor asupra documentului Conciliului: „În aceste Comunităţi este prezentă Biserica unică a lui Hristos, chiar dacă în mod imperfect, într-un mod care e întrucâtva asemănător prezenţei în Bisericile particulare, şi în ele Biserica lui Hristos lucrează prin elementele lor ecleziale” . Părinţii au înţeles că „în afara Bisericii catolice există forme de sfinţenie care ajung până la martiriu […]: prin urmare, problema mântuirii necatolicilor nu se soluţionează doar la nivel individual, plecând de la dorinţa subiectivă (votum), după cum indica Mystici corporis 101 […], ci în context bisericesc şi instituţional […] Biserica catolică romană e conştientă de prezenţa lucrătoare a singurei Biserici a lui Hristos şi în alte Biserici şi comunităţi bisericeşti […] chiar dacă nu sunt în deplină comuniune cu ea, de unde apare necesitatea de a stabili cu Bisericile şi comunităţile bisericeşti o relaţie de dialog”.

   Constituţia dogmatică Lumen gentium (8) şi decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio (4) au produs o schimbare importantă comparativ cu Mystici corporis: „Nu se mai spune: Biserica catolică este Biserica lui Hristos, ci se afirmă într-un mod mai precaut: Biserica lui Isus Hristos subzistă (subsistit) în Biserica catolică, adică e prezentă şi înfăptuită în aceasta în mod concret. De aceea se poate spune că dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii catolice nu există doar creştini diferiţi, ci şi elemente ale Bisericii lui Isus Hristos: elemente care nu sunt doar frânturi slabe, ci elemente care împing în mod dinamic spre plinătate şi spre unitate” . Nu e vorba doar de o modificare terminologică, ci de schimbarea unei perspective „conform căreia este gândită relaţia dintre Biserica lui Hristos şi Biserica catolică” ; o asemenea schimbare ţine cont de „importanţa ecleziologică a Bisericilor şi Comunităţilor existente în afara Bisericii catolice” . Prezenţa elementelor bisericeşti (elementa ecclesiae) dincolo de structura vizibilă a Bisericii catolice „este ceea ce face posibilă calificarea acestor realităţi drept «Biserici şi Comunităţi bisericeşti» (UR 13-24). Acolo unde aceste elemente bisericeşti sunt prezente într-o măsură mai mare într-o anumită Comunitate bisericească, se poate vorbi chiar de o „subzistenţă parţială”. Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio vorbeşte la nr. 13 în mod expres despre Comuniunea Anglicană în care continuă să subziste în parte (ex parte subsistere) tradiţiile şi structurile catolice. O asemenea existenţă, tocmai fiindcă e parţială, depinde de unica Biserică a lui Hristos care subzistă pe deplin în Biserica catolică.

   Acest model de raportare dintre Biserica catolică şi celelalte Bsierici este folosit şi de Lumen gentium (14-16). Fără a se situa între hotarele vizibile ale Bisericii catolice, celelalte Biserici şi comunităţi bisericeşti în care sunt prezente elemente ale Bisericii lui Hristos pot fi recunoscute ca instrumente de mântuire întrucât în acestea, după cum spunea la acea vreme cardinalul Ratzinger, „se manifestă Biserica”.

   Acelaşi înţeles îl regăsim şi în Scrisoarea enciclică despre ecumenism a lui Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint care afirmă la nr. 11 că „elementele de sfinţire şi de adevăr prezente în celelalte comunităţi creştine, în grad diferenţiat de la una la alta, constituie baza obiectivă a comuniunii care există, chiar dacă e imperfectă, între ele şi Biserica catolică. În măsura în care astfel de elemente se află în celelalte comunităţi creştine, Biserica unică a lui Hristos are în ele o prezenţă care acţionează. De aceea Conciliul Vatican II vorbeşte despre o anumită comuniune, deşi imperfectă”.

   O consideraţie asemănătoare e oferită atât de Declaraţia Congregaţiei pentru doctrina credinţei „Domine Iesus”, cât şi de răspunsurile Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei asupra unor puncte ce privesc aspecte ale doctrinei Bisericii (29 iunie 2007). Comunităţile bisericeşti ale Reformei se bucură de o comuniune imperfectă cu Biserica lui Hristos întrucât nu au păstrat episcopatul valid şi substanţa originală şi esenţială a Tainei euharistice” . De aceea nu pot fi recunoscute drept Biserici în adevăratul sens al cuvântului . Preşedintele de-atunci al Consiliului Pontifical pentru unitatea creştinilor ‒ cardinalul Walter Kasper ‒ precizează că nu se poate spune despre unele dintre aceste Comunităţi, tocmai pentru că e prezentă şi lucrează în ele Biserica lui Hristos că nu sunt „Biserici propriu zise” . Acestea pot fi numite „Biserici” în sens analogic . De altfel, sunt „Biserici de un alt fel cărora, din punct de vedere catolic, le lipsesc elemente care sunt esenţiale pentru concepţia catolică de Biserică” .

Fundamentul cristologic al expresiei „subsistit in”

Prezenţa câtorva sau a mai multor elemente ale Bisericii lui Hristos în afara hotarelor vizibile ale Bisericii catolice nu înseamnă că există o pluralitate de subzistenţe ale Bisericii lui Hristos „deoarece în caz contrar Corpul lui Hristos ar sfârşi prin a fi înţeles ca fracţionat în mai multe părţi”. Biserica lui Hristos nu se multiplică în mai multe subzistențe şi nici nu se împarte în mai multe părţi.

   Atât Ratzinger, cardinal la acea vreme – în eseul său „L’ecclesiologia della constituzione «Lumen Gentium»” – cât şi declaraţia Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei Dominus Iesus au dorit să fundamenteze pe baze cristologice expresia „subsistit in”.

   Este interesantă structura declaraţiei Dominus Iesus. Documentul este împărţit în două părţi: capitolele 1-3 tratează aspectul cristologic, subliniind revelaţia definitivă şi caracterul unic al lui Isus Hristos împotriva pluralismului şi relativismului teologic. A doua parte a declaraţiei ‒ capitolele rămase 4-6 – analizează aspectul ecleziologic, adică problema unicităţii şi unităţii Bisericii.

   Centrul de greutate în jurul căruia se învârte tot documentul este dat de termenul subsistit. Precum există o singură subzistenţă ipostatică a Cuvântului lui Dumnezeu preexistent, Isus Hristos, aşa există una şi o singură subzistenţă a Bisericii lui Hristos. Deşi Cuvântul e prezent cu elemente de adevăr şi sfinţenie în alte religii ‒ aşa cum aminteşte declaraţia Nostra aetate la nr. 2 ‒ , subzistenţa Cuvântului lui Dumnezeu este recunoscută doar şi exclusiv în Isus din Nazareth. După cum prezenţa elementelor mântuitoare în alte religii se face cunoscută prin participarea la Cuvântului întrupat, aşa prezenţa elementelor bisericeşti (elementa ecclesiae) în alte Biserici şi Comunităţi bisericeşti este comunicată Bisericii catolice. Există aşadar o paralelă importantă între conceptul de subsistit privit din punct de vedere cristologic şi conceptul subsistit prezent în partea ecleziologică a declaraţiei Dominus Iesus. Unitatea şi unicitatea Bisericii lui Hristos este fondată pe caracterul unic al medierii cristologice: un Mântuitor – o Biserică. Mântuirea creştină nu e oferită doar de o Biserică universală şi invizibilă. După cum Dumnezeu s-a făcut vizibil în viaţa lui Isus, la fel mântuirea creştină se întrupează în istoria relaţiilor umane şi concrete, fiind mijlocită de o instituţie socială.

   Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca o societate, subzistă în Biserica catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el” (Lumen gentium, nr.8). Precum în Isus Hristos, doar în El şi nu în alţii, „subzistă” Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa doar în Biserica catolică, iar nu în alte Biserici şi comunităţi bisericeşti, „subzistă” trupul mistic al lui Hristos. Biserica lui Hristos „subzistă” în Biserica catolică, întrucât aceasta este singura sa prezenţă istorică: „Biserica există ca subiect în realitatea istorică” .

Consecinţe ecumenice

   Dintre elementele pe care Biserica catolică le are în comun cu celelalte Biserici enumerăm mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfânta Taină a Botezului. Acestea sunt elemente esenţiale pentru Biserică. Sfânta Taină a Botezului, celebrată în mod valid în Comunităţile bisericeşti, constituie începutul propovăduirii Evangheliei, al vieţii de har şi al încorporării în Biserica lui Hristos. Printr-un singur Botez facem parte din trupul lui Hristos (cfr. Gal. 3,28; 1 Cor. 12,13). Comuniunea bisericească este fundamentată nu doar pe Botez, ci şi pe Euharistie. Sf. Pavel afirmă: „Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Cor 10,17). Chiar dacă Comunităţile bisericeşti ale Reformei au aceste elemente esenţiale – Cuvântul lui Dumnezeu şi Botezul – totuşi ele nu se bucură de plinătatea mijloacelor de mântuire şi nu sunt pe deplin încorporate în Biserica lui Hristos. În opinia Sfântului Robert Bellarmino, caracteristicile esenţiale care definesc o Biserică drept „Biserica lui Hristos” sunt: mărturisirea adevăratei credinţe, comuniunea sacramentală şi supunerea faţă de Pontiful Roman . Ceea ce lipseşte Comunităţilor bisericeşti în mod fundamental e succesiunea apostolică din care derivă provine validitatea Preoţiei şi a Euharistiei.

   Ce se înţelege prin expresia „succesiune apostolică”? Aceasta este constituită din două elemente esenţiale: formă şi conţinut. Forma este dată de dimensiunea istorică a succesiunii; conţinutul este dat de tradiţia apostolică, mai bine zis de propovăduirea nealterată a Evangheliei, păstrată şi actualizată de tradiţia Bisericii (traditio Ecclesiae). Aceste două elemente – formă şi conţinut – se condiţionează reciproc astfel încât lipsa unuia duce la pierderea valorii celuilalt.

   Din punct de vedere ecleziologic, putem afirma că poate exista propovăduirea Evangheliei chiar şi acolo unde această succesiune apostolică nu e prezentă sau a fost întreruptă. Sunt însă diferite nivele în care Evanghelia este prezentă în Biserică, nu doar prin slujirea preoţească, ci şi prin cooperarea întregii Biserici, prin experienţa spirituală şi prin mărturia tuturor membrilor săi. Totuşi, infailibilitatea şi autoritatea acestei propovăduiri sunt garantate acolo unde succesiunea apostolică a fost păstrată şi continuă să existe.

   Asupra acestui aspect ecleziologic fundamental nu s-a ajuns la un acord ecumenic substanțial între Biserica catolică şi Comunităţile bisericeşti născute cu Reforma. Pentru aceste Comunităţi de altfel, lanţul neîntrerupt ale hirotonirilor din timpul apostolilor nu constituie unicul criteriu ce trebuie îndeplinit pentru ca o Biserică să fie recunoscută în tradiţia şi succesiunea apostolică . Atât pentru luterani cât şi pentru anglicani, caracterul apostolic al Bisericii este concentrat în persoana episcopului, dar el nu e singurul criteriu al misiunii primite din partea apostolilor. O întrerupere în succesiunea apostolică nu atrage după sine distrugerea comuniunii cu Biserica universală şi cu atât mai puţin pierderea continuităţii în credinţa apostolică . Episcopatul ar fi doar un semn, iar nu semnul şi criteriul succesiunii apostolice. Pentru Biserica catolică însă, succesiunea apostolică neîntreruptă este la fel de esenţială precum tradiţia apostolică. Putem spune că, conform concepţiei ecleziologice catolice, nu e suficient canonul Scripturii (succesio doctrinalis – succesiunea doctrinală), după cum afirmă un eminent teolog luteran, Eberhard Jüngel, ci e necesar episcopatul istoric pentru ca să existe fidelitate faţă de tradiţia apostolică (traditio apsotolica). Această concepţie ecleziologică diferită face imposibilă recunoaşterea validității Preoţiei celorlalte Comunităţi bisericeşti şi Împărtăşirea reciprocă.

   Legătura intimă existentă între Preoţie şi Euharistie rămâne o problemă dezbătută în cadrul dialogului ecumenic. Apare întrebarea dacă în lipsa validităţii uneia dintre ele, nu se diminuează substanţa integrală a celeilalte. Decretul Unitatis redintegratio (22-23) a afirmat în mod clar că lipsa Tainei Sfintei Preoţii face ca Euharistia să fie invalidă. Aşadar, recunoaşterea ecumenică a validităţii Tainei Sfântului Botez celebrată în celelalte Biserici nu nu atrage după sine recunoaşterea validităţii celorlalte Sfinte Taine esenţiale pentru deplina integrare în Biserica lui Hristos: slujirea preoţească şi Euharistia. Pentru ca aceasta să aibă loc, este nevoie de o succesiune apostolică validă.

   Atât pentru Biserica catolică cât şi pentru Bisericile ortodoxe, episcopul e necesar nu doar pentru binele, ci mai ales pentru a fi Biserică şi prin urmare pentru transmiterea harului. După cum afirmă constituţia dogmatică Lumen gentium (8), între structura exterioară, vizibilă a Bisericii (Preoţia) şi realitatea sa tainică există o relaţie intimă. Fără o succesiune apostolică validă, semnul sacramental oferit de către har este anulat. În lipsa unei succesiuni apostolice valide, nu mai este prezent nici un slujitor preot valid şi nici o Euharistie autentică şi completă.

   Trebuie precizat totuşi că în celebrările Comunităţilor bisericeşti este transmis mereu un har chiar dacă acesta nu este dăruit prin intermediul unei Sfinte Taine valide (ex opere operato), ci în virtutea harului lucrător în cel ce celebrează şi cel ce primeşte (ex opere operantis). Afirmaţia lui Petru Lombardul – cum igitur absque sacarmentis (quibus non alligavit potentiam suam) Deus homini gratiam donare posset („Deşi Dumnezeu ar putea dărui harul său fără Sfintele Taine [de care nu a legat puterea sa] – preluată şi de către Catehismul Bisericii Catolice la nr. 1257 cu referire la Botez, s-ar putea extinde şi la Euharistie şi la Preoţia celorlalte Biserici . După cum Dumnezeu poate dărui harul mântuirii şi fără Botez, tot astfel harul comuniunii cu Hristos şi cu Biserica Sa poate fi lărgit şi fără prezenţa unui slujitor hirotonit în mod valid sau fără substanţa euharistică completă şi autentică.

   Dumnezeu dăruieşte harul său prin celebrarea validă a Sfintelor Taine care-l exprimă, însă nu este legat de Sfintele Taine (Deus virtutem suam sacarmentis non alligavit). De aceea Decretul despre ecumenism precizează că nu sunt puţine lucrările sfinte împlinite de aceste Biserici sau Comunităţi bisericeşti. Se afirmă că acestea „pot, fără îndoială, să dea naştere în mod efectiv vieţii harului şi trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii. Prin urmare aceste Biserici şi Comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. Spiritul lui Hristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii catolice” (nr. 3).

   Un exemplu legat de afirmaţia anterioară se găseşte în declaraţia episcopilor catolici din Anglia şi Ţara Galilor din 18 noiembrie 1993 în care aceştia s-au exprimat în favoarea recunoaşterii valorii Preoţiei exercitată de către anglicanii care au decis să facă parte din Biserica catolică: „Conform învăţăturii Conciliului Vatican al II-lea, lucrările liturgice ale preoţiei lor pot da naştere fără dubiu vieţii de har întrucât provin de la Hristos şi duc la El şi deci aparţin de drept singurei Biserici a lui Hristos. Recunoaştem o vocaţie dumnezeiască în slujirea pe care ei o înfăptuiesc. Pe această bază, suntem gata a presupune o continuare a slujirii care să ducă de regulă la hirotonirea întru preoţie în Biserica catolică în raport cu un proces de discernământ reciproc”.

   Recunoaşterea acestei „valori” nu echivalează cu „validitatea” Preoţiei primită în Biserica anglicană; de aceea e necesară a se cere hirotonirea absolută şi nu doar sub condiţie. Practica hirotonirii obligatorii există pentru a restabili şi a garanta astfel succesiunea apostolică: „Suntem convinşi că avem datoria solemnă de a asigura faptul că validitatea Sfintelor Taine celebrate cu şi pentru comunitatea catolică nu poate fi pusă sub semnul întrebării şi că o asemenea datorie înseamnă că nu putem accepta nici un dubiu rămas privitor la posibilele imperfecţiuni care ar compromite validitatea Preoţiei oferită deja în Biserica Angliei. Acest lucru înseamnă că trebuie să cerem tuturor celor ce sunt aleşi să exercite Preoţia în Biserica catolică romană să accepte hirotonirea în Biserica noastră pentru a săvârşi pe deplin slujirea lor şi a se integra pe deplin în succesiunea apostolică” .

Concluzie

   În încheierea cestui bilanţ al nostru asupra căii ecumenice din aceşti ultimi patruzeci de ani, în mod special între Biserica catolică şi comunităţile bisericeşti născute odată cu Reforma din secolul XVI, putem constata că se conştientizează tot mai mult împărtăşirea întru har între Biserici. În Sfânta Taină a Botezului, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a rugăciunii, în viaţa de har şi în mărturia dată în iubire, creştinii împărtăşesc deja o formă vizibilă de unitate. Aceste elemente, prezente dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii catolice, tind la atingerea unei vizibilități depline a singurei Biserici a lui Hristos. În acelaşi timp, existenţa unei separaţii între Bisericile şi Comunitățile creştine face să fie „mai grea exprimarea, sub toate aspectele, plinătăţii catolicităţii în însăşi realitatea vieţii” . Ratzinger, cardinal în acea vreme, recunoştea că există o diferenţă între Biserica catolică romană şi celelalte Biserici: „[Conciliul] a renunţat la expresia est ce exprima o identificare absolută […] în favoarea unei expresii mai ample precum subsistit […]. Prin această deschidere nu se renunţa desigur uşor la pretenţia specifică a Bisericii catolice romane; era arătată lipsa, datoria ambelor părţi” . Rămân imperios necesare prin urmare, atât pentru Biserica catolică cât şi pentru celelalte Biserici şi Comunităţi bisericeşti, urgenţa şi un nou angajament pe calea ecumenică.

Traducere de O. Frinc după P. GAMBERINI „Un bilancio ecumenico. Luci e ombre” în La Civiltà Cattolica (3921), 2 novembre 2013.

[1] Cfr. AS II/2, 335.

[1] S. PIÉ – NINOT, Ecclesiologia. La sacramentalità della comunità cristiana, Brescia, Queriniana, 2008, 152 s.

[1] W. KASPER, „Ein Herr, Ein Glaube, eine Taufe. Ökumenische Perspektiven für die Zukunft”, în Stimmen der Zeit 127 (2002), 77.

[1] A. MAFFEIS, „Il dibattito sul significato della formula «subsistit in» (LG 8) tra esegesi testuale e interpretazione teologica”, în Teologia 38 (2013), 26-58.

[1] Ivi.

[1] http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_20070629_responsa-quaestiones_it.html

[1] CONGREGAZIONE PER LA DOTTRINA DELLA FEDE, Dichiarazione „Dominus Iesus”, cit., 23.

[1] W. KASPER, „L’unica Chiesa di Cristo. Situazione e futuro dell’ecumenismo”, în Il Regno- attualità 46 (2001), 132.

[1] Cfr. ID., „Il lungo cammino da compiere”, în Oss. Rom., 2 giugno 2001, 1.

[1] Ivi.

[1] J. RATZINGER, „L’ecclesiologia della costituzione «Lumen Gentium»”, cit., 79.

[1] Cfr. Robert Bellarmino, s., Disputationes de controversiis christianae fidei, Tomus II,liber IV.

[1] Cfr. COMMISSIONE FEDE E COSTITUZIONE DEL CONSIGLIO ECUMENICO DELLE CHIESE, „Battesimo, Ecuaristia e Ministero”, n. 35, în Enchiridion Oecumenicum, vol. 1, Bologna, Edb, 1986, nn. 3. O asemenea evaluare istorică este prezentă şi în raportul lui Pullach al comisiei internaţionale anglicano-luterană. „Anglicanii nu cred că doar episcopatul în succesiunea sa istorică constituie succesiunea apostolică a Bisericii sau a slujirii sale” (COMMISSIONE INTERNAZIONALE ANGLICANA – LUTERANA , „Rapporto di Pullach 1972”, n. 85, în Enchiridion Oecumenicum , vol. 1, cit., n. 355). O opinie asemănătoare este exprimată şi de Comisia Internaţională catolică-luterană: „Succesiunea apostolică în slujire nu constă în principal din succesiunea neîntreruptă dintre cei hirotoniţi şi cei ce i-au hirotonit, ci într-o succesiune a slujirii de păstorire într-o Biserică care se găseşte ea însăşi în continuitatea de credinţă apostolică şi care e încredinţată supravegherii episcopului pentru păzirea comuniunii Bisericii universale şi apostolice” (COMMISSIONE CATTOLICA ROMANA-EVANGELICA LUTERANA, „Il ministero pastorale nella Chiesa”, n. 62, în Enchiridion Oecumenicum, vol. 1, cit., n. 1496).

[1] Pentru luteranism şi pentru alte Biserici reformate, „dezvoltarea istorică şi distincţia dintre episcop şi preot sunt de drept uman, iar nu divin. De aceea, în viziunea luterană, episcopatul e folositor, dar nu necesar pentru viaţa Bisericii, cel puţin în forma istorică care a ajuns la noi”. (R. MAGNANI, La succesione apostolica nella tradizione della Chiesa. Ricerca nel BEM e nei documneti di dialogo teologico bilaterale a livello internazionale, Bologna, Edb, 1987, 1960).

[1] „Succesiune apostolică fundamentală pentru datoria de a predica Evanghelia este o succesiune doctrinală (succesio doctrinalis), care se realizează în actul propovăduirii conform Scripturii. Succesiunea apostolilor este canonul Sfintelor Scripturi: Vechiul şi Noul Testament” (E. JÜNGEL, Indikative der Gnade-Imperative der Freiheit, Tübingen, Mohr Siebeck, 2000, 379).

[1] Cfr. PIETRO LOMBARDO, Sententiae, Liber IV, distinctio prima, 4.

[1] Declaraţia din 18 noiembrie 1993 a episcopilor catolici referitoare la anglicanii care se apropie de Biserica catolică a fost publicată de G. MOCELLIN, „Anglicani tra due Chiese”, în Il Regno -attualitá 38 (1993) 665-667.

[1] Ivi.

[1] CONCILIUL VATICAN II, Unitatis redintegratio, n. 4.

[1] J. RATZNGER, Il nuovo popolo di Dio. Questioni ecclesiologiche, Brescia, Queriniana, 1992, 258.