Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

"Benedict şi Francisc: doi papi cu abordări complementare"

 
"Benedict şi Francisc: doi papi cu abordări complementare"
  • 13 Ian 2014
  • 2839
Vaticanistul Salvatore Izzo analizează ultimele 11 luni ale Bisericii, de la demisia lui Benedict al XVI-lea la noile provocări ale papei Francisc.

De Federico Cenci

Jurnaliştii prezenţi în Sala de Presă Vaticană în după-amiaza zilei de 13 martie 2013 nu vor uita niciodată acel moment. Vestea despre fumul alb a venit ca o zgâlţâire contagioasă de entuziasm. Zâmbete, îmbrăţişări şi strigăte de jubilare au luat locul, timp de câteva minute, aplombului obişnuit care domneşte suveran în anumite locuri. În sfârşit, după săptămâni de scaun vacant, poporul creştin putea să-l cunoască pe noul său Sfânt Părinte.

Salvatore Izzo, vaticanist de cursă lungă, trimis de AGI, aminteşte că a fost printre cei mai gălăgioşi şi galvanizaţi. La zece luni distanţă, explică în afară de asta că acel entuziasm era bine aşezat. În interviul care urmează, Izzo revine asupra demisiei lui Benedict al XVI-lea - de care este profund legat - şi analizează pontificatul lui Francisc, un papă "dus de mână de către Domnul".

Care sunt motivele care, după părerea dumneavoastră, l-au dus pe Benedict al XVI-lea la demisie?

Salvatore Izzo: Ziua de 11 februarie 2013 a fost probabil ziua cea mai dureroasă din viaţa mea, alături de cea a morţii tatălui meu. Spun asta pentru că întrebarea dumneavoastră atinge o temă foarte delicată pentru mine şi nu aş vrea să fiu greşit înţeles. Mai întâi doresc să afirm că nu consider că există vreun motiv pentru a nu crede în motivaţia pe care o persoană serioasă şi onestă cum este papa Benedict a dat-o pentru gestul său: progresiva dispariţie a vigorii necesare, fie a trupului, fie a sufletului, pentru a conduce Biserica într-un timp dificil. În pofida vârstei înaintate, timp de 7 ani s-a oferit cu extraordinară generozitate şi eficacitate: l-am urmat în toate călătoriile şi nu pot să uit cum a ştiut "să cucerească" de exemplu Statele Unite şi Marea Britanie sau pe tinerii din Australia şi întreaga populaţie libaneză. Ca să nu vorbim despre Cuba, despre Ţara Sfântă şi despre minunatele vizite mariane la Lourdes, Fatima şi Loreto. Şi era în ordinea lucrurilor ca la 86 de ani să nu se poată simţi în măsură să ţină pasul necesar pentru a conduce poporul nostru aflat pe drum. Însă personal cred că la această condiţie de oboseală şi slăbiciune, simţită în faţa gravităţii problemelor care mai trebuiau înfruntate, începând de la ultra-necesara reformă a Curiei, au contribuit în acelaşi timp mulţi: nu pot uita că papa a fost izolat, ofensat, calomniat, trădat şi la sfârşit chiar furat în casa lui. Pentru a înţelege prin ce a trecut în aceşti ani trebuie să recitim ceea ce a scris în scrisoarea adresată tuturor episcopilor despre "cazul Williamson" şi în cea adresată catolicilor din Irlanda răniţi de abuzuri, pe care le consider două documente foarte importante şi revelatoare ale sfinţeniei personale a lui Joseph Ratzinger. Cuvintele cu care a descris agresiunea îndurată după iertarea excomunicărilor şi lacrimile pe care le-a vărsat cu victimele delictelor săvârşite de preoţi mi-au revenit în minte în timp ce trebuia să prezint la AGI - şi a fost pentru mine foarte greu - ceea ce s-a întâmplat în Consistoriul în care fără nici un preaviz Benedict a anunţat renunţarea sa.

Este verosimil că Eminenţa sa cardinalul Bergoglio era candidatul dorit şi de papa Benedict al XVI-lea?

Salvatore Izzo: Sincer nu cred că papa emerit avea unul sau mai mulţi candidaţi. Cred în schimb că Benedict s-a încredinţat complet Domnului, încrezător că Duhul Sfânt - aşa cum a spus după aceea Francisc la 16 martie, la întâlnirea cu jurnaliştii - după ce i-a sugerat renunţarea, conducea şi alegerea succesorului. Cred că la aceste lucruri trebuie privit cu un spirit de credinţă (altminteri nu se înţelege nimic) şi Joseph Ratzinger este un om de profundă credinţă. Cât priveşte ipotezele pe care le-ar fi putut face Benedict - asemenea tuturor - în acele ore ale aşteptării, chiar dacă îşi amintea cu siguranţă de multele voturi pe care le-a avut Bergoglio în 2005, nu pare că a vorbit vreodată despre posibilitatea concretă a unei alegeri a lui în Conclavul următor. Însă acesta nu mi se pare un element semnificativ, în timp ce vreau să subliniez că papa emerit a promis ascultare absolută succesorului încă înainte de a şti cine avea să fie.

Conform unora, candidatura cardinalului Bergoglio s-a impus cu hotărâre încă de la primele votări în Conclav. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?

Salvatore Izzo: În ceea ce am putut să reconstruiesc, se pare că încă de la prima votare Jorge Mario Bergoglio şi alţi doi cardinali latino-americani apropiaţi lui (dar amândoi în măsură net inferioară faţă de arhiepiscopul de Buenos Aires) ar fi primit împreună un număr de voturi care se apropia de o treime dintre electori. Aşadar, a fost clar imediat că vântul Duhului sufla în direcţia aceea. Şi îmi este greu să cred în ipoteza unui consistent pachet de voturi preconstituit în favoarea unui candidat italian. De altfel, fiind divizaţi în interiorul lor, nu pare plauzibil că puteau să se bazeze cardinalii noştri pe sprijiniri semnificative iniţiale de la cardinali din alte ţări.

Cum aţi primit alegerea papei Francisc?

Salvatore Izzo: Din momentul renunţării lui Benedict, timp de o lună şi două zile - mărturisesc asta cu un pic de ruşine - personal am căzut într-o stare de încurcătură neliniştită, o noapte cu adevărat întunecată: simţeam că Benedict a făcut o alegere prea dureroasă, chiar dacă a făcut asta pentru binele tuturor, îndeosebi al celor mai slabi şi săraci din lume, cei care au în papa unicul lor apărător. Nicidecum să coboare de pe cruce, Benedict s-a lăsat pironit! Din această tristeţe paralizantă m-a trezit fumul alb din ziua de 13 martie, când încă înainte de a şti cine a fost ales, am avut marea bucurie de a mă simţi din nou fiu. Şi în acel semn exterior am regăsit motivele credinţei mele pentru că - dată fiind situaţia Bisericii - alegerea noului episcop de Roma în a doua zi nu putea decât să fie un dar al Duhului Sfânt. Impresie pe care apoi a confirmat-o anunţarea celui ales: un prelat care trăia în sărăcie şi care a ales numele de Francisc, realizând acel vis despre care scrisesem de mai multe ori în zilele precedente (chiar dacă - admit asta în mod cinstit - eu mă gândisem mai degrabă la posibilitatea că persoana care putea să îndrăznească aşa de mult, dacă ar fi fost ales, ar fi fost capucinul O Malley). Pentru aceasta, împreună cu copiii mei şi cu soţia mea - care erau cu mine în Sala de Presă - am trăit clipe de adevărată sărbătoare, probabil chiar un pic prea gălăgioasă, aşa cum s-au plâns unii colegi. Apoi, când Francisc de la Loja Binecuvântărilor l-a amintit pe Benedict şi şi-a înclinat capul, am înţeles ce dar mare primeam cu alegerea lui.

Care sunt elementele de discontinuitate şi care sunt cele de continuitate între pontificatul lui Benedict al XVI-lea şi cel al lui Francisc?

Salvatore Izzo: Să începem de la trăsăturile în comun, prima dintre care este umilinţa, care l-a făcut capabil pe Benedict să renunţe la pontificat şi Francisc să-l vrea lângă el ca un tată în vârstă care îl sfătuieşte. A doua este iubirea faţă de cei mai slabi şi săraci, care l-a dus pe octogenarul Ratzinger de două ori în Africa şi pe care Bergoglio o mărturiseşte la fiecare întâlnire cu persoane dezavantajate. Dar ei au în comun şi pasiunea evanghelizatoare, apărarea credinţei şi angajarea pentru unitatea Bisericii: elemente care ies în evidenţă cu limpezime absolută în enciclica "Lumen fidei", scrisă, aşa cu a spus în mod public Francisc, la 4 mâini, şi care sunt şi inima extraordinarei exortaţii apostolice "Evangelii gaudium".

Îi diferenţiază desigur caracterul şi stilul, dar şi - trebuie spus acest lucru - o strategie pastorală diferită. Benedict este un mare teolog - eu îl venerez în inima mea ca un "Doctor al Bisericii" - angajat în propunerea unei formulări a credinţei adecvate, în raţionalitatea sa, la întrebările omului de astăzi, adică ale unei culturi, aceea în care trăim, care nu este lipsită de contradicţii deoarece convieţuiesc în ea negarea valorilor care în schimb sunt esenţiale şi o aspiraţie profundă la bine şi la dreptate, slavă lui Dumnezeu prezentă în mulţi. Apoi Benedict ne-a făcut capabili de un dialog onest cu ştiinţa modernă, care este aşa de avansată.

În schimb, papa Francisc este un păstor de suflete care se preocupă înainte de toate de oaia care s-a rătăcit. Şi care din periferie a experimentat carenţele Curiei Romane, care s-a revelat în unele situaţii mai mult o piedică pentru pontiful care l-a precedat (care nu întâmplător a destăinuit că regretul său cel mai mare la sfârşitul pontificatului a fost faptul că nu a reformat-o) decât un instrument util pentru slujirea sa adusă Bisericii şi omenirii. După părerea mea sunt abordări complementare, nu în contradicţie. Există discursuri ale lui Benedict (ca acela de la Freiburg despre eficientism ca tentaţie a Bisericii) care par scrise de Francisc. Şi omilii ale noului pontif care fac referinţă în mod explicit la predecesor, ca aceea despre magi rostită în ziua de Epifanie.

În ce sens Curia Romană a constituit o piedică pentru Benedict al XVI-lea?

Salvatore Izzo: Pentru a mă explica, atunci când spun că a arătat Curia că este o povară insuportabilă pentru pontificatul lui Benedict dau două exemple: eşecul tentativei generoase de a-i readuce pe lefebrişti în comuniunea deplină, din cauza îndârjirii Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, al cărei rezultat cred că ar fi fost o circulaţie a harului în măsură să-i repună pe toţi în direcţia corectă. Şi problema de la IOR: în timp ce papa şi Gotti Tedeschi stimulau spre transparenţă, alţii acopereau iregularităţi enorme.

În pofida aderenţei puternice a papei Francisc la magisteriu şi la Catehism, o parte dintre mijloacele de comunicaţie în masă răspândeşte echivocuri. De exemplu, papa Francisc este acuzat, în special dincolo de ocean, că este susţinător al tezelor marxiste în domeniul economiei şi, cu privire la temele etice, că este favorabil să accepte chiar şi căsătoriile între homosexuali. Ce părere aveţi?

Salvatore Izzo: Papa Francisc ne cere să înţelegem şi să iubim, înainte de a judeca, pe cei care trăiesc situaţii personale neconforme cu doctrina, care rămâne aceea din totdeauna, chiar dacă nu este reafirmată în fiecare minut deoarece este deja bine cunoscută. Mă tem că în spatele atacurilor la adresa pontifului există - pe care le consider complet ocazionale - o mare înşelătorie a Celui Rău care îi face pe unii să cadă în tentaţia intelectuală în care se cade atunci când se vrea să se facă distincţie cu orice preţ: un complex de superioritate. Şi pe alţii pe care în schimb îi izolează în rolul mai puţin creştin al văduvelor neconsolabile ale papei Benedict (care în schimb este primul susţinător al lui Francisc). Aici este în joc credinţa: ori credem, în Duhul Sfânt care luminează Biserica în drumul său şi prezidează alegerea papei, ori despre ce anume vorbim?

În afară de asta, nu reuşesc să nu mă întreb cum se pot proclama unii în acelaşi timp apărători ai tradiţiei şi critici ai papei, care este depozitarul şi interpretul ei suprem. Aparte că nici un cuvânt al lui Francisc nu poate fi opus Catehismului, inclusiv declaraţia adresată lui Eugenio Scalfari despre primatul conştiinţei pe care o găsim la fel şi în Conciliul din Trento, mie mi se pare că ar trebui să îndeplinim cu toţii recomandarea sfântului Pius al X-lea, care în Catehismul său indica drept o datorie unitatea minţii şi a inimii cu papa.

Cum evaluaţi această colaborare cu Rusia într-o perspectivă de proiecte de pace în Siria şi Orientul Mijlociu şi despre temele apărării vieţii, a familiei şi a identităţii creştine în Europa şi în lume?

Salvatore Izzo: Mi se pare că pe frontul diplomatic, care este acela al unei slujiri generoase şi calificate aduse păcii, Biserica papei Francisc s-a mişcat în aceste luni cu mare eficacitate. Ziua de rugăciune pentru Siria şi apelurile, îndeosebi scrisoarea către preşedintele G20 Putin, au îndepărtat în acea culme dramatică riscul unei extinderi foarte periculoase a conflictului. Atenţia papei faţă de ortodocşi (de altfel pe aceeaşi linie a lui Ratzinger şi Wojtyla) se va putea revela apoi un factor determinant în dialogul cu Moscova, înţeleasă în valenţa sa spirituală foarte înaltă, dar şi politică.

Cu privire la temele apărării vieţii, a familiei şi a identităţii creştine în Europa şi în lume, nu mă îndoiesc că Francisc se va exprima cu aceeaşi energie dacă o vor cere împrejurările prin care vom trece din când în când.

Însă cred că aşa cum pacea începe să se construiască în casa fiecăruia, şi valorile familiei şi eticii ar trebui să se afirme înainte de toate cu propriile vieţi. Şi cu privire la acest aspect ar trebui să ne facem cu toţii o bună cercetare a cugetului. De exemplu, pentru a contrasta avortul şi eutanasia nu sunt suficiente afirmaţiile de principiu, ci este nevoie a ajuta şi a împărtăşi: adică a susţine şi a consola pe cel care trebuie să se nască (şi a-l face să se nască) şi pe cel care trece prin faza declinului.

Se percepe clar sensibilitatea papei Francisc faţă de ecumenism, precum şi marea atenţie în menţinerea şi dezvoltarea de raporturi optime cu ebraismul şi cu islamul. Ce anume vă aşteptaţi că se va întâmpla în călătoria pe care papa a fixat-o în Ţara Sfântă în luna mai?

Salvatore Izzo: Mă aştept foarte mult de la îmbrăţişarea cu Bartolomeu, care o va reînnoi pe cea din urmă cu 50 de ani dintre Paul al VI-lea şi Atenagora, a cărei consecinţă a fost ştergerea reciprocă a excomunicărilor. Cred că după această întâlnire va fi posibil să se traducă în realitate voinţa afirmată de a revedea formele papalităţii, pentru ca să ne putem întoarce la unitatea invocată de Isus. O disponibilitate, anunţată de Wojtyla în "Ut unum sint" şi confirmată de Bergoglio în "Evangelii gaudium", care nu va fi lăsată să dispară.

Cât priveşte raportul cu ebraismul, Francisc a experimentat la Buenos Aires roadele extraordinare ale dialogului deschis de Conciliu cu aceia pe care pe bună dreptate Wojtyla i-a definit ca fraţii noştri mai mari.

Care sunt, după părerea dumneavoastră, calităţile cele mai inovatoare şi originale ale papei Francisc? Care este secretul popularităţii sale şi al empatiei pe care o trezeşte în persoane?

Salvatore Izzo: Eu cred că Francisc este un om în pace cu el însuşi, aşadar cu toţi. Şi secretul său - omeneşte - este sinceritatea cu care acţionează şi lasă să transpară această pace. Dar există şi un alt factor care, după părerea mea, îl ajută mult: Domnul îl duce de mână şi îi sugerează cuvinte şi gesturi vorbindu-i direct în inimă. Altminteri nu s-ar explica extraordinara capacitate pe care o are de a vesti evanghelia prin cuvinte şi gesturi corecte în fiecare întâlnire şi moment. Chiar şi cuvântul pe care-l spune fiecăruia - şi mulţi am experimentat asta - este mereu concret şi adecvat, adesea iluminant.

(După Zenit, 10 şi 11 ianuarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Sursa:ercis.ro

Știri din aceeași categorie