Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Ziua Comunicațiilor Sociale 2022. Mesajul papei Francisc: A asculta cu urechea inimii

 
Ziua Comunicațiilor Sociale 2022. Mesajul papei Francisc: A asculta cu urechea inimii
  • 25 Ian 2022
  • 497

”A asculta cu urechea inimii” este titlul Mesajului papei Francisc pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale din 2022, publicat în data de 24 ianuarie 2022 de Sala de Presă a Sfântului Scaun.

Înființată în 1967 de Sfântul Paul al VI-lea, această Zi specială a ajuns în 2022 la cea de-a 56-a ediție anuală. Stabilită pentru duminica precedentă solemnității Rusaliilor, Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale cade anul acesta în 29 mai.

Mesajul papei care însoțește această inițiativă culturală a Bisericii este difuzat prin tradiție în ziua de 24 ianuarie, comemorarea liturgică a Sfântului Francisc de Sales, episcop și învățător al Bisericii (1567-1622), proclamat de papa Pius al XI-lea, în 26 ianuarie 1923, patronul ceresc ”al tuturor catolicilor care, prin publicații, ziare sau alte scrieri ilustrează, promovează și apără doctrina creștină” (enciclica ”Rerum omnium”).

Vă oferim mai jos, în traducerea noastră de lucru, Mesajul papei Francisc:

Mesajul Sfântul Părinte
pentru a LVI-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale
(29 mai 2022)

A asculta cu urechea inimii

Dragi frați și surori,
Anul trecut am reflectat despre necesitatea de ”a merge și a vedea” pentru a descoperi realitatea și a o putea povesti pornind de la experiența evenimentelor și de la întâlnirea cu persoanele. Mergând mai departe pe această linie, doresc să acord atenție acum unui alt verb, ”a asculta”, decisiv în gramatica comunicării și condiție a unui dialog autentic.

Într-adevăr, suntem pe punctul de a pierde capacitatea de a-l asculta pe cel din fața noastră, fie în urzeala normală a raporturilor de fiecare zi, fie în dezbaterile despre cele mai importante teme ale vieții civilizate. În același timp, ascultarea cunoaște o nouă și importantă dezvoltare în domeniul comunicativ și informativ prin intermediul diferitelor oferte de podcast și audio chat, ceea ce confirmă că a asculta rămâne esențial pentru comunicarea umană.

Un medic celebru, obișnuit să trateze rănile sufletului, a fost întrebat care ar fi necesitatea cea mai mare a ființelor umane. El a răspuns: ”Dorința nemărginită de a fi ascultați”. O dorință care, deseori, rămâne ascunsă, dar care interpelează pe oricine este chemat să fie educator sau formator, sau desfășoară oricum un rol de comunicator: părinții și învățătorii, păstorii de suflete și lucrătorii pastorali, lucrătorii din domeniul informării și cei care îndeplinesc un serviciu social sau politic.

A asculta cu urechea inimii

Din paginile biblice învățăm că ascultarea nu are numai înțelesul unei percepții acustice, dar este esențial legată de raportul dialogic dintre Dumnezeu și omenire. Începutul primei porunci a Legii, ”Ascultă, Israele” – ”Shema’ Israel” (Deuteronom 6,4), este propus iar și iar în Biblie, astfel încât Sfântul Paul va spune că credința vine din auzirea Cuvântului lui Cristos (cf. Romani 10,17). Inițiativa, într-adevăr, îi aparține lui Dumnezeu care ne vorbește, căruia noi îi răspundem ascultându-L; chiar și această ascultare, în cele din urmă, vine din harul său, după cum se întâmplă cu nou-născutul care răspunde la privirea și glasul mamei și tatălui.

Dintre cele cinci simțuri, cel privilegiat de Dumnezeu pare să fie întocmai auzul, poate pentru că este mai puțin invaziv, mai discret decât vederea și, de aceea, lasă ființa umană mai liberă.

Ascultarea corespunde stilului umil al lui Dumnezeu. Este acea acțiune care îi permite lui Dumnezeu să se reveleze drept Cel care, vorbind, îl face pe om după chipul său și, ascultând, îl recunoaște drept interlocutor al său. Dumnezeu îl iubește pe om, de aceea îi adresează Cuvântul, de aceea ”își pleacă urechea” ca să-l audă.

Omul, dimpotrivă, tinde să fugă de relație, să întoarcă spatele și ”să-și închidă urechile” pentru a nu trebui să asculte. Refuzul de a asculta ajunge, deseori, să devină agresivitate față de celălalt, cum s-a întâmplat celor care îl ascultau pe Ștefan, care, astupându-și urechile, s-au dezlănțuit cu toții împreună asupra lui (cf. Fapte 7,57).

Pe de o parte, așadar, este Dumnezeu care întotdeauna se revelează comunicându-se gratuit, pe de alta, omul căruia i se cere să se sintonizeze, să se dispună la ascultare. Domnul îl cheamă explicit pe om la un legământ de iubire, pentru ca să poată deveni pe deplin ceea ce este: chipul și asemănarea lui Dumnezeu în capacitatea sa de a asculta, a primi, a acorda spațiu celuilalt. Ascultarea, în cele din urmă, este o dimensiune a iubirii.

De aceea, Isus îi cheamă pe discipolii săi să verifice calitatea ascultării lor. ”Vedeţi, aşadar, cum ascultaţi” (Luca 8,18): așa îi îndeamnă după ce a prezentat parabola semănătorului, lăsând de înțeles că nu e îndeajuns a asculta, dar e necesar să o facă bine. Numai cel care primește Cuvântul cu inima ”curată și generoasă” și îl păstrează cu fidelitate aduce roade de viață și de mântuire (cf. Luca 8,15). Numai când suntem atenți la cel pe care îl ascultăm, la ce ascultăm și la cum ascultăm, putem crește în arta comunicării, al cărei centru nu este o teorie sau o tehnică, ci ”capacitatea inimii care face posibilă proximitatea” (exort. ap. Evangelii gaudium, nr. 171).

Cu toții avem urechi, dar de multe ori chiar și cel care are un auz perfect nu reușește să-l asculte pe celălalt. Există, într-adevăr, o surzenie interioară, mai gravă decât cea fizică. Ascultarea, într-adevăr, nu se referă numai la simțul auzului, dar la toată persoana. Adevăratul centru al ascultării este inima. Regele Solomon, deși era foarte tânăr, s-a dovedit înțelept pentru că i-a cerut Domnului să-i dăruiască ”o inimă care ascultă” (1 Regi 3,9). Sfântul Augustin îndemna la a asculta cu inima (corde audire), la a primi cuvintele nu pe plan exterior, în urechi, ci spiritual, în inimi: ”Să nu aveți inima în urechi, ci urechile în inimă” («Nolite habere cor in auribus, sed aures in corde»: Sermo 380, 1; Nuova Biblioteca Agostiniana 34, 568). Sfântul Francisc din Assisi îi îndemna pe Frați ”să-și plece urechea inimii” (Lettera a tutto l’Ordine: Fonti Francescane, 216).

De aceea, prima ascultare de redescoperit când se dorește o comunicare adevărată este a se asculta pe sine, a asculta cele mai adevărate exigențe proprii, cele întipărite în adâncul fiecărei persoane. Nu se poate decât a porni din nou ascultând ceea ce ne face unici în Creație: dorința de a fi în relație cu ceilalți și cu Celălalt. Nu suntem făcuți pentru a trăi ca atomii, ci împreună.

Ascultarea drept condiție a bunei comunicări

Există o folosire a auzului care nu este o adevărată ascultare, ci opusul ei: a trage cu urechea. Într-adevăr, o tentație mereu prezentă, și care, astăzi, în timpuri de social web, pare să se fi acutizat, este aceea de a trage cu urechea și de a spiona, manevrându-i pe alții pentru interesul nostru. Dimpotrivă, ceea ce face comunicarea bună și pe deplin umană este chiar ascultarea celui pe care îl avem în fața noastră, față către față, ascultarea celuilalt de care ne apropiem cu o deschidere loială, încrezătoare și onestă.

Lipsa de ascultare, pe care o experimentăm de atâtea ori în viața de fiecare zi, apare, din păcate, evidentă chiar și în viața publică unde, în loc să se asculte unii pe alții, deseori ”se vorbește pe la spate”. Acest lucru este simptomul faptului că, mai mult decât adevărul și binele, se caută consensul; mai mult decât ascultării, se acordă atenție ratingului. Buna comunicare, în schimb, nu caută să impresioneze publicul prin replici cu efect, cu scopul de a ridiculiza interlocutorul, dar acordă atenție rațiunilor celuilalt și caută să ajute la a înțelege complexitatea realității. Este trist atunci când, chiar și în Biserică, se formează grupări ideologice, ascultarea dispare și lasă loc unor împotriviri sterile.

În realitate, în multe dialoguri, noi nu comunicăm nicidecum. Așteptăm doar ca celălalt să termine să vorbească pentru a impune punctul nostru de vedere. În aceste situații, după cum remarcă filosoful Abraham Kaplan, dialogul este un duolog, un monolog pe două voci (Cfr The life of dialogue, in J. D. Roslansky ed., Communication. A discussion at the Nobel Conference, North-Holland Publishing Company – Amsterdam 1969, 89-108). În adevărata comunicare, în schimb, eu-l și tu-ul sunt amândoi ”în ieșire”, îndreptați unul către celălalt.

A asculta este, așadar, primul ingredient indispensabil al dialogului și al bunei comunicări. Nu se comunică dacă mai întâi nu s-a ascultat și nu se face un bun jurnalism fără capacitatea de a asculta. Pentru a oferi o informație solidă, echilibrată și completă e necesar să fi ascultat îndelung. Pentru a relata un eveniment sau a descrie o realitate într-un reportaj este esențial a ști să asculți, dispuși fiind chiar la a schimba ideea și a modifica propriile ipoteze inițiale.

Numai dacă se iese din monolog, într-adevăr, se poate ajunge la acea concordanță de voci care este garanția unei adevărate comunicări. A asculta mai multe surse, ”a nu se opri doar la prima tavernă”, după cum învață experții meseriei, asigură credibilitatea și seriozitatea informațiilor pe care le transmitem. A asculta mai multe voci, a se asculta unii pe alții, chiar și în Biserică, între frați și surori, ne permite să exercităm arta discernământului, care apare întotdeauna drept capacitatea de a se orienta într-o simfonie de voci.

Dar de ce e necesar a înfrunta osteneala ascultării? Un mare diplomatic al Sfântului Scaun, cardinalul Agostino Casaroli, vorbea de ”martiriul răbdării”, necesar pentru a asculta și a se face ascultat în negocierile cu interlocutorii cei mai dificili cu scopul de a obține cel mai mare bine posibil în condiții de limitare a libertății. Chiar și în situațiile mai puțin dificile, ascultarea cere întotdeauna virtutea răbdării, împreună cu capacitatea de a se lăsa surprinși de adevăr, chiar de-ar fi numai un fragment de adevăr, în persona pe care o ascultăm. Numai uimirea permite cunoașterea. Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului care privește lumea înconjurătoare cu ochii larg deschiși. A asculta cu această dispoziție interioară – stupoarea copilului în conștiința adultului – este întotdeauna o îmbogățire pentru că va fi întotdeauna un lucru, chiar și unul mărunt, pe care voi putea să-l învăț de la celălalt și să-l fac să rodească în viața mea.

Capacitatea de a asculta societatea este mai prețioasă ca oricând în acest timp rănit de o lungă pandemie. Atâta neîncredere acumulată în precedență față de ”informația oficială” a provocat și o ”infodemie”, în care este din ce în ce mai greu a face credibil și transparent domeniul informării. E necesar a-și pleca urechea și a asculta în profunzime, mai ales disconfortul social, amplificat de încetinirea sau de încetarea multor activități economice.

Chiar și realitatea migrațiilor forțate este o problematică complexă și nimeni nu are rețeta gata făcută pentru rezolvarea ei. Repet că, pentru a învinge prejudecățile despre migranți și a înmuia împietrirea inimilor noastre, ar trebui să încercăm să ascultăm poveștile lor de viață. Să dăm un nume și o poveste de viață fiecăruia dintre ei. Mulți jurnaliști buni fac deja acest lucru. Mulți alții ar vrea să-l facă, dacă ar putea. Să-i încurajăm! Să ascultăm aceste povești de viață! Fiecare va fi liber, apoi, să susțină politicile migratorii pe care le consideră mai adecvate pentru propria țară. Dar înaintea ochilor, în orice caz, nu vom avea numere sau invadatori periculoși, ci fețe și povești de viață ale unor persoane concrete, priviri, așteptări, suferințe ale unor bărbați și femei de ascultat.

A se asculta unii pe alții în Biserică

Chiar și în Biserică este o mare nevoie de a asculta și de a se asculta unii pe alții. Este darul cel mai prețios și generativ pe care îl putem face unii altora. Noi, creștinii, uităm că serviciul ascultării ne-a fost încredințat de Cel care este ascultătorul prin excelență, la lucrarea căruia suntem chemați să participăm. ”Noi trebuie să ascultăm prin urechea lui Dumnezeu, dacă vrem să putem vorbi prin Cuvântul său”, spunea teologul protestant Dietrich Bonhoeffer, amintindu-ne că primul serviciu pe care îl datorăm celorlalți în comuniune constă în a-i asculta (D. Bonhoeffer, La vita comune, Queriniana, Brescia 2017, 76). Cine nu știe să-l asculte pe fratele său foarte curând nu va fi în stare să-L asculte nici pe Dumnezeu (ibid., 75).

În activitatea pastorală, lucrarea cea mai importantă este ”apostolatul urechii”. A asculta, mai înainte de a vorbi, după cum îndeamnă apostolul Iacob: ”Fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire (Iacob 1,19). A oferi în dar un pic din timpul propriu pentru a asculta persoanele este primul gest de caritate.

A fost lansat de curând un parcurs sinodal. Să ne rugăm ca să fie o mare ocazie de ascultare reciprocă. Comuniunea, într-adevăr, nu este rezultatul unor strategii și programe, dar se clădește în ascultarea reciprocă dintre frați și surori. Ca într-un cor, unitatea nu cere uniformitate, monotonie, ci pluralitatea și varietatea vocilor, polifonia. În același timp, fiecare voce din cor cântă ascultând celelalte voci și în relație cu armonia ansamblului. Această armonie este gândită de compozitor, dar realizarea ei depinde de simfonia tuturor vocilor în parte.

Conștienți că participăm la o comuniune care ne precedă și ne include, putem redescoperi o Biserică simfonică, în care fiecare este în măsură să cânte cu propria voce, primind ca un dar vocile celorlalți, pentru a arăta armonia întregului pe care o compune Duhul Sfânt.

Roma, Sfântul Ioan în Lateran, 24 ianuarie 2022, comemorarea Sfântului Francisc de Sales

 

 



Sursa:vaticannews.va.ro