Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

”Spălarea picioarelor”: Cum să imităm în viață Euharistia celebrată pe altar

 
”Spălarea picioarelor”: Cum să imităm în viață Euharistia celebrată pe altar
  • 09 Apr 2022
  • 1128

Mulți servesc, dar puțini slujesc în spiritul Evangheliei. La cea de-a V-a predică din Postul Mare în Cetatea Vaticanului, prezentată vineri 8 aprilie 2022, cardinalul Raniero Cantalamessa a vorbit despre semnul și semnificația episodului în care Isus spală picioarele apostolilor la cina de pe urmă. Despre gestul său, Isus spune la fel ca despre Euharistie: ”Faceți aceasta în amintirea mea”.

Sfântul Părinte a luat parte, în cursul dimineții de vineri, la cea de-a cincea predică din Postul Mare în Cetatea Vaticanului prezentată la ora 9.00, în Aula Paul al VI-lea, de predicatorul Casei Pontificale, cardinalul italian capucin Raniero Cantalamessa.

Spălarea picioarelor: de la semn, la semnificație

Predica de vineri a continuat tema generală a Euharistiei și a avut ca temă cuvintele spuse de Isus după ce a spălat picioarele apostolilor în contextul cinei de pe urmă: ”V-am dat exemplu” (Ioan 13,15). De fapt, a recunoscut predicatorul, această meditație dedicată Euharistiei pornește de la o întrebare: de ce sfântul evanghelist Ioan, în relatarea despre ultima cină, nu vorbește despre înființarea Euharistiei, dar vorbește, în locul ei, de spălarea picioarelor? Chiar el, care a dedicat un capitol întreg din evanghelia sa în pregătirea discipolilor ca să mănânce trupul lui Cristos și să bea sângele său? ”Motivul”, a spus predicatorul, ”este că în tot ceea ce privește Paștele și Euharistia, evanghelistul Ioan arată că vrea să pună accentul mai mult pe eveniment decât pe sacrament, altfel spus, mai mult pe semnificație decât pe semn. Pentru el, noul Paști începe nu atât în cenaclu, când se înființează ritul care trebuie să-l comemoreze – se știe că ultima cină în evanghelia lui Ioan nu este o cină ‚pascală’ – ci începe mai degrabă pe cruce, când se împlinește faptul care trebuie comemorat. Aici are loc trecerea de la Paștele vechi la cel nou. De aceea, el subliniază că lui Isus pe cruce nu i-a fost zdrobit niciun os, pentru că așa era prescris pentru mielul pascal în cartea Exodului (cf. In 19,36 și Ex 12,46)”. Este important a înțelege bine semnificația pe care o are în Evanghelia după Ioan gestul spălării picioarelor. Recenta constituție apostolică ”Praedicate Evangelium”, a reluat predicatorul, menționează gestul lui Isus în Preambul drept ”icoană a slujirii care trebuie să caracterizeze toată activitatea Curiei Romane reformate”. Ea ne ajută să înțelegem ”cum se poate face din viața noastră o Euharistie și să imităm în viață ceea ce celebrăm pe altar”.

Un mister mai mare decât faptul în sine

Gestul lui Isus este unul din acele episoade, cum este și străpungerea coastei cu sulița, în care evanghelistul lasă de înțeles în mod clar că există în spate un mister care merge dincolo de faptul contingent care, în sine, ar putea să pară neglijabil. Isus spune: ”Eu v-am dat exemplu” (In 13,15). Un exemplu despre ce anume? Despre felul în care trebuie să fie spălate material picioarele fraților ori de câte ori se așază la masă? Cu siguranță nu doar atât! Răspunsul este în Evanghelie: ”Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor! Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10,44-45). În evanghelia după sfântul Luca, chiar în contextul cinei de pe urmă, este relatat un cuvânt al lui Isus care pare să fie rostit la încheierea spălării picioarelor: ”Cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care servește? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Luca 22,27). Potrivit evanghelistului, Isus a spus aceste cuvinte pentru că între discipoli se iscase o discuție despre cine dintre ei putea să fie considerat cel mai mare (22,24). Poate chiar această circumstanță – notează predicatorul - i-a inspirat lui Isus gestul spălării picioarelor, ca un fel de ”parabolă în acțiune”. În timp ce discipolii sunt atenți să discute cu asprime între ei, el se ridică în tăcere de la masă, caută un vas de apă și un ștergar, apoi se întoarce și se pune în genunchi în fața lui Petru ca să-i spele picioarele, punându-l, se înțelege, într-o mare confuzie: Doamne, întreabă apostolul, tu îmi speli mie picioarele? (In 13,6).

”În spălarea picioarelor, Isus a vrut să cuprindă, într-un fel, întregul sens al vieții sale ca să rămână bine întipărită în memoria discipolilor și, într-o zi, când ar fi putut înțelege, să înțeleagă: Ceea ce fac eu, tu nu știi acum, dar vei cunoaște după aceasta (In 13,7). ”Gestul acela, pus la încheierea Evangheliilor”, a subliniat cardinalul – ”ne spune că toată viața lui Isus, de la început până la sfârșit, a fost o spălare a picioarelor, o slujire a oamenilor. A fost, după cum spun unii exegeți, o pro-existență, o existență trăită în folosul celorlalți”. ”Isus ne-a dat exemplul unei vieți dăruite pentru alții, al unei vieți care se face pâine frântă pentru lume. Prin cuvintele: Faceți și voi cum am făcut eu, Isus înființează, așadar, diakonia, slujirea, ridicând-o la rang de lege fundamentală sau, mai bine spus, ca stil de viață și model al tuturor relațiilor din Biserică. E ca și cum ar spune, chiar și referitor la spălarea picioarelor, ceea ce a spus când a înființat Euharistia: Faceți aceasta în amintirea mea!”.

Cum să vorbești despre ceea ce nu reușești să practici

Predicatorul a recunoscut aici că nu intenționează să dea altora lecții în ceea ce privește spiritul slujirii. Mai degrabă, el se regăsește în sfatul pe care un Părinte al Bisericii, sfântul Isac din Ninive, îl dădea celui care este constrâns, din datorie, să vorbească despre realitățile spirituale la care nu a ajuns încă în prima persoană prin trăirea vieții: ”Vorbește despre acestea”, îndemna fericitul Părinte al Bisericii, ”dar ca unul care face parte din ceata ucenicilor, nu ca unul cu autoritate, și numai după ce ți-ai smerit sufletul și te-ai făcut cel mai mic dintre cei care te ascultă” (Sf. Isac di Ninive, Discursuri ascetice, 4, Città Nuova, Roma 1984, p. 89).

A sluji, mai mult decât a servi

E necesar, de aceea, a aprofunda ce înseamnă ”slujire” pentru a o realiza în viața noastră și a nu ne opri doar la cuvinte. Slujirea nu este, în sine, o virtute. În niciun catalog al virtuților sau al roadelor Spiritului Sfânt, cum le numește Noul Testament, nu se întâlnește cuvântul diakonia, slujire. Se vorbește, dimpotrivă, chiar de o slujire a păcatului (cf. Rm 6,16) sau a idolilor (cf. 1 Cor 6,9), ceea ce nu este, cu siguranță, o slujire bună. În sine, slujirea este o realitate neutră: indică o condiție de viață sau un mod de a se raporta la ceilalți în propria activitate, faptul de a fi dependent de ceilalți. Poate fi, de-a dreptul, o realitate negativă, dacă este făcută din constrângere (cum este sclavia) sau numai din interes.

În zilele noastre, toți vorbesc de slujire. Toți spun că sunt în serviciul altora: vânzătorul servește clienții, iar de cel care exercită o îndatorire în societate se spune că prestează un serviciu sau că este de serviciu. Dar este evident că slujirea de care vorbește Evanghelia este cu totul altceva, chiar dacă nu exclude, nici nu descalifică în mod necesar serviciul cum este înțeles de oameni. Diferența stă cu totul în motivațiile și în atitudinea interioară cu care este îndeplinită slujirea.

Slujirea, semn al gratuității divine

Citind din nou relatarea despre spălarea picioarelor, se observă spiritul cu care o îndeplinește Isus și ce anume îl mișcă: ”Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (In 13,1).  Slujirea nu este o virtute, dar izvorăște din virtuți și, primul rând, din caritate. Mai mult, este expresia cea mai mare a poruncii celei noi. Slujirea este o formă de a se manifesta a iubirii-agape, a acelei iubiri care ”nu caută ale sale” (cf. 1 Cor 13,5), ci pe ale altora, care nu este făcută numai din interes, dar și din dăruire. Este, în cele din urmă, o participare și o imitare a acțiunii lui Dumnezeu care, fiind ”Binele, tot Binele, Supremul Bine”, nu poate să iubească și să facă binele decât gratuit, fără niciun interes personal.

De aceea, slujirea evanghelică, spre deosebire de slujirea lumii, nu este o caracteristică a celui inferior, a celui nevoiaș, a celui care nu are. Este proprie, mai degrabă, celui care posedă, celui care este sus-pus, celui care are. ”Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” în domeniul slujirii (cf. Lc 12,48). De aceea, Isus spune că, în Biserica sa, ”cel care conduce” trebuie să fie mai presus de toate ”ca cel care slujește” (Lc 22,26), iar cel care este ”cel dintâi” trebuie să fie ”slujitorul tuturor” (Mc 10,44). Spălarea picioarelor, după cum spunea profesorul de exegeză de la Fribourg al predicatorului, Ceslas Spicq, este ”sacramentul autorității creștine”.

Slujirea, expresie a smereniei

Alături de gratuitate, slujirea exprimă o altă mare trăsătură a iubirii-agape dumnezeiești: smerenia. Cuvintele lui Isus ”Trebuie să vă spălați picioarele unii altora” înseamnă: ”Trebuie să vă acordați unii altora slujirile unei smerite carități”. Caritatea și smerenia formează împreună slujirea evanghelică. Isus a spus odată: ”Învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,29). Dar, dacă ne gândim bine, ce a făcut Isus ca să spună că este ”smerit”? A simțit oare că a fost înjosit sau a vorbit cu discreție despre persoana sa? Dimpotrivă, chiar în episodul spălării picioarelor el spune că este Învățător și Domn (cf. In 13,13). Ce anume a făcut, așadar, că să se prezinte drept ”smerit”? S-a înjosit, a coborât ca să slujească! Din momentul întrupării, nu a făcut altceva decât să coboare, să coboare până la acel punct extrem, când îl vedem în genunchi, în gestul de spălare a picioarelor apostolilor. ”Ce fior trebuie să-i fi cuprins pe îngeri”, a exclamat predicatorul, ”văzând o atare înjosire a Fiului lui Dumnezeu, asupra căruia ei nu îndrăznesc nici măcar să-și oprească privirea! (cf. 1 Pt 1,12). Creatorul stă în genunchi în fața creaturii! Rușinează-te, mândră cenușă – își spunea sieși sfântul Bernard – Dumnezeu se înjosește, iar tu te înalți! (Sf. Bernard de Clairvaux, Laudele Fecioarei, I, 8). Înțeleasă astfel, ca o înjosire pentru a sluji, smerenia este, într-adevăr, calea regală pentru a fi asemenea cu Dumnezeu și pentru a imita Euharistia în viața noastră”.

 

 



Sursa:vaticannews.va.ro