Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Lumea vorbește despre Biserică, dar îl ignoră pe Cristos: a doua predică de Postul Mare în Vatican

 
Lumea vorbește despre Biserică, dar îl ignoră pe Cristos: a doua predică de Postul Mare în Vatican
  • 14 Mar 2023
  • 590

”Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede” (Rm 1,16) este tema celei de-a doua predici de Postul Mare prezentată vineri, 10 martie a.c., în prezența papei Francisc, de predicatorul Casei pontificale, cardinalul Raniero Cantalamessa, O.F.M.Cap., în Aula Paul al VI-lea.

Cardinalul a vorbit pe larg despre vestirea Evangheliei, o adevărată prioritate pentru magisteriul papal din toate timpurile, ca și în această perioadă a parcursului sinodal al întregii Biserici. Una din cele mai scurte și pregnante definiții ale evanghelizării, a remarcat predicatorul, se află în Prima scrisoare a sfântului apostol Petru, în care apostolii sunt prezentați drept ”cei care v-au vestit Evanghelia în Spiritul Sfânt” (1,12). Aici găsim, practic, esențialul evanghelizării: conținutul, adică Evanghelia, și metoda, în Spiritul Sfânt.

Sfântul apostol Paul este primul care a folosit cuvântul ”evanghelie” și l-a introdus în limbajul creștin, în special în Scrisoarea sa către romani, în care spune: ”eu nu mă rușinez de evanghelie, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui [om] care crede” (1,16). Nimeni nu a pus mai bine în lumină decât apostolul neamurilor nucleul esențial al vestirii creștine, fără de care este în pericol orice efort nou de evanghelizare. De înțelegerea și aplicarea la situația actuală a mesajului Evangheliei, a subliniat predicatorul, depinde faptul dacă din eforturile noastre se vor naște fii ai lui Dumnezeu ori va trebui să se repete cu resemnare împreună cu profetul Isaia: ”Am zămislit, ne-am zvârcolit ca ea, dar am dat naștere la vânt. Mântuire nu am făcut pe pământ şi locuitori ai lumii nu s-au născut” (Is 26,18).

Mesajul pe care apostolul Paul îl transmite în primele trei capitole al Scrisorii către romani poate fi cuprins în două puncte esențiale. Primul: care este situația umanității înaintea lui Dumnezeu după păcat. Al doilea: cum se iese din această situație, altfel spus, cum suntem mântuiți prin credință și transformați într-o făptură nouă.

Vorbind despre primul aspect, predicatorul a subliniat că păcatul fundamental, obiectul primar al mâniei lui Dumnezeu este așa-numita ”asebeia” (în greacă), ”nelegiuire”. ”Mânia lui Dumnezeu”, scrie apostolul către romani, ”se revelează din cer asupra oricărei nelegiuiri şi nedreptăți a oamenilor care înăbușă adevărul prin nelegiuire” (1,18). În ce constă, însă, ”nelegiuirea” de care vorbește apostolul? Potrivit celor scrise către romani, această constă în refuzul de a-l preamări pe Dumnezeu și de a-i mulțumi (vv. 19-23). ”Ciudat lucru”, a recunoscut predicatorul, căci ”faptul de a nu-l preamări și de a nu-i mulțumi îndeajuns lui Dumnezeu, nouă ni se pare, da, un păcat, dar nu chiar atât de înfricoșător și mortal. E necesar a înțelege ce se ascunde în spatele acestuia: refuzul de a-L recunoaște pe Dumnezeu ca Dumnezeu, a nu-i acorda Lui respectul care i se cuvine. Constă, am putea spune, în a-L ignora pe Dumnezeu, unde a ignora nu înseamnă atât a nu ști că există cât a face ca și cum nu ar exista”.

Așa se înțelege de ce păcatul înseamnă, practic, a nega diferența infinită dintre creatură și Creator. ”Păcatul atacă, în acest fel, rădăcina însăși a lucrurilor”, a remarcat predicatorul, ”înseamnă a sufoca adevărul în nedreptate. Este ceva mult mai cețos și înfricoșător decât omul își poate închipui sau poate să spună. Dacă oamenii ar cunoaște când sunt în viață, cum vor cunoaște în momentul morții, ce înseamnă a-L refuza pe Dumnezeu, ar muri de spaimă”. Idolatria este doar una din manifestările acestui păcat, prin care se adoră creatura în locul Creatorului. ”În idolatrie, omul nu-L acceptă pe Dumnezeu, ci își face el un Dumnezeu. El este cel care decide despre Dumnezeu, nu invers. Rolurile sunt inversate: omul devine olarul și Dumnezeu vasul pe care el îl modelează după bunul plac (cf. Rm 9,20). În zilele noastre, această tentativă a căpătat o formă nouă. Ea nu constă în a pune ceva, nici măcar pe sine însuși, în locul lui Dumnezeu, ci în a aboli pur și simplu rolul indicat de cuvântul Dumnezeu. Nihilism: ”nihil”, adică nimic în locul lui Dumnezeu”.

Apostolul descrie în continuare ceea ce provine pe plan moral din respingerea lui Dumnezeu: o generală depravare a obiceiurilor, un adevărat torent de pierzanie, care târăște omenirea în ruină, după cum arată impresionanta listă a viciilor din societatea păgână. ”Faptul cel mai important de reținut din această parte a mesajului paulin”, a reluat predicatorul, ”nu este lista viciilor, prezentă, de altfel, și în moraliștii stoici ai timpului. Faptul impresionant la prima vedere este că sfântul Paul face din toată această dezordine morală nu cauza, ci efectul mâniei dumnezeiești. De trei ori repetă formula care afirmă fără echivoc această realitate (Rm 1,24.26.28). De aici, concluzia apostolului: ”toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (3,23). Cu alte cuvinte, întreaga omenire se află în această situație de pierzanie, nu doar acesta sau celălalt individ sau popor.

În ce constă, în cele din urmă, actualitatea mesajului de care vorbește apostolul Paul? Constă, a răspuns predicatorul, în remediul pe care Evanghelia îl propune în fața acestei situații. ”Nu constă în a se angaja într-o bătălie pentru reforma morală a societății, pentru îndreptarea viciilor acesteia. Ar fi pentru el ca și s-a dori dezrădăcinarea unui pom începând de la îndepărtarea frunzelor sau a ramurilor care ies mai mult în evidență sau preocuparea de a elimina o febră în loc de curele împotriva răului care o provoacă”.

Într-un limbaj actual, aceasta înseamnă că ”evanghelizarea nu începe cu morala, ci cu kerygma. Spus în limbajul Noului Testament, nu cu Legea, ci cu Evanghelia”. Iar conținutul sau nucleul central al Evangheliei, potrivit sfântului Paul, îndeamnă la a crede că ”s-a revelat dreptatea lui Dumnezeu” (Rm 3,21). Aceasta este noutatea. Nu oamenii sunt cei care, dintr-o dată, și-au schimbat viața și obiceiurile și au început să facă binele. Faptul nou este că, la împlinirea timpurilor, Dumnezeu a intervenit, a sfâșiat tăcerea, a întins cel dintâi mâna către omul păcătos”.

La drept vorbind, apostolul nu prezintă aici o doctrină, cum ar fi îndreptățirea prin credință, ci un eveniment, mai mult o persoană. ”Noi nu suntem mântuiți prin har la modul general, ci suntem îndreptățiți prin harul lui Cristos Isus. Nu suntem mântuiți la modul general prin credință, ci suntem îndreptățiți prin credința în Cristos Isus. Toate s-au schimbat în virtutea răscumpărării săvârșită de Cristos Isus. Adevăratul articol care face ca Biserica să stea în picioare sau să cadă nu este o doctrină, ci o Persoană”.

Cu alte cuvinte, a subliniat cardinalul Cantalamessa, apostolul ”Paul nu le spune păgânilor că remediul la idolatria lor constă în a se întoarce pentru a întreba universul ca să urce de la creaturi la Dumnezeu, după cum iudeilor nu le spune că remediul constă în a se întoarce ca să țină mai bine Legea lui Moise. Remediul nu este în sus sau înapoi, ci înainte, constă în a primi răscumpărarea săvârșită de Cristos Isus”. Desigur, prin aceasta, apostolul nu face decât să preia, adaptând la situația momentului, vestea inițială a predicării lui Isus: ”Timpul s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape. Convertiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc 1,15).

A se converti înseamnă, așadar, a crede în Evanghelie. Evident, Isus și, pe urmele lui, apostolul Paul, nu se oprește la acest punct, dar prezintă ce înseamnă a primi Împărăția lui Dumnezeu. După kerygma (vestire) urmează, deci, pareneza, îndemnul. Importantă, a subliniat predicatorul, este ordinea de urmat în viață și în vestire, de unde se începe căci, după cum spunea sfântul Grigore cel Mare, ”nu se ajunge la credință pornind de la virtuți, ci la virtuți pornind de la credință” (In Ez. II,7; PL 76, 1018). Pe cale de consecință, ”orice inițiativă de evanghelizare care ar vrea să înceapă cu reformarea obiceiurilor societății, mai înainte de a căuta să schimbe inima oamenilor, este destinată să sfârșească în nimic sau, mai rău, în politică”.

În fața acestui orizont, a reluat cardinalul Cantalamessa, e necesar a se întreba ce spune cuvântul lui Dumnezeu ”unei Biserici care, deși este rănită în ea însăși și compromisă în ochii lumii, are o tresărire de speranță și vrea să reia cu un nou avânt misiunea ei evanghelizatoare? Îi spune că trebuie să pornească din nou de la persoana lui Cristos, să vorbească despre El la timp potrivit și la timp nepotrivit (cf. 2 Tm 4,2), să nu considere niciodată epuizat sau presupus discursul despre El. Isus nu trebuie să fie pe fundal, ci inima oricărei vestiri”.

Dacă, pe de o parte, ”lumea seculară face tot posibilul, și chiar reușește, să țină numele lui Isus departe sau să-L treacă sub tăcere în orice discurs despre Biserică, noi trebuie să facem tot posibilul pentru a-L ține mereu prezent. Nu pentru a ne adăposti în spatele lui, ci pentru că El este forța și viața Bisericii”.

Pentru aceasta, este necesar, după cum se citește în primele cuvinte ale exortației apostolice a papei Francisc Evangelii gaudium, o ”întâlnire personală cu Cristos”. E ca și cum te întâlnești cu o persoană pe viu, față în față, după ce ai cunoscut-o ani la rând numai în fotografie. Predicatorul a încheiat meditația din Postul Mare cu un fragment din opera ”Itinerarul minții către Dumnezeu”, a sfântului Bonaventura, în care se sugerează de unde să începem pentru a realiza sau a reînnoi legătura noastră personală cu Cristos și a deveni, astfel, vestitori curajoși ai Împărăției sale: ”Această înțelepciune mistică secretă”, scria sfântul franciscan, ”nimeni nu o cunoaște decât cel care o primește. Nimeni nu o primește decât cel care o dorește. Nimeni nu o dorește decât cel care este înflăcărat lăuntric de Spiritul Sfânt trimis de Cristos pe pământ” (Itinerarium mentis in Deum, VII, 4).



Sursa:vaticannews.va.ro