”Să ne dezarmăm inimile, să lăsăm platoșa închiderilor noastre etnice și politice și să deschidem confesiunile noastre religioase la întâlnirea reciprocă”. Marți, 2 decembrie a.c., Leon al XIV-lea a celebrat Sfânta Liturghie în Piața ”Waterfront” din Beirut. Au luat parte aproximativ 150.000 de persoane. La omilie, pontiful a îndemnat la reconstrucția Libanului prin dezarmarea inimilor și a relațiilor sociale. În cursul după-amiezii, pontiful se întoarce la Roma.
”Mă rog pentru voi pentru ca această țară din Levant să fie mereu luminată de credința în Isus Cristos, soarele dreptății, și mulțumită lui, să păstreze speranța care nu cunoaște apus!”: sunt cuvintele prin care Leon al XIV-lea a încheiat omilia Sfintei Liturghii celebrată marți, 2 decembrie a.c., la ”Beirut Waterfront”, în ultima zi a vizitei sale în Țara Cedrilor sub genericul ”Fericiți făcătorii de pace”. Potrivit autorităților locale, la Sfânta Liturghie din portul Beirut au luat parte aproximativ 150.000 de persoane.
Papa a început pe 27 noiembrie o călătorie apostolică în Turcia și Liban, pentru a marca la Iznik 1700 de ani de la Primul Conciliu din Niceea, iar pe 2 decembrie se întoarce la Roma.
Vă oferim mai jos, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Leon al XIV-lea de la Sfânta Liturghie celebrată la Beirut, în ultima zi a călătoriei sale apostolice în Turcia și Liban.
Dragi frați și surori, la sfârșitul acestor zile intense, pe care le-am împărtășit cu bucurie, celebrăm aducerea noastră de mulțumire față de Domnul pentru numeroasele daruri ale bunătății sale, pentru cum se face prezent în mijlocul nostru, pentru Cuvântul pe care ni-l oferă din belșug și pentru cele dăruite în vederea coexistenței noastre. Chiar și Isus, după cum am ascultat adineaori la Evanghelie, are cuvinte de mulțumire față de Tatăl și, adresându-i-se, îl roagă spunând: ”Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului” (Lc 10,21). Aspectul preamăririi, însă, nu întotdeauna își găsește loc în noi. Uneori, împovărați de greutățile vieții, îngrijorați de numeroasele probleme care ne împresoară, paralizați de neputință în fața răului și asupriți de atâtea situații grele, suntem mai înclinați către resemnare și plângeri decât către uimirea inimii și a gratitudinii.
Îndemnul de a cultiva întotdeauna atitudini de preamărire și de recunoștință îl adresez chiar ție, drag popor libanez: vouă, care sunteți destinatari ai unei frumuseți rare prin care Domnul a împodobit țara voastră și care, în același timp, sunteți spectatori și victime ale modului în care răul, în multiple forme, poate să întunece această magnificență.
De pe această esplanadă cu deschidere la mare, am posibilitatea de a contempla și eu frumusețea Libanului cântată de Scriptură. Domnul a plantat aici cedrii săi falnici, alimentându-i și îndestulându-i (cf. Ps 104,16), a înmiresmat veșmintele miresei din Cântarea cântărilor cu parfumul acestei țări (cf. Ct 4,11), iar Ierusalimului, cetatea sfântă îmbrăcată în lumină pentru venirea lui Mesia, el îi vestește: ”Gloria Libanului va veni la tine, pini, ulmi şi brazi la un loc, ca să înfrumusețeze locul meu cel sfânt, şi locul picioarelor mele îl voi glorifica” (Is 60,13).
În același timp, însă, această frumusețe este umbrită de sărăcie și suferință, de răni care au marcat istoria voastră – chiar cu puțin înainte am fost să mă rog la locul exploziei din port [în 2020] – este umbrită de numeroase probleme care vă mâhnesc, de un context politic șubred și instabil, de dramatica criză economică ce vă apasă, de violența și de conflictele care au redeșteptat temeri străvechi. Într-un cadru de acest fel, gratitudinea cedează cu ușurință în fața dezvrăjirii, cântarea de preamărire nu găsește un loc în dezolarea inimii, izvorul speranței este secătuit de incertitudine și dezorientare.
Cuvântul Domnului, însă, ne îndeamnă să găsim micile lumini care lucesc în inima nopții fie ca să ne deschidă la gratitudine, fie ca să ne mâne la un angajament comun în favoarea acestei țări. După cum am ascultat, mulțumirea pe care Isus o înalță către Tatăl nu este motivată de fapte ieșite din comun, ci pentru că el își revelează măreția celor mici și smeriți, celor care nu atrag atenția, celor care, în aparență, contează puțin sau deloc, celor care nu au voce. Împărăția pe care Isus vine să o inaugureze, într-adevăr, are chiar această trăsătură de care ne-a vorbit profetul Isaia: este un mugure, o mlădiță care încolțește pe trunchi (cf. Is 11,1), o mică speranță care promite renașterea când totul pare că moare. Acesta este modul în care este vestit Mesia și, venind în micimea unui mugure, poate fi recunoscut numai de cei mici, de cei care, fără mari pretenții, știu să recunoască detaliile ascunse, urmele lui Dumnezeu într-o istorie aparent pierdută.
Este o îndrumare și pentru noi, ca să avem ochi pentru a recunoaște micimea acelui mugure care încolțește și crește chiar în interiorul unor evenimente dureroase. Putem vedea și noi, chiar aici, chiar astăzi mici lumini care strălucesc în noapte, mlădițe firave care încolțesc, mici semințe plantate în grădina aridă a acestui timp istoric. Mă gândesc la credința voastră simplă și genuină, înrădăcinată în familiile voastre și alimentată de școlile creștine; mă gândesc la munca stăruitoare din parohii, congregații religioase și mișcări ca să întâmpine cerințele și necesitățile oamenilor; mă gândesc la numeroșii preoți și persoane consacrate care se dăruiesc în misiunea lor în mijlocul unor nenumărate dificultăți; mă gândesc la credincioșii laici, asemenea vouă, angajați în domeniul carității și în promovarea Evangheliei în societate. Pentru aceste lumini care cu greu încearcă să lumineze întunericul nopții, pentru acești muguri mici și invizibili care deschid însă speranța în viitor, astăzi trebuie să spunem asemenea lui Isus: ”Te preamărim, Tată! Te preamărim pentru că ești cu noi și nu ne lași să ne clătinăm”.
În același timp, această recunoștință nu trebuie să rămână o consolare intimistă și amăgitoare. Trebuie să ne ducă la transformarea inimii, la convertirea vieții, la a lua în considerare că Dumnezeu a gândit viața noastră chiar în lumina credinței, în promisiunea speranței și în bucuria carității. De aceea, noi toți suntem chemați să cultivăm acești muguri, să nu ne descurajăm, să nu cedăm la logica violenței și la idolatria banului, să nu ne resemnăm în fața răului care se răspândește.
Fiecare trebuie să facă partea lui și toți trebuie să ne unim eforturile pentru ca această țară să-și redobândească splendoarea. Avem un singur mod prin care putem face aceasta: să ne dezarmăm inimile, să facem să cadă platoșa închiderilor noastre etnice și politice, să deschidem confesiunile noastre religioase la întâlnirea reciprocă, să retrezim în noi visul unui Liban unit, unde să triumfe pacea și dreptatea, unde toți să se poată recunoaște frați și surori, și unde, în sfârșit, să se poată realiza cele descrise de profetul Isaia: ”lupul va sta cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu şi animalele îngrășate vor fi împreună şi un copilaș le va călăuzi” (Is 11,6).
Acesta este visul ce vă este încredințat, este ceea ce Dumnezeul păcii depune în mâinile voastre. Liban, ridică-te! Fii casă de dreptate și fraternitate! Fii profeție de pace pentru tot Levantul!
Frați și surori, aș vrea să spun la rândul meu, repetând cuvintele lui Isus: ”Te preamăresc, Tată!”. Înalț gratitudinea mea față de Domnul pentru că am împărtășit cu voi aceste zile, în timp ce port în inimă suferințele și speranțele voastre. Mă rog pentru voi pentru ca această țară din Levant să fie mereu luminată de credința în Isus Cristos, soarele dreptății, și mulțumită lui, să păstreze speranța care nu cunoaște apus!
***
Înainte de Sfânta Liturghie de la ”Beirut Waterfront”, papa Leon al XIV-lea a efectuat o vizită la Spitalul ”La Croix” și a mers în port ca să se roage în tăcere la locul uriașei explozii din 4 august 2020.
După celebrarea euharistică, papa merge la aeroport pentru ceremonia de rămas bun. Sosirea la Roma este programată în jurul orei locale 16.15.
