”Compasiunea samariteanului: a iubi ducând durerea celuilalt” este tema Mesajului papei Leon al XIV-lea pentru a XXXIV-a Zi mondială a bolnavului, care se marchează în 11 februarie 2026.
Mesajul Sfântului Părinte pentru a 34-a Zi mondială a bolnavului a fost prezentat marți, 20 ianuarie a.c., la Sala de presă a Sfântului Scaun. La întâlnirea cu jurnaliștii acreditați, transmisă live în streaming pe canalul YouTube Vatican News, au intervenit cardinalul Michael Czerny (S.J.), prefect al Departamentului pentru serviciul dezvoltării umane integrale și delegat al papei Leon al XIV-lea pentru Ziua mondială a bolnavului de la Chiclayo (Peru); preotul Michel Daubanes, rector al sanctuarului Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes (Franța); medicul Giulia Civitelli, responsabilă a Ambulatoriului Caritas Roma și misionară laică scalabriniană; Marina Melone, din parohia romană ”San Gregorio VII”, voluntară la ”Casa Gelsomino” care primește și ajută familiile copiilor internați la spitalul de pediatrie ”Bambino Gesù” al Sfântului Scaun.
Această Zi pastorală deosebită este marcată prin manifestări speciale pe 11 februarie, când Biserica catolică celebrează anual comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes. În 2026, papa a decis ca marcarea solemnă a acestei Zile pastorale să se desfășoare în dieceza de Chiclayo, în Peru, unde pontiful a avut o îndelungată experiență pastorală ca misionar și episcop.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru Mesajul papei Leon al XIV-lea la Ziua mondială a bolnavului din 2026.
MESAJUL SFÂNTULUI PĂRINTE
pentru a XXXIV-a Zi Mondială a Bolnavului
11 februarie 2026
Compasiunea samariteanului: a iubi ducând durerea celuilalt
Dragi frați și surori,
A XXXIV-a Zi Mondială a Bolnavului va fi marcată solemn la Chiclayo, în Peru, pe 11 februarie 2026. Cu această ocazie, am vrut să propun din nou imaginea bunului samaritean, mereu actuală și necesară, pentru a redescoperi frumusețea carității și dimensiunea socială a compasiunii, ca să fim atenți la cei nevoiași și cei suferinzi, cum sunt bolnavii.
Am ascultat și am citit cu toții pericopa mișcătoare a sfântului Luca (cf. Lc 10,25-37). Unui învățător al legii care îl întreabă cine este aproapele pe care să-l iubească, Isus îi răspunde spunându-i o poveste: un om care călătorea de la Ierusalim la Ierihon fusese atacat de tâlhari și lăsat pe jumătate mort; un preot și un levit au trecut mai departe, dar unui samaritean i s-a făcut milă de el, i-a pansat rănile, l-a dus la un han și a plătit ca să fie îngrijit.
Am vrut să propun meditația asupra acestui paragraf biblic, cu cheia hermeneutică a enciclicei Fratelli tutti a iubitului meu predecesor papa Francisc, unde compasiunea și milostivirea față de cel nevoiaș nu se reduc la un simplu efort individual, dar se împlinește în relație: cu fratele nevoiaș, cu cei care au grijă de el și, la bază, cu Dumnezeu care ne dăruiește iubirea sa.
1. Darul întâlnirii: bucuria de a dărui apropiere și prezență
Trăim cufundați în cultura rapidității, imediatului și grabei, dar și a rebutării și indiferenței, care ne împiedică să ne apropiem și să ne oprim de-a lungul drumului ca să ne uităm la nevoile și suferințele care ne împresoară. Parabola povestește că un samaritean, văzându-l rănit, nu a trecut mai departe, dar a avut față de el o privire deschisă și atentă, privirea lui Isus, care l-a dus la o apropiere umană și solidară. Samariteanul «s-a oprit, i-a dăruit apropierea sa, l-a îngrijit chiar cu mâinile sale, a plătit din buzunarul său și s-a ocupat de el. Mai presus de toate, i-a dat [...] timpul său» (Fratelli tutti, nr. 63). Isus nu ne învață cine este aproapele, dar cum să devenim aproapele, cum să devenim noi înșine apropiați (cf. ibid., 80-82). În această privință, putem spune cu sfântul Augustin că Domnul nu a vrut să ne învețe cine este aproapele acelui om, dar față de cine trebuia el să se facă aproape. Într-adevăr, nimeni nu este aproapele cuiva până când nu se apropie de el de bună voie. De aceea, s-a făcut aproape cel căruia i s-a făcut milă (cf. Sf. Augustin, Sermones, 171,2; 179 A,7).
Iubirea nu este pasivă, merge în întâmpinarea celuilalt; a fi aproape nu depinde de vecinătatea fizică ori socială, ci de decizia de a iubi. De aceea, creștinul se face aproapele celui care suferă, urmând exemplul lui Cristos, adevăratul Samaritean dumnezeiesc care s-a apropiat de omenirea rănită. Nu este vorba de simple gesturi de filantropie, ci de semne în care se poate percepe că participarea personală la suferințele celuilalt implică dăruirea de sine, înseamnă a merge dincolo de satisfacerea necesităților pentru a ajunge până acolo încât chiar persoana noastră să devină o parte a darului (cf. Benedict XVI, enc. Deus charitas est, nr. 34; Sfântul Ioan Paul al II-lea, scris.ap. Salvifici doloris, nr. 28). Această caritate se hrănește în mod necesar din întâlnirea cu Cristos, care din iubire s-a dăruit pentru noi. Sfântul Francisc explica aceasta foarte bine atunci când, vorbind de întâlnirea lui cu leproșii, spunea: «Domnul însuși m-a condus în mijlocul lor» (Sf. Francisc din Assisi, Testamento, 2; Fonti Francescane, 110) pentru că prin intermediul lor aflase dulcea bucurie de a iubi.
Darul întâlnirii se naște din legătura cu Isus Cristos, pe care îl identificăm drept bunul samaritean care ne-a adus sănătatea veșnică și pe care îl facem prezent când ne aplecăm în fața fratelui rănit. Sfântul Ambroziu spunea: «Pentru că nimeni nu este mai aproape de noi ca cel care a vindecat rănile noastre, să-l iubim ca Domn și să-l iubim, de asemenea, ca pe aproapele: nimic nu este atât de aproape cum este capul față de mădulare. Să-l iubim și pe cel care este imitatorul lui Cristos: să-l iubim pe cel care suferă din cauza sărăciei celuilalt, datorită unității trupului» (Sf. Ambroziu, Tratat despre Evanghelia Sfântului Luca, VII, 84). [Aceasta înseamnă] A fi una în Unul în apropiere și prezență, în iubirea primită și împărtășită și, ca sfântul Francisc, a se bucura de dulceața faptului de a-L fi întâlnit.
2. Misiunea împărtășită prin îngrijirea bolnavilor
Sfântul Luca spune mai departe că samariteanului ”i s-a făcut milă”. A simți compasiune implică o emoție profundă care conduce la acțiune. Este un simțământ care izvorăște din interior și duce la un angajament față de suferința celuilalt. În această parabolă, compasiunea este trăsătura distinctivă a iubirii active. Ea nu este teoretică, nici sentimentală, căci se traduce în gesturi concrete: samariteanul se apropie, îi pansează rănile, îl ia cu el și se îngrijește de el. Dar, atenție, nu face aceasta de unul singur, individual, pentru că «samariteanul a căutat un hangiu care să se ocupe de îngrijirea acelui om, după cum noi suntem chemați să invităm și să ne întâlnim într-un noi care să fie mai puternic decât suma micilor individualități» (Francisc, Fratelli tutti, nr. 78). Am constatat eu însumi, în experiența mea de misionar și episcop în Peru, că multe persoane împart milostivirea și compasiunea în felul samariteanului și hangiului: rudele, vecinii, lucrătorii sanitari, cei implicați în pastorala sanitară și mulți alții care se opresc, se apropie, au grijă, duc cu ei, însoțesc și oferă ceea ce au, dând compasiunii o dimensiune socială. Această experiență, care se împlinește într-o împletire de relații, depășește simplul efort individual. În acest fel, în exortația apostolică Dilexi te am făcut referință la îngrijirea bolnavilor nu doar ca la o «parte importantă» a misiunii Bisericii, ci ca la o autentică «acțiune bisericească» (nr. 49). Îl citam acolo pe sfântul Ciprian ca să arăt că în acea dimensiune putem verifica sănătatea societății noastre: «Această epidemie, această ciumă, care pare oribilă și funestă, pune la încercare dreptatea fiecăruia și verifică simțămintele neamului omenesc: dacă cei sănătoși îi slujesc pe cei bolnavi, dacă rudele îi iubesc cu respect pe cei înrudiți, dacă stăpânii arată compasiune față de robii care se simt rău, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii care strigă după ajutor» (Sf. Ciprian, De mortalitate, 16).
A fi una în Unul înseamnă a ne simți cu adevărat mădulare ale unui trup în care, după chemarea noastră, ducem compasiunea Domnului pentru suferința tuturor oamenilor (Sf. Ioan Paul II, Salvifici doloris, nr. 24). Mai mult, durerea care ne mișcă nu este o durere străină, ci durerea unui mădular din chiar trupul nostru de care Capul nostru ne poruncește să ne îngrijim pentru binele tuturor. În acest sens, se identifică cu durerea lui Cristos și, dacă este oferită de o manieră creștină, grăbește împlinirea rugăciunii Mântuitorului pentru unitatea tuturor (cf. ibid., nr. 31).
3. Mânați mereu de iubirea față de Dumnezeu ca să ne întâlnim cu noi înșine și cu fratele
În îndoita poruncă «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Lc 10,27) putem recunoaște primatul iubirii față de Dumnezeu și consecința directă a acestuia asupra modului de a iubi și de a se relaționa al omului în toate dimensiunile sale. «Iubirea față de aproapele reprezintă dovada palpabilă a autenticității iubirii față de Dumnezeu, după cum arată apostolul Ioan: Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită. [...] Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el (1In 4,12.16)» (Dilexi te, nr. 26). Chiar dacă obiectul acestei iubiri este diferit – Dumnezeu, aproapele și noi înșine - iar în acest sens putem să le înțelegem ca iubiri diferite, ele sunt întotdeauna inseparabile (cf. ibid.). Primatul iubirii divine implică faptul că acțiunea omului este îndeplinită fără un interes personal și fără o recompensă, ci ca o manifestare a unei iubiri care transcendă normele rituale și se traduce într-un cult autentic: a-l sluji pe aproapele înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu prin fapte (Francisc, Fratelli tutti, nr. 79).
Această dimensiune ne permite, de asemenea, să remarcăm ceea ce înseamnă a ne iubi pe noi înșine. Înseamnă a îndepărta de la noi interesul de a întemeia autostima noastră ori simțul demnității noastre pe stereotipuri de succes, carieră, poziție ori descendență (cf. ibid., nr. 101) și să recuperăm amplasarea noastră înaintea lui Dumnezeu și a fratelui. Benedict al XVI-lea spunea că «făptura umană, având o fire spirituală, se realizează în relațiile interpersonale. Cu cât le trăiește mai autentic, pe atât se maturizează și propria identitate personală. Omul se valorifică pe sine nu izolându-se, ci intrând în relație cu ceilalți și cu Dumnezeu» (Benedict XVI, Caritas in veritate, nr. 53).
Dragi frați și surori, «adevăratul remediu la rănile omenirii este un stil de viață bazat pe iubirea fraternă, care are rădăcina ei în iubirea lui Dumnezeu» (Francisc, Mesaj către participanții la al 33-lea Festival internațional al tinerilor de la Medjugorje [Mladfest, 1-6 august 2022], 16 iulie 2022). Îmi doresc cu ardoare ca din stilul vieții noastre creștine să nu lipsească niciodată această dimensiune fraternă, ”samariteană”, incluzivă, curajoasă, angajată și solidară care are rădăcina ei cea mai adâncă în uniunea noastră cu Dumnezeu, în credința în Isus Cristos.
Să înălțăm rugăciunea noastră către Fericita Fecioară Maria, tămăduitoarea bolnavilor, cerându-i ajutorul pentru toți cei care suferă și care au nevoie de compasiune, ascultare și întărire, și invocând mijlocirea ei prin această străveche rugăciune care era rostită în familii pentru cei afectați de boală și durere:
Blândă Mamă, nu te îndepărta,
nu-ți întoarce privirea de la mine.
Fii cu mine pretutindeni
și nu mă lăsa singur niciodată.
Tu, care mă ocrotești mereu
ca adevărata mea Mamă,
fă să mă binecuvânteze Tatăl
și Fiul și Spiritul Sfânt.
Împart din inimă binecuvântarea mea apostolică asupra tuturor bolnavilor, a rudelor lor și a celor care-i asistă, asupra lucrătorilor sanitari și persoanelor angajate în pastorația sănătății și, într-un chip special, asupra participanților la Ziua mondială a bolnavului.
Din Vatican, 13 ianuarie 2026
Leon XIV
