În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit.
Pacea să fie cu voi!
Excelenţele Voastre,
Dragi prelaţi auditori de la Tribunalul Apostolic Rota Romana,
În această primă întâlnire a noastră aş dori mai întâi să-mi exprim aprecierea pentru munca voastră, care este un serviciu preţios adus funcţiei judiciare universale încredinţate papei şi la care Domnul v-a chemat să participaţi. "Veritatem facientes in caritate" ["Fideli adevărului în iubire"] (Ef 4,15): aceasta este o expresie care se poate aplica misiunii voastre zilnice în administrarea justiţiei.
Îi mulţumesc Excelenţei Sale decanului pentru cuvintele sale, care exprimă unirea voastră a tuturor cu succesorul lui Petru. Şi gândul meu recunoscător se extinde şi la toate tribunalele Bisericii din întreaga lume. Slujirea de judecător pe care am avut ocazia să o exercit îmi permite să înţeleg mai bine experienţa voastră şi să evaluez relevanţa eclezială a sarcinii voastre.
Astăzi aş dori să revin asupra unei teme fundamentale care a dominat discursurile adresate Tribunalului Rota Romana de la Pius al XII-lea până la Papa Francisc. Este vorba de raportul activităţii voastre cu adevărul inerent justiţiei. Cu această ocazie, aş dori să vă ofer câteva reflecţii asupra legăturii strânse dintre adevărul justiţiei şi virtutea carităţii. Nu este vorba de două principii opuse, nici de valori care trebuie echilibrate după criterii pur pragmatice, ci mai degrabă de două dimensiuni intrinsec unite, care îşi găsesc cea mai profundă armonie în însăşi misterul lui Dumnezeu, care este Iubire şi Adevăr.
Această corelaţie necesită o exegeză critică constantă şi atentă, întrucât, în exercitarea activităţii jurisdicţionale, apare adesea o tensiune dialectică între exigenţele adevărului obiectiv şi preocupările carităţii. Uneori, există riscul ca o întruchipare excesivă în experienţele – adesea tulburi – ale credincioşilor să poată duce la o relativizare periculoasă a adevărului. De fapt, o compasiune greşit înţeleasă, chiar dacă pare motivată de zel pastoral, riscă să obscureze dimensiunea necesară a constatării adevărului, specifică funcţiei judecătoreşti. Acest lucru se poate întâmpla nu numai în cazurile de nulitate matrimonială – unde ar putea duce la decizii pastorale lipsite de un temei obiectiv solid – ci şi în orice tip de procedură, subminând rigoarea şi echitatea acesteia.
Pe de altă parte, uneori poate exista o afirmare rece şi detaşată a adevărului care nu ia în considerare tot ceea ce cere iubirea faţă de persoane, omiţând acele preocupări dictate de respect şi de milostivire, care trebuie să fie prezente în toate fazele unui proces.
În analiza raportului dintre adevăr şi caritate, o linie directoare clară vine din învăţătura Apostolului Paul, care îndeamnă: "Fideli adevărului în iubire, să creştem în toate pentru el, care este capul, Cristos" (Ef 4,15). Veritatem facientes in caritate: nu este vorba numai de a ne conforma unui adevăr speculativ, ci de a "fi fideli adevărului", adică un adevăr care trebuie să lumineze toate acţiunile noastre. Şi aceasta trebuie să se realizeze "în iubire", care este marea forţă motrice ce duce la adevărata dreptate. Cu o altă expresie biblică, de data aceasta de la Sfântul Ioan, sunteţi chemaţi să fiţi "colaboratori în adevăr" (3In 8). Benedict al XVI-lea, care a ales aceste cuvinte drept motto episcopal, a subliniat în enciclica sa Caritas in veritate "necesitatea de a combina caritatea cu adevărul, nu numai în direcţia indicată de Sfântul Paul, a «veritas in caritate» (Ef 4,15), ci şi în direcţia inversă şi complementară a «caritatis in veritate». Adevărul trebuie căutat, găsit şi exprimat în «economia» carităţii, dar caritatea, la rândul său, trebuie înţeleasă, valorizată şi practicată în lumina adevărului" (nr. 2).
Aşadar, acţiunea voastră ar trebui să fie întotdeauna motivată de acea adevărată iubire a aproapelui care caută mai presus de toate mântuirea sa veşnică în Cristos şi în Biserică, ceea ce implică adeziunea la adevărul evangheliei. Găsim astfel orizontul în care trebuie să se plaseze toată activitatea juridică eclezială: salus animarum ca lege supremă în Biserică[1]. În acest fel, slujirea voastră adusă adevărului dreptăţii este o contribuţie de iubire la mântuirea sufletelor.
Toate aspectele proceselor canonice ar putea fi plasate în cadrul adevărului în caritate. În primul rând, acţiunea diferiţilor protagonişti ai procesului trebuie să fie pe deplin marcată de dorinţa activă de a contribui la luminarea sentinţei drepte care trebuie pronunţată, cu o onestitate intelectuală riguroasă, o competenţă tehnică şi o conştiinţă dreaptă. Permanenta tindere a tuturor către adevăr este ceea ce face ca întreaga activitate a tribunalelor să fie profund armonioasă, urmând acea concepţie instituţională a procesului, descrisă magistral de venerabilul Pius al XII-lea în discursul său către Rota din 1944[2]. Scopul care îi uneşte pe toţi cei implicaţi în procese, fiecare în fidelitate faţă de propriul rol, este căutarea adevărului, care nu se limitează la îndeplinirea profesională, ci trebuie înţeleasă ca o expresie directă a responsabilităţii morale. Caritatea mişcă acest lucru în primul rând, ştiind însă să depăşească numai exigenţele dreptăţii, pentru a servi pe cât posibil binele integral al oamenilor, fără a denatura propria funcţie, ci exercitând-o cu un deplin simţ eclezial.
Slujirea adevărului în caritate trebuie să strălucească în toată activitatea tribunalelor ecleziastice. Acest lucru trebuie apreciat de întreaga comunitate eclezială, în special de credincioşii implicaţi: de cei care solicită judecata asupra unirii lor conjugale, de cei acuzaţi de comiterea unui delict canonic, de cei care se consideră victime ale unei grave nedreptăţi, de cei care îşi revendică un drept. Procesele canonice trebuie să inspire încrederea care vine din seriozitatea profesională, din munca intensă şi atentă, din dăruirea convinsă faţă de ceea ce poate şi trebuie să fie percepută ca o adevărată vocaţie profesională. Credincioşii şi întreaga comunitate eclezială au dreptul la exercitarea corectă şi oportună a funcţiilor procesuale, deoarece este un drum care afectează conştiinţele şi vieţile.
În această lumină, trebuie evidenţiat adevărul şi, prin urmare, binele şi frumuseţea tuturor funcţiilor şi serviciilor legate de procese. Veritatem facientes in caritate: toţi profesioniştii din domeniul justiţiei trebuie să acţioneze conform unui cod deontologic, care trebuie studiat cu atenţie şi practicat în cadrul canonic, asigurându-se că acesta devine cu adevărat exemplar. În acest sens, un stil inspirat de deontologie trebuie să impregneze şi munca avocaţilor atunci când aceştia îi asistă pe credincioşi în apărarea drepturilor lor, protejându-le interesele, fără a depăşi vreodată ceea ce este considerat în conştiinţă drept şi conform legii. Promotorii justiţiei şi apărătorii legământului sunt pietre de temelie în administrarea justiţiei, chemaţi prin misiunea lor să protejeze binele public. O abordare pur birocratică într-un rol atât de important ar submina în mod clar căutarea adevărului.
Judecătorii, chemaţi la grava responsabilitate de a determina ce este drept, adică adevărat, nu pot să nu-şi amintească faptul că "dreptatea merge cu pacea şi rămâne cu ea într-o relaţie constantă şi dinamică. Dreptatea şi pacea vizează binele fiecăruia şi al tuturor şi, din acest motiv, necesită ordine şi adevăr. Când cineva este ameninţat, ambele se clatină; când dreptatea este jignită, şi pacea este pusă în pericol"[3]. Evaluat în această perspectivă, judecătorul devine un făcător de pace care contribuie la consolidarea unităţii Bisericii în Cristos.
Procesul nu este în sine o tensiune între interese contrastante, aşa cum este uneori înţeleasă greşit, ci mai degrabă un instrument indispensabil pentru a discerne adevărul şi dreptatea într-un caz. Contradictoriul în procesul judiciar este, aşadar, o metodă dialogică pentru constatarea adevărului. Concreteţea cazului, de fapt, necesită întotdeauna stabilirea faptelor şi compararea motivelor şi probelor care susţin diferitele poziţii, bazate pe prezumţiile de validitate a căsătoriei şi de nevinovăţie a acuzatului, până la proba contrarie. Experienţa juridică acumulată atestă rolul esenţial al contradictoriului şi importanţa decisivă a fazei de investigaţie preliminară. Judecătorul, menţinând independenţa şi imparţialitatea, va trebui să soluţioneze controversa în funcţie de elementele şi argumentele care apar în timpul procesului. Nerespectarea acestor principii fundamentale ale justiţiei – şi încurajarea unei disparităţi nejustificate în gestionarea situaţiilor similare – reprezintă o încălcare semnificativă a naturii juridice a comuniunii ecleziale.
Aceste consideraţii ar putea fi aplicate fiecărei etape a procesului şi oricărui tip de cauză juridică. De exemplu, în cea mai scurtă procedură de nulitate matrimonială în faţa episcopului diecezan, trebuie evaluată cu atenţie natura evidentă la prima vedere a motivului de nulitate care o face posibilă, fără a uita că procesul în sine, desfăşurat corespunzător, trebuie să confirme existenţa nulităţii sau să determine necesitatea recurgerii la procesul obişnuit. Prin urmare, este esenţial să se continue studierea şi aplicarea dreptului matrimonial canonic cu seriozitate ştiinţifică şi fidelitate faţă de Magisteriu. Aceste cunoştinţe sunt indispensabile pentru soluţionarea cazurilor conform criteriilor stabilite de lege şi de jurisprudenţa de la Rota Romana, care, în majoritatea cazurilor, se limitează la declararea cerinţelor dreptului natural.
Dragi prieteni, misiunea voastră este înaltă şi exigentă. Sunteţi chemaţi să păziţi adevărul cu rigurozitate, dar fără rigiditate, şi să practicaţi caritatea fără omisiuni. În acest echilibru, care este în realitate o unitate profundă, trebuie să se manifeste adevărata înţelepciune juridică creştină. Aş dori să închei aceste reflecţii încredinţând lucrarea voastră mijlocirii Fecioarei Maria, Speculum iustitiae, modelul perfect al adevărului în caritate. Vă mulţumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Cf. CIC, can. 1752.
[2] 2 octombrie 1944.
[3] Sf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru a XXXI-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 1998, 1.
