Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Discursurile şi predica Papei Francisc din timpul vizitei în Molise (Video)

 
Discursurile şi predica Papei Francisc din timpul vizitei în Molise (Video)
  • 06 Iul 2014
  • 3973
Papa Francisc a efectuat sâmbătă, 5 iulie 2014, o vizită pastorală în regiunea italiană Molise, cu etape în oraşele Campobasso, Castelpetroso şi Isernia. Din agenda vizitei, au făcut parte: întâlnirea cu reprezentanţii din domeniul muncii şi industriei în aula mare a Universităţii din Campobasso, sfânta Liturghie la Campobasso, prânzul cu un grup de persoane ajutate de asociaţia catolică "Caritas", întâlnirea cu tinerii din regiunile Abruzzo şi Molise, vizita la penitenciarul din Isernia, întâlnirea cu mai mulţi bolnavi în catedrala din Isernia, întâlnirea cu autorităţile civile şi religioase din Isernia şi proclamarea Anului Jubiliar în cinstea sfântului Celestin al V-lea.

Discursul Papei Francisc la întâlnire cu lumea muncii şi a industriei, Aula Magna a Universităţii de Studii din Molise (Campobasso), Sâmbătă, 5 iulie 2014.

Domnule rector,
Autorităţi, studenţi, personal din universitate, profesori,
Fraţi şi surori din lumea muncii,
Vă mulţumesc pentru primirea voastră. Vă mulţumesc mai ales pentru că aţi împărtăşit cu mine realitatea pe care o trăiţi, trudele şi speranţele. Domnul rector a preluat expresia pe care eu am spus-o odată: că Dumnezeul nostru este Dumnezeul surprizelor. Este adevărat, în fiecare zi face una. Aşa este, Tatăl nostru. Dar am spus un alt lucru despre Dumnezeu, pe care-l preiau acum: Dumnezeu care strică schemele. Şi dacă noi nu avem curajul de a strica schemele, niciodată nu vom merge înainte pentru că Dumnezeu nostru ne determină la asta: să fim creativi în ce priveşte viitorul.

Vizita mea în Molise începe de la această întâlnire cu lumea muncii, însă locul în care ne aflăm este Universitatea. Şi acest lucru este semnificativ: exprimă importanţa cercetării şi a formării şi pentru a răspunde la noile întrebări complexe pe care actuala criză economică le pune, pe planul local, naţional şi internaţional. Acest lucru îl mărturisea puţin mai înainte tânărul agricultor cu alegerea sa de a-şi lua licenţa în agronomie şi de a lucra pământul "prin vocaţie". Faptul de a rămâne agricultor pe pământ nu înseamnă a rămâne fixat, înseamnă a face un dialog, un dialog rodnic, un dialog creativ. Este dialogul omului cu pământul său pe care-l face să înflorească, îl face să devină rodnic pentru noi toţi. Acest lucru este important. Un parcurs formativ bun nu oferă soluţii uşoare, ci ajută să se aibă o privire mai deschisă şi mai creativă pentru a valoriza mai bine resursele teritoriului.

Împărtăşesc pe deplin ceea ce a fost spus despre "păstrarea" pământului, pentru ca să dea rod fără să fie "exploatat". Aceasta este una dintre cele mai mari provocări ale epocii noastre: să ne convertim la o dezvoltare care să ştie să respecte creaţia. Eu văd America - patria mea, de asemenea: atâtea păduri, defrişate, care devin pământ care nu se poate cultiva, care nu poate da viaţă. Acesta este păcatul nostru: exploatăm pământul şi nu-l lăsăm ca el să ne dea ceea ce are înăuntru, cu ajutorul nostru al cultivării.

O altă provocare a reieşit din vocea aceste bune mame muncitoare, care a vorbit şi în numele familiei sale: soţul, copilul mic şi copilul în sânul ei. Apelul său este un apel pentru loc de muncă şi în acelaşi timp pentru familie. Mulţumesc pentru această mărturie! De fapt, este vorba de a încerca să se concilieze timpurile de lucru cu timpurile familiei. Dar vă voi spune un lucru: când merg la confesional şi spovedesc - acum nu atât de mult aşa cum făceam în cealaltă dieceză -, când vine o mamă sau un tată tânăr, întreb: "Câţi copii ai?", şi-mi spune. Şi pun o altă întrebare mereu: "Spune-mi: tu te joci cu copiii tăi?". Majoritatea răspund: "Ce spuneţi, părinte?" - "Da, da: tu te joci? Pierzi timp cu copiii tăi?". Pierdem această capacitate, această înţelepciune de a ne juca împreună cu copiii noştri. Situaţia economică ne determină la asta, să pierdem asta. Vă rog, a pierde timpul cu copiii noştri! Duminica: dumneavoastră [se adresează muncitoarei] aţi făcut referinţă la această duminică de familie, la a pierde timpul... Acesta este un punct "critic", un punct care ne permite să discernem, să evaluăm calitatea umană a sistemului economic în care ne aflăm. În cadrul acestui ambient se situează şi problema duminicii de muncă, care nu-i interesează numai pe credincioşi, ci îi interesează pe toţi, ca alegere etică. Acest spaţiu al gratuităţii îl pierdem. Întrebarea este: la ce anume vrem să dăm prioritate? Duminica liberă de muncă - cu excepţia treburilor necesare - afirmă că prioritatea nu este dată economicului, ci umanului, gratuitului, relaţiilor nu comerciale ci familiale, amicale, pentru credincioşi relaţiei cu Dumnezeu şi cu comunitatea. Probabil că a venit momentul de a ne întreba dacă libertatea de a lucra duminica este o adevărată libertate. Pentru că Dumnezeul surprizelor şi Dumnezeul care strică schemele face surprize şi strică schemele pentru ca noi să devenim mai liberi: este Dumnezeul libertăţii.

Dragi prieteni, astăzi aş vrea să unesc glasul meu cu acela al atâtor muncitori şi întreprinzători din acest teritoriu cerând ca să se poată realiza şi un "pact pentru muncă". Am văzut că în Molise se încearcă să se răspundă la drama şomajului punând împreună forţele în mod constructiv. Atâtea locuri de muncă ar putea să fie recuperate printr-o strategie concordată cu autorităţile naţionale, un "pact pentru muncă" care să ştie să profite de oportunităţile oferite de normativele naţionale şi europene. Vă încurajez să mergeţi înainte pe acest drum, care poate aduce roade bune aici precum şi în alte regiuni.

Aş vrea să revin asupra unui cuvânt pe care tu [se adresează muncitorului] l-ai spus: demnitate. A nu avea loc de muncă nu înseamnă numai a nu avea necesarul pentru a trăi, nu. Noi putem mânca în fiecare zi: mergem la Caritas, mergem la această asociaţie, mergem la club, mergem acolo şi ne dau de mâncare. Dar aceasta nu este problema. Problema este a nu duce pâinea acasă: acest lucru e grav, şi acest lucru ia demnitatea! Acest lucru ia demnitatea. Şi problema mai gravă nu este foamea - chiar dacă problema există. Problema mai gravă este demnitatea. Pentru aceasta trebuie să muncim şi să apărăm demnitatea noastră, pe care o dă locul de muncă.

În sfârşit, aş vrea să vă spun că m-a uimit faptul că mi-aţi dăruit o pictură care reprezintă tocmai o "maternitate". Maternitatea comportă travaliu, dar travaliul naşterii este orientat spre viaţă, este plin de speranţă. Aşadar nu numai că vă mulţumesc pentru acest dar, ci vă mulţumesc şi mai mult pentru mărturia pe care el o conţine: aceea a unui travaliu plin de speranţă. Mulţumesc! Şi aş vrea să adaug un fapt istoric, care mi s-a întâmplat. Când eu eram provincial al iezuiţilor, era nevoie să trimit în Antartide un capelan ca să trăiască acolo 10 luni pe an. M-am gândit şi a mers unul, părintele Bonaventura De Filipis. Dar, ştiţi, era născut la Campobasso, era de aici! Mulţumesc!


 




Omilia Papei Francisc la Sfânta Liturghie
, pe Fostul stadion Romagnoli (Campobasso), Sâmbătă, 5 iulie 2014,

"Înţelepciunea i-a eliberat de suferinţe pe cei care o slujeau" (Înţ 10,9).

Prima lectură ne-a amintit caracteristicile înţelepciunii divine, care eliberează de rău şi de asuprire pe cei care sunt în slujba Domnului. El, de fapt, nu este neutru, ci cu înţelepciunea sa este de partea persoanelor fragile, a persoanelor discriminate şi asuprite care se abandonează încrezătoare Lui. Această experienţă a lui Iacob şi Iosif, relatată în Vechiul Testament, evidenţiază două aspecte esenţiale ale vieţii Bisericii: Biserica este un popor care-l slujeşte pe Dumnezeu; Biserica este un popor care trăieşte în libertatea dăruită de el.

Înainte de toate noi suntem un popor care-l slujeşte pe Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu se realizează în diferite moduri, îndeosebi în rugăciune şi în adoraţie, în vestirea Evangheliei şi în mărturia carităţii. Şi mereu icoana Bisericii este Fecioara Maria, "slujitoarea Domnului" (Lc 1,38; cf. 1,48). Imediat după ce a primit vestea îngerului şi l-a zămislit pe Isus, Maria porneşte în grabă pentru a merge s-o ajute pe ruda în vârstă Elisabeta. Şi astfel arată că drumul privilegiat pentru a-l slujit pe Dumnezeu este slujirea fraţilor care au nevoie.

La şcoala Mamei, Biserica învaţă să devină în fiecare zi "slujitoare a Domnului", să fie gata să pornească pentru a merge în întâmpinarea situaţiilor de necesitate mai mare, să fie grijulie faţă de cei mici şi de cei excluşi. Însă slujirea carităţii suntem chemaţi cu toţii s-o trăim în realităţile obişnuite, adică în familie, în parohie, la locul de muncă, cu vecinii... Este caritatea de toate zilele, caritatea obişnuită.

Mărturia carităţii este calea maestră a evanghelizării. În aceasta Biserica a fost mereu "în prima linie", prezenţă maternă şi fraternă care împărtăşeşte dificultăţile şi fragilităţile oamenilor. În acest mod, comunitatea creştină încearcă să reverse în societate acel "supliment de suflet" care permite să se privească dincolo şi să se spere.

Este ceea ce şi voi, iubiţi fraţi şi surori din această dieceză, faceţi cu generozitate, susţinuţi de zelul pastorale al episcopului vostru. Vă încurajez pe toţi, preoţi, persoane consacrate, credincioşi laici, să perseveraţi pe acest drum, slujindu-l pe Dumnezeu şi slujirea fraţilor, şi răspândind peste tot cultura solidarităţii. Este atâta nevoie de această angajare, în faţa situaţiilor de lipsuri materiale şi spirituale, în special în faţa şomajului, o plagă care cere orice efort şi mult curaj din partea tuturor. Provocarea locului de muncă este una care interpelează în mod deosebit responsabilitatea instituţiilor, a lumii întreprinzătorilor şi a lumii financiare. Este necesar să se pună demnitatea persoanei umane în centrul oricărei perspective şi al oricărei acţiuni. Celelalte interese, chiar dacă sunt legitime, sunt secundare. În centru este demnitatea persoanei umane! De ce? Pentru că persoana umană este imagine a lui Dumnezeu, a fost creată după imaginea lui Dumnezeu şi noi toţi suntem imagine a lui Dumnezeu!

Aşadar, Biserica este poporul care-l slujeşte pe Domnul. Pentru aceasta este poporul care experimentează eliberarea sa şi trăieşte în această libertate pe care El i-o dăruieşte. Adevărata libertate o dă întotdeauna Domnul. Libertate înainte de toate de păcat, de egoism în toate formele sale: libertate de a se dărui şi de a face asta cu bucurie, ca Fecioara din Nazaret care este liberă de ea însăşi, nu se concentrează asupra condiţiei sale - şi ar fi avut motiv suficient! - ci se gândeşte la cel care în acel moment are mai mult nevoie. Este liberă în libertatea lui Dumnezeu, care se realizează în iubire. Şi aceasta este libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu şi noi nu trebuie s-o pierdem: libertatea de a-l adora pe Dumnezeu, de a-l sluji pe Dumnezeu şi de a-l sluji şi în fraţii noştri.

Aceasta este libertatea pe care, cu harul lui Dumnezeu, o experimentăm în comunitatea creştină, când ne punem unii în slujba altora. Fără gelozii, fără partide, fără bârfe... Să ne slujim unii pe alţii, să ne slujim! Atunci Domnul ne eliberează de ambiţii şi rivalităţi, care ameninţă unitatea comuniunii. Ne eliberează de neîncredere, de plângeri. De fapt, şi în comunităţile noastre nu lipsesc atitudini negative, care fac persoanele autoreferenţiale, preocupate mai mult să se apere decât să se dăruiască. Însă Cristos ne eliberează de această negură existenţială, aşa cum am proclamat în Psalmul responsorial: "Tu eşti ajutorul meu şi scăparea mea". Pentru aceasta discipolii, noi discipoli ai Domnului, deşi rămânem mereu slabi şi păcătoşi - toţi suntem aşa! - dar deşi rămânem slabi şi păcătoşi, suntem chemaţi să trăim cu bucurie şi curaj credinţa noastră, comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii, adorarea lui Dumnezeu şi să înfruntăm cu putere trudele şi încercările vieţii.

Iubiţi fraţi şi surori, Fecioara Sfântă, pe care o veneraţi îndeosebi cu titlul "Sfânta Fecioară Maria a Liberării", să vă dobândească bucuria de a-l sluji pe Domnul şi de a merge în libertatea pe care El ne-a dăruit-o: în libertatea adoraţiei, a rugăciunii şi a slujirii celorlalţi. Maria să vă ajute să fiţi Biserică maternă, Biserică primitoare şi grijulie faţă de toţi. Ea să fie mereu alături de voi, de bolnavii voştri, de bătrânii voştri, care sunt înţelepciunea poporului, de tinerii voştri. Pentru întregul vostru popor să fie semn de consolare şi de speranţă sigură. Fie ca "Sfânta Fecioară Maria a Liberării" să ne însoţească, să ne ajute, să ne consoleze, să ne dea pace şi să ne dea bucurie!







Cuvântul Papei Francisc adresat  tinerilor din diecezele de Abruzzo şi Molise ,Piaţa Sanctuarului din Castelpietroso, Sâmbătă, 5 iulie 2014.


Dragi tineri, bună după-amiază!
Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră numeroasă şi bucuroasă. Îi mulţumesc monseniorului Pietro Santoro pentru slujirea sa adusă pastoraţiei tineretului; şi îţi mulţumesc ţie, Sara, care te-ai făcut purtător de cuvânt al speranţelor şi preocupărilor tinerilor din Abruzzo şi Molise.

Entuziasmul şi clima de sărbătoare pe care ştiţi s-o creaţi sunt contagioase. Entuziasmul este contagios. Dar voi ştiţi de unde vine acest cuvânt: entuziasm? Vine din greacă şi înseamnă "a avea ceva din Dumnezeu înăuntru" sau "a fi înlăuntrul lui Dumnezeu". Entuziasmul, când este sănătos, demonstrează asta: că unul are înăuntru ceva din Dumnezeu şi exprimă asta cu bucurie. Fiţi deschişi - cu acest entuziasm - la speranţă şi doritori de plinătate, doritori să daţi semnificaţie viitorului vostru, întregii voastre vieţi, să întrevedeţi drumul potrivit pentru fiecare dintre voi şi să alegeţi calea care să vă aducă seninătate şi realizare umană. Drum potrivit, a alege calea... ce înseamnă asta? Nu a sta pe loc - un tânăr nu poate sta pe loc! - şi a merge. Asta indică a merge spre ceva; pentru că unul se poate mişca şi să nu fie unul care merge, ci un "rătăcitor", care se plimbă, se plimbă, se plimbă prin viaţă... Dar viaţa nu este făcută pentru "a se plimba prin ea", este făcută pentru "a merge prin ea", şi aceasta este provocarea voastră!

Pe de o parte, sunteţi în căutarea a ceea ce contează cu adevărat, care rămâne stabil în timp şi este definitiv, sunteţi în căutarea de răspunsuri care să lumineze mintea voastră şi să încălzească inima voastră nu numai pentru spaţiul unei dimineţi sau pentru o scurtă bucată de drum, ci pentru totdeauna. Lumina în inimă pentru totdeauna, lumina în minte pentru totdeauna, inima încălzită pentru totdeauna, definitivă. Pe de altă parte, simţiţi teama puternică de a greşi - este adevărat, cel care merge poate greşi -, simţiţi frica de a vă implica prea mult în lucruri - aţi simţit asta, de atâtea ori -, tentaţia de a lăsa mereu deschisă o cale mică de fugă, care atunci când e nevoie să poată deschidă mereu noi scenarii şi posibilităţi. Eu merg în această direcţie, aleg această direcţie, dar las deschisă această uşă: dacă nu-mi place, mă întorc şi plec. Acest caracter provizoriu nu face bine; nu face bine pentru îţi face mintea întunecată şi inima rece.

Societatea contemporană şi modelele sale culturale prevalente - de exemplu, "cultura provizoriului" - nu oferă un climat favorabil formării de alegeri de viaţă stabile cu legături solide, construite mai degrabă pe o stâncă de iubire, de responsabilitate, decât pe nisipul emoţiei de moment. Aspiraţia la autonomia individuală este dusă până la punctul de a pune mereu totul în discuţie şi de a frânge cu uşurinţă relativă alegeri importante şi îndelung cântărite, parcursuri de viaţă întreprinse liber cu angajare şi dăruire. Asta alimentează superficialitatea în asumarea responsabilităţilor, deoarece în adâncul sufletelor ele riscă să fie considerate drept ceva de care oricum ne putem elibera. Astăzi aleg asta, mâine aleg ailaltă... cum bate vântul merg şi eu; sau când se termină entuziasmul meu, voinţa mea, încep un alt drum... Şi astfel se face această "plimbare" prin viaţă, proprie labirintului. Însă drumul nu este un labirint! Când voi umblaţi într-un labirint, că o iau pe aici, o iau pe aici, o iau pe aici... opriţi-vă! Căutaţi firul pentru a ieşi din labirint; căutaţi firul: nu se poate arde viaţa plimbându-vă.

Totuşi, dragi tineri, inima fiinţei umane aspiră la lucruri mari, la valori importante, la prietenii profunde, la legături care se întăresc în încercările vieţii în loc să se frângă. Fiinţa umană aspiră să iubească şi să fie iubită. Aceasta este aspiraţia noastră cea mai profundă: a iubi şi a fi iubit; şi asta, definitiv. Cultura provizoriului nu preamăreşte libertatea noastră, ci ne privează de adevăratul nostru destin, de ţintele cele mai adevărate şi autentice. Este o viaţă făcută bucăţi. Este trist a ajunge la o anumită vârstă, a privi drumul pe care l-am făcut şi a găsi că a fost făcut din bucăţi diferite, fără unitate, fără definitivitate: totul provizoriu... Nu lăsaţi să vi se fure dorinţa de a construi în viaţa voastră lucruri mari şi solide! Asta e ceea ce vă duce înainte. Nu vă mulţumiţi cu ţinte mici! Aspiraţi la fericire, să aveţi curajul, curajul de a ieşi din voi înşivă, de a juca în plinătate viitorul vostru împreună cu Isus.

Singuri nu reuşim. În faţa presiunii evenimentelor şi modelor, singuri niciodată nu vom reuşi să găsim calea corectă, şi chiar dacă am găsi-o, nu am avea forţa suficientă pentru a persevera, pentru a înfrunta urcuşurile şi obstacolele neprevăzute. Şi aici intră invitaţia Domnului Isus: "Dacă vrei... urmează-mă". Ne invită pentru a ne însoţi pe drum, nu pentru a ne exploata, nu pentru a ne face sclavi, ci pentru a ne face liberi. În această libertate ne invită pentru a ne însoţi pe drum. Este aşa. Numai împreună cu Isus, rugându-l şi urmându-l găsim claritate de viziune şi forţă de a o duce înainte. El ne iubeşte definitiv, ne-a ales definitiv, s-a dăruit definitiv fiecăruia dintre noi. Este apărătorul nostru fratele mai mare şi va fi unicul nostru judecător. Cât de frumos este să putem înfrunta evenimentele alterne ale existenţei în compania lui Isus, să avem cu noi Persoana sa şi mesajul său! El nu ia autonomia sau libertatea; dimpotrivă, întărind fragilitatea noastră, ne permite să fim cu adevărat liberi, liberi să facem binele, puternici pentru a continua să-l facem, capabili de a ierta şi capabili de a cere iertare. Acesta este Isus care ne însoţeşte, aşa este Domnul!

Un cuvânt pe care-mi place să-l repet, pentru că adesea îl uităm: Dumnezeu nu oboseşte să ierte. Şi acest lucru este adevărat! Este atât de mare iubirea încât este mereu aproape de noi. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare, dar El iartă mereu, de fiecare dată când îi cerem asta.

El iartă definitiv, şterge şi uită păcatul nostru dacă ne adresăm Lui cu umilinţă şi încredere. El ne ajută să nu ne descurajăm în dificultăţi, să nu le considerăm insurmontabile; şi atunci, încrezându-ne în El, veţi arunca din nou năvoadele pentru o pescuire surprinzătoare şi îmbelşugată, veţi avea curaj şi speranţă şi în înfruntarea dificultăţilor care derivă din efectele crizei economice. Curajul şi speranţa sunt calităţile tuturor, dar îndeosebi se potrivesc tinerilor: curaj şi speranţă. Viitorul este desigur în mâinile lui Dumnezeu, mâinile unui Tată purtător de grijă. Asta nu înseamnă a nega dificultăţile şi problemele, ci a le vedea, asta da, ca provizorii şi surmontabile. Dificultăţile, crizele, cu ajutorul lui Dumnezeu şi buna voinţă a tuturor pot să fie depăşite, învinse, transformate.

Nu vreau să închei fără să spun un cuvânt despre o problemă care vă atinge, o problemă pe care voi o trăiţi în actualitate: şomajul. Este trist a găsi tineri "nici-nici". Ce înseamnă acest "nici-nici"? Nici nu studiază, pentru că nu pot, nu au posibilitatea, nici nu lucrează. Şi aceasta este provocare pe care noi toţi în mod comunitar trebuie s-o învingem. Trebuie să mergem înainte pentru a învinge această provocare! Nu putem să ne resemnăm de a pierde o întreagă generaţie de tineri care nu au demnitatea puternică a locului de muncă! Locul de muncă ne dă demnitate, şi noi toţi trebuie să facem posibilul pentru ca să nu se piardă o generaţie de tineri. A dezvolta creativitatea noastră, pentru ca tinerii să simtă bucuria demnităţii care vine din locul de muncă. O generaţie fără loc de muncă este în înfrângere viitoare pentru patrie şi pentru omenire. Trebuie să luptăm împotriva acestui lucru. Şi să ne ajutăm unii pe alţii să se găsească o cale de soluţionare, de ajutor, de solidaritate. Tinerii sunt curajoşi, am spus asta, tinerii au speranţă şi - al treilea - tinerii au capacitatea de a fi solidari. Şi acest cuvânt solidaritate este un cuvânt pe care nu-l place să-l audă lumea de astăzi. Unii cred că este o înjurătură. Nu, nu este o înjurătură, este un cuvânt creştin: a merge înainte cu fratele pentru a ajuta să depăşească problemele. Curajoşi, cu speranţă şi cu solidaritate.

Ne-am adunat în faţa Sanctuarului Sfintei Fecioare Maria Îndurerate, ridicat în locul unde două fete din acest ţinut, Fabiana şi Serafina, în 1888 au avut o viziune a Maicii lui Dumnezeu în timp ce lucrau pe câmp. Maria este mamă, ne ajută mereu: când lucrăm şi când suntem în căutare de loc de muncă, atunci când avem ideile clare şi când suntem încurcaţi, când rugăciunea vine în mod spontan şi când inima este aridă: El este mereu acolo pentru a ne ajuta. Maria este Mama lui Dumnezeu, mama noastră şi mama Bisericii. Atâţia bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni s-au adresat ei pentru a-i spune mulţumesc şi a implora un har. Maria ne duce la Isus şi Isus ne dă pacea. Să recurgem la ea încrezători în ajutorul ei, cu curaj şi speranţă. Domnul să binecuvânteze pe fiecare dintre voi, pe calea voastră, pe drumul vostru de curaj, de speranţă şi de solidaritate. Mulţumesc!

Acum s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, cu toţii împreună: Bucură-te Marie...

[Binecuvântare]

Vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine: vă rog, faceţi asta! Şi nu uitaţi: "a merge prin viaţă", niciodată "a ne plimba prin viaţă"! Mulţumesc!







Cuvântul Papei Francisc adresat deţinuţilor din Penitenciarul (Isernia), Sâmbătă, 5 iulie 2014.


Iubiţi fraţi şi surori, bună după-amiază!
Vă mulţumesc pentru primirea voastră. Şi vă mulţumesc pentru mărturia de speranţă, pe care am ascultat-o din cuvintele reprezentantului vostru. Şi în salutul directoarei m-a uimit acest cuvânt: speranţă. Aceasta este provocarea, aşa cum spuneam în urmă cu două săptămâni în penitenciarul din Castrovillari: provocare reinserării sociale. Şi pentru asta este nevoie de un parcurs, de un drum, fie în exterior, în închisoare, în societate, fie în propriul interior, în conştiinţă şi în inimă. A parcurge drumul de reinserare, pe care toţi trebuie să-l parcurgem. Toţi. Toţi facem greşeli în viaţă. Şi toţi trebuie să cerem iertare pentru aceste greşeli şi să parcurgem un drum de reinserare, pentru a nu mai face greşeli. Unii parcurg acest drum în casa lor, în meseria lor; alţii, ca voi, într-un penitenciar. Dar toţi, toţi... Cine spune că nu are nevoie să parcurgă un drum de reinserare este un mincinos! Toţi greşim în viaţă şi toţi suntem păcătoşi. Şi când mergem să-i cerem iertare Domnului pentru păcatele noastre, pentru greşelile noastre, El ne iartă mereu, niciodată nu încetează să ne ierte. Ne spune: "Întoarce-te de pa acest drum, pentru că nu-ţi va face bine să mergi pe drumul acesta". Şi ne ajută. Şi aceasta este reinserarea, drumul pe care toţi trebuie să-l parcurgem.

Important este să nu stăm pe loc. Toţi ştim că atunci când apa stă pe loc se împuţeşte. Există o vorbă în spaniolă care spune: "Apa stătută este prima care se strică". A nu sta pe loc. Trebuie să mergem, să facem un pas în fiecare zi, cu ajutorul Domnului. Dumnezeu este Tată, este milostivire, ne iubeşte mereu. Dacă noi îl căutăm, El ne primeşte şi ne iartă. Aşa cum am spus, nu încetează să ierte. Este motoul acestei vizite: "Dumnezeu nu încetează să ierte". Ne ridică şi ne redă pe deplin demnitatea noastră. Dumnezeu are memorie, nu este un uituc. Dumnezeu nu uită de noi, îşi aminteşte mereu. Există un text din Biblie, din profetul Isaia, care spune: Chiar dacă o mamă ar uita de fiul său - şi este imposibil - eu nu te voi uita niciodată (cf. Is 49,15). Şi acest lucru este adevărat: Dumnezeu se gândeşte la mine, Dumnezeu îşi aminteşte de mine. Eu sunt în memoria lui Dumnezeu.

Şi cu această încredere se poate merge, zi de zi. Şi cu această iubire fidelă care ne însoţeşte speranţa nu dezamăgeşte. Cu această iubire speranţa nu dezamăgeşte niciodată: o iubire fidelă pentru a merge înainte cu Domnul. Unii cred că parcurg un drum de pedeapsă, de greşeli, de păcate şi numai suferinţă, suferinţă, suferinţă... Este adevărat, este adevărat, se suferă. Aşa cum a spus colegul vostru, aici se suferă. Se suferă înăuntru şi se suferă şi în afară, când unul vede că propria conştiinţă nu este curată, este murdară, şi vrea s-o schimbe. Acea suferinţă care purifică, acel foc care purifică aurul, este o suferinţă cu speranţă. Există un lucru frumos, atunci când Domnul ne iartă nu spune: "Eu te iert, descurcă-te!". Nu, El ne iartă, ne ia de mână şi ne ajută să mergem înainte pe acest drum de reinserare, în propria viaţă personală şi chiar în viaţa socială. Acest lucru îl face cu noi toţi. A crede că ordinea interioară a unei persoane se corectează numai "cu bâta" - nu ştiu dacă se spune aşa - că se corectează numai cu pedeapsa, asta nu este de la Dumnezeu, acest lucru este greşit. Unii gândesc: "Nu, nu, trebuie pedepsit mai mult, mai mulţi ani, mai mult!". Asta nu rezolvă nimic, nimic! A închide oamenii pentru că - scuzaţi-mi cuvântul - numai prin faptul că dacă stă înăuntru suntem siguri, asta nu foloseşte, nu ne ajută. Lucrul cel mai important este ceea ce face Dumnezeu cu noi: ne ia de mână şi ne ajută să mergem înainte. Şi asta se numeşte speranţă! Şi cu această speranţă, cu această încredere se poate merge zi de zi. Şi cu această iubire fidelă, care ne însoţeşte, speranţă nu dezamăgeşte cu adevărat.

Vă mulţumesc pentru primire. Şi eu aş vrea... îmi vine acum să spun, pentru că mereu simt asta, şi atunci când la fiecare 15 zile telefonez la o închisoare din Buenos Aires, unde sunt tineri şi vorbim un pic la telefon. Vă fac o destăinuire. Când eu mă întâlnesc cu unul dintre voi, care este într-un penitenciar, care merge spre reinserare, dar care este închis, cu sinceritate îmi pun această întrebare: de ce el şi nu eu? Aşa simt. Este un mister. Dar pornind de la acest sentiment, de la această simţire eu vă însoţesc.

Putem s-o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria, Mama noastră, pentru ca să ne ajute, să ne însoţească. Este Mamă. Bucură-te Marie...

Şi vă rog să vă rugaţi pentru mine! Rugaţi-vă pentru mine!



Discursul Papei Francisc la întâlnirea cu municipalitatea şi convocarea anului jubiliar celestinian, Piaţa Catedralei (Isernia), Sâmbătă, 5 iulie 2014.

Iubiţi fraţi şi surori,
Mulţumesc pentru primirea voastră călduroasă! Îi mulţumesc Monseniorului Camillo Cibotti, noul episcop de Isernia, şi predecesorului său, Monseniorul Salvatore Visco, primarului, distinselor autorităţi şi tuturor celor care au colaborat la această vizită. Aceasta este ultima întâlnire de astăzi şi se desfăşoară într-un loc simbolic: Piaţa Catedralei. Piaţa este locul în care ne întâlnim drept cetăţeni, iar catedrala este locul în care ne întâlnim cu Dumnezeu, ascultăm Cuvântul său, pentru a trăi ca fraţi, cetăţeni şi fraţi. În creştinism nu există contrapoziţie între sacru şi profan, în acest sens: cetăţeni şi fraţi.

Există o idee puternică ce m-a uimit, gândindu-mă la moştenirea sfântului Celestin al V-lea. El, ca sfântul Francisc de Assisi, a avut un simţ foarte puternic al milostivirii lui Dumnezeu şi a faptului că milostivirea lui Dumnezeu reînnoieşte lumea.

Pietro del Morrone, ca Francisc de Assisi, cunoşteau foarte bine societatea din timpul lor, cu marile sale sărăcii. Erau foarte aproape de oameni, de popor. Aveau aceeaşi compasiune a lui Isus faţă de atâtea persoane trudite şi împovărate; dar nu se limitau să împartă sfaturi bune sau consolări pioase. Ei cei dintâi au făcut o alegere de viaţă împotriva curentului, au ales să se încreadă în Providenţa Tatălui, nu numai ca asceză personală, ci ca mărturie profetică a unei Paternităţi şi a unei fraternităţi, care sunt mesajul Evangheliei lui Isus Cristos.

Şi întotdeauna mă uimeşte că aceşti sfinţi, cu această compasiune puternică faţă de oameni, au simţit nevoia de a da poporului lucrul cel mai mare, bogăţia cea mai mare: milostivirea Tatălui, iertarea. "Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". În aceste cuvinte din Tatăl Nostru este un întreg proiect de viaţă, bazat pe milostivire. Milostivirea, indulgenţa, iertarea datoriilor, nu este numai ceva devoţional, intim, un paliativ spiritual, un soi de untdelemn care ne ajută să fim mai suavi, mai buni, nu. Este profeţia unei lumi noi: milostivirea este profeţie a unei lumi noi, în care bunurile pământului şi ale muncii să fie egal distribuite şi nimeni să nu fie lipsit de cele necesare, pentru că solidaritatea şi împărtăşirea sunt consecinţa concretă a fraternităţii. Aceşti doi sfinţi au dat exemplu. Ei ştiau că, fiind clerici - unul era diacon, celălalt episcop, episcop de Roma - fiind clerici, amândoi trebuiau să dea exemplul de sărăcie, de milostivire şi de despuiere totală de ei înşişi.

Iată aşadar sensul unei noi municipalităţi, pe care o simţim puternic aici, în această piaţă în faţa catedralei, de unde ne vorbeşte amintirea sfântului Pietro del Morrone, Celestin al V-lea. Iată sensul foarte actual al Anului Jubiliar, al acestui an jubiliar celestinian, pe care din acest moment îl declar deschis şi în timpul căruia va fi deschisă larg pentru toţi poarta milostivirii divine. Nu este o fugă, nu este o evadare din realitate şi din problemele sale, este răspunsul care vine din Evanghelie: iubirea ca forţă de purificare a conştiinţelor, forţă de reînnoire a raporturilor sociale, forţă de proiectare pentru o economie diferită, care pune în centru mai degrabă persoana, munca, familia, decât banul şi profitul.

Suntem cu toţii conştienţi că acest drum nu este cel al lumii; nu suntem nişte visători, nişte amăgiţi, nici nu vrem să creăm oaze în afara lumii. Credem mai degrabă că acest drum este cel bun pentru toţi, este drumul care într-adevăr ne apropie de dreptate şi de pace. Dar ştim şi că suntem păcătoşi, că noi cei dintâi suntem mereu tentaţi să nu urmăm acest drum şi să ne conformăm mentalităţii lumii, mentalităţii puterii, mentalităţii bogăţiilor. De aceea ne încredem în milostivirea lui Dumnezeu şi ne angajăm să facem cu harul său roade de convertire şi fapte de milostenie. Aceste două lucruri: să ne convertim şi să facem fapte de milostenie. Acesta este motivul conducător din acest an, din acest an jubiliar celestinian. Să ne însoţească şi să ne susţină mereu pe acest drum Fecioara Maria, Mama Milostivirii.


Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu





Sursa:www.ercis.ro