A asculta și a posti.
Postul Mare ca timp de convertire
Dragi frați și surori, Postul Mare este timpul în care Biserica, prin solicitudinea ei de mamă, ne îndeamnă să punem din nou în centrul vieții noastre misterul lui Dumnezeu pentru ca credința noastră să afle avânt și inima să nu se împrăștie printre frământările și distracțiile de fiecare zi.
Un drum de convertire începe când ne lăsăm atinși de Cuvânt și îl primim cu docilitate de spirit. Există o legătură, așadar, între darul Cuvântului lui Dumnezeu, spațiul de ospitalitate pe care i-l oferim și transformarea pe care acesta o realizează. De aceea, itinerarul Postului Mare devine o ocazie prielnică pentru a asculta glasul Domnului și a reînnoi decizia de a-l urma pe Cristos, străbătând împreună cu el calea care urcă la Ierusalim, unde se împlinește misterul patimii, morții și învierii sale.
A asculta
Anul acesta aș vrea să atrag atenția, în primul rând, la importanța de a da spațiu Cuvântului prin intermediul ascultării, pentru că disponibilitatea de a asculta este primul semn prin care se arată dorința de a intra în relație cu celălalt.
Dumnezeu însuși, revelându-se lui Moise din rugul aprins, arată că ascultarea este o trăsătură distinctivă a ființei sale: «Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele lor» (Ex 3,7). Ascultarea strigătului celui asuprit este începutul unei istorii de eliberare în care Domnul îl implică și pe Moise, trimițându-l să deschidă o cale de mântuire pentru fiii săi reduși în sclavie.
Este un Dumnezeu cuprinzător, care astăzi ajunge și la noi prin gânduri care fac să vibreze inima sa. De aceea, ascultarea Cuvântului în liturgie ne educă la o ascultare mai autentică a realității: printre multele voci care trec prin viața noastră personală și socială, Sfintele Scripturi ne fac capabili să recunoaștem vocea care se înalță din suferință și injustiție, ca să nu rămână fără răspuns. A intra în această dispoziție interioară receptivă înseamnă a se lăsa instruiți astăzi de Dumnezeu pentru a asculta asemenea lui, până la a recunoaște că «starea de viață a celor săraci reprezintă un strigăt care, în istoria omenirii, interpelează constant viața noastră, societățile noastre, sistemele politice și economice și, nu în cele din urmă, Biserica însăși» (exort. ap. Dilexi te, nr. 9).
A posti
Dacă Postul Mare este timpul ascultării, postul constituie o practică concretă care dispune la primirea Cuvântului lui Dumnezeu. A se abține de la hrană, într-adevăr, este un exercițiu ascetic străvechi și de neînlocuit pe drumul convertirii. Tocmai pentru că implică trupul, face mai evident de ce anume ne este foame și ceea ce considerăm esențial pentru alimentația noastră. Este de folos, așadar, pentru a discerne și a ordona ”apetiturile”, a menține vigilentă foamea și setea de dreptate, luând-o de sub apăsarea resemnării, educând-o ca să se transforme în rugăciune și responsabilitate față de aproapele.
Sfântul Augustin, cu finețe spirituală, lasă să se întrezărească tensiunea dintre timpul prezent și împlinirea viitoare care trece prin custodia inimii atunci când observă: «În cursul vieții pământești, le revine oamenilor să le fie foame și sete de dreptate, dar a fi îndestulați pentru această formă de foame și sete ține de cealaltă viață. Îngerii se satură cu această pâine, cu această hrană. Oamenilor, în schimb, le este foame de această pâine, sunt cu toții marcați de dorul ei. Îndreptarea lor către această dorință lărgește sufletul, îi mărește capacitatea» (Sf. Augustin, De utilitate ieiunii, 1,1 – tr.n.). Postul, inclusiv în acest sens, ne permite nu doar să disciplinăm dorința, să o purificăm și să o facem mai liberă, dar și să o extindem astfel încât să se îndrepte către Dumnezeu și să se orienteze pentru a acționa în bine.
Dar pentru ca postul să-și păstreze adevărul său evanghelic și să fugă de ispita de a ajunge la mândria inimii, trebuie să fie întotdeauna trăit în credință și umilință. El cere să fie înrădăcinat în comuniunea cu Domnul pentru că «nu postește cu adevărat cel care nu este capabil să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu» (Benedict XVI, Cateheză, 9 martie 2011). Fiind un semn vizibil al efortului nostru lăuntric de a ne elibera, cu ajutorul harului, de păcat și de rău, postul trebuie să cuprindă și alte forme de renunțare, menite să ne facă să dobândim un stil de viață mai sobru, căci numai austeritatea face puternică și autentică viața creștină (Sfântul Paul al VI-lea, Cateheză, 8 februarie 1978).
Aș vrea, de aceea, să vă invit la o formă de abținere foarte concretă și deseori subestimată: abținerea de la cuvintele care-l lovesc și rănesc pe aproapele nostru. Să începem prin a dezarma limbajul, renunțând la cuvintele tăioase, la judecarea rapidă a celuilalt, la vorbirea de rău a celui care nu este de față și nu se poate apăra, la calomnii. Să ne străduim, în schimb, să învățăm a măsura cuvintele și a cultiva politețea: în familie, între prieteni, la locul de muncă, în social-media, în dezbaterile politice, în mijloacele de comunicare, în comunitățile creștine. Atunci, foarte multe cuvinte de ură vor lăsa locul pentru cuvintele de speranță și de pace.
Împreună
În fine, Postul Mare scoate în evidență dimensiunea comunitară cuprinsă în ascultarea Cuvântului și în practica postului. Acest aspect este subliniat în multe feluri și de Sfânta Scriptură. De exemplu, în cartea lui Nehemia, când relatează că poporul s-a adunat ca să asculte lectura publică a cărții Legii și, practicând postul, s-a predispus la mărturisirea credinței și la adorație astfel încât să reînnoiască legământul cu Dumnezeu (cf. Neh 9,1-3).
Tot la fel, parohiile noastre, familiile, grupurile bisericești și comunitățile religioase sunt chemate să facă în Postul Mare un drum împărtășit în care ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, precum și strigătul săracilor și al pământului, să devină forma vieții comune și postul să susțină o căință reală. În acest orizont, convertirea privește, pe lângă conștiința fiecărei persoane, și stilul relațiilor, calitatea dialogului, capacitatea de a se lăsa luați la întrebări de către realitate și de a recunoaște ceea ce dă cu adevărat orientare dorinței, atât în comunitățile noastre bisericești, cât și în omenirea însetată de dreptate și reconciliere.
Preaiubiților, să cerem harul unui Post Mare care să facă mai atentă urechea noastră la Dumnezeu și la cei din urmă. Să cerem putere pentru un post care să aibă a face și cu limba, ca să se diminueze cuvintele care rănesc și să crească spațiul pentru vocea celuilalt. Și să ne angajăm astfel încât comunitățile noastre să devină locuri în care strigătul celui care suferă să afle primire, iar ascultarea să genereze căi de eliberare, făcându-ne mai disponibili și hotărâți să contribuim la edificarea civilizației iubirii.
Din inimă, vă binecuvântez pe voi toți și drumul vostru în Postul Mare.
Din Vatican, 5 februarie 2026,
Comemorarea liturgică a sfintei Agata, fecioară și martiră,
Leon pp. XIV
